Iordania - Marea Moartă

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

1 Mai 2010 Ro

Am petrecut 1 Mai cu vedete - Apashu' care ne-a facut ciocanele la gratar si ne-am tratat cu:

Whiskey, redbull, praf, tarana,
Peste mare luna plina
Cu carnati si ciocanele
In fum de tigari, cu bere
Cand pe iarba, in furnici
Cand cu vin si cand cu mici
Bikeri, bacuri si motoare,
Briza marii, scoici si soare.....

Knokke 2009

View all

Get your own

Primul pas in Belgia a fost extrem de ametitor, aproape la fel de derutant ca o plimbare in montagne russe.

Primul impresie despre Knokke a fost ca am aterizat in alta lume, paralela, la doi pasi distanta de perfectiune: casutele din caramida aparenta cu geamuri imense garnisite cu orhidee care cadreaza perfect cu gazonul taiat simetric care ocoleste fiecare pitic si fiecare lampa solara creând astfel un tablou piticesc extrapolat spre marime acceptata in general ca fiind normala.

Mai fac eu un pas si ajung la Marea Nordului. Uitandu-ma in zare, printre eoliene, numar sorii. Desi sunt mai multi de cat am fi crezut ca vedem de pe aceasta planeta ma abtin cu greu sa nu ii imortalize macar putin. Imi pierd pasii pe nisipul care tinde sa devina metalic dar simturile spun ca sunt gata sa inghita fiecare picior indiferent.

Ma abtin pana gasesc o limba verde care face legatura dintre nisipul lucios si marea tulburie; alerg pe ea si sunt gata sa imi pastrez echilibrul chiar daca asta inseamna sa stau ca o pisica pe varful ghearelor; undeva, la capatul limbii gasesc o multime de pescarusi pe care se reflecta apusul. Eu zic ca ar fi un singur apus ca si cum ar exista o singura duduie blonda, rece dar extrem de atragatoare.

Se face noapte. Cerul se lumineaza ilustrand povesti fara cuvinte si muzica fara note iar sufletul se umple, da pe afara ca un buzunar mult prea inadecvat pentru o asemenea incarcatura.

Apoi in fiecare dimineata, la aceeasi fereastra imi beau cafeaua amara, imi lipesc ochii de cerul plumburiu si ascult tipetele pescarusilor obraznici. Nu m-as fi asteptat ca ei sa fie cei care imprastie cel mai mult gunoi. Este de mirare ca in acest oras se produce gunoi. O fi din sticla?

Dar sufletelele lor care tind sa stea printre nori impreuna cu capetele? Ce-i drept ca nu toate sunt asa usoare, unele sunt mai grele pentru ca sunt meschine, se uita prea des in oglinda si isi repeta frecvent: Comme je suis belle…

Thomas Hardell - Blow Your Mind
Asculta mai multe audio Muzica

Trenul Rock'n'Roll

View all

Get your own

Noaptea s-a lasat peste noi, am uitat de cladura, de sete si de cuvinte netraduse. Si iar am uitat daca „buna seara” se zice „Kalimera” sau „Kalispera”. Oricum nimic nu mai are importanta, dezastrele se opresc, toti respira in liniste si chitaie agitati.

Ridic ochii spre cer, ma uit la luna cu binoclul si vad ca scrie AC/DC. Cineva a aplicat un sticker peste cratere, munti si alte lacuri de oxigen inghetat.

Privesc multimea, pe toate coarnele lor scrie AC/DC. Nimeni nu se gandeste la Inchizitie. Ba chiar unii se revolta ca nu isi gasesc cozile de dracusoare ca doar ele mai doresc ceva din care sa dea provocator.

Pe scena apare AC/DC, multimea in delir imprima de zor pe suprafata stadionului numele formatiei.

Nu stiu daca a descoperit cineva misterul sufletului, daca exista sau ba dar cu siguranta vibreaza, curge in valuri si tresalta la auzul atator sunete incantatoare: solo de chitara, arcus de vioara, voce pe sfoara.

Scena scoate limba pana in mijlocul multimii, il ridica in aer pe Brian. In virtuozitatea lui canta si nu baga de seama pericolul marii de maini si cornite si uneori codite…lipsa. De altfel nu a observat nimeni fluturele acela de noapte care a zburat tinta spre el si i s-a asezat pe gura ca un plasture.

Si uite asa s-a trezit sarmanul Brian fara sunetele, fluturele le sorbea pe toate. Probabil ca are si el un suflet mai egoist care vroia sa pastreze concertul doar pentru el. In nebunia lui ii intra in gura, il chinuie putin, apoi ii deschide gura si ii foloeste limba pe post de scena. Fluturele pozeaza in vedeta, isi etaleaza miscarile gratioase, isi intinde aripile si pe ele ce crezi ca scria? O fi repetitia mama invataturii dupa parerea unora dar eu nu cred.

Se pare ca nici Angus nu a crezut in el, a venit spre Brian tarandu-se pe burta, cu chitara pe spate si cand a ajuns aproape, a ridicat chitara cu ambele maini deasupra capului si a soptit: „I am on my way to hell” si l-a pocnit pe fluture in numele tuturor sfintilor revoltati.

Din senin au aparut o multime de particule argintii care dadeau din plete, cu moderatie ce-i drept, se protejau de eventualele dureri severe de gat.

Credeam ca ii vom pierde pe Brian si Angus printele ele sau poate ca ar fi uitat de ce erau acolo. De fapt i-au ajutat sa revina la orarul corect al concertului. Si tine minte: doar la opera exista pauza intre acte.

Totul este gratis in Thassos

Regina zapezii

Regina zăpezii a plecat iar in aventură. De fapt a vrut să se plimbe pe lac, să numere stele, să îmbrăţişeze posibile iubiri, să împletească povesti. Se pare că unii câini numără maşini, alţii sărutările turiştilor, oamenii numără oi si stele…toţi vor sa închidă ochii si sa viseze, unii doar nimicuri iar alţii vor ca totul sa fie grandios.

Toţi visam sa locuim undeva. Daca nu visam atunci nu ne rămâne decât sa ne luam puiul de perna si sa ne ducem sub podul Grand. Eu m-am întrebat daca mi-ar plăcea sa locuiesc intr-un palat din gheata. Răspunsul a venit după multe ore de mers cu maşina, după multe minute de cântărit argumente si după doar câteva priviri fără cuvinte ataşate: venim mâine pentru a avea timp  sa savuram fiecare detaliu.

Zis si făcut. Intre timp savuram o cafea verde, tragem cu ochiul in spatele gardurilor înalte ale unui ardelean si ne imaginam cum ar fi…daca ar fi…vara.

Dimineaţa ne trezim fără chef, iar trebuie sa ne înghiţim cuvintele, cafeaua fără noima si lipsa de intensitate. Dar mergem sa vedem cu ochii noştri daca visul este real.

Data viitoare sa îţi înghiţi si ideile fără fond si fanteziile fără rost. Pun pariu ca nu te aşteptai sa vezi cum femei dezbrăcate si bărbaţi curioşi stau nemişcaţi in camere. Nu înţeleg de ce nu stau pe holuri, oricum nu exista uşi. Daca fac limita din amănunt care tind la infinit îmi dau seama ca rezultatul este aproximativ kitsch. Poate ar trebui sa refac acest calcul rigid. Dar nu îmi aduc aminte cate teorii trebuie sa aplic si ce artificii de calcul trebuie sa găsesc.

Un mare înţelept a zis sa nu mâncăm zăpadă galbenă. Este aproape un principiu. Deci draga regina, cu părere de rău, sa îţi găseşti alt palat din gheata, alta fantezie transparenta. Mi se pare inadmisibil sa fii dată afară in fiecare dimineaţă pentru a se scutura praful si pentru a se stinge lumina.

Mai bine hai sa facem o plimbare pe lac, sa ne prefacem ca mergem pe apa. Si daca vrei musai te las sa te las sa joci si o piesa de teatru intr-un decor cu totul si cu totul din zăpadă. Iar pentru o imagine artistica adăugăm si un mic gheţar.

Am zis sa joci teatru, nu te sa pierzi in braţele oricui are doi ochi albaştri si îţi oferă un strop de afecţiune pasiva. Te-ai întrebat vreodată daca ai trecut pe lângă jumătatea ta si ai împins-o uşor cu piciorul din calea ta?

Cu siguranţă ca nu pentru ca altfel nu ai fi plecat cu inima aşa de uşoară după doar cinci minute de la despărţire. Totul se drege un desert intens. Si acum priveşte partea frumoasa a vieţii. Zâmbeşte.

View Album

Get your own

Sfantul Fulg sarbatorit la Roma

Anul trecut am fost la Cernavoda, anul acesta am vrut sa ajung la Cluj dar intr-o singura zi nu as fi avut timp sa savurez orasul. Drept urmare am pus labuta pe un site si am ales o destinatie care nu costa foarte mult.

Nu am inteles ce pare atat de nebunesc sa te duci la Roma intr-o zi de Miercuri. Ziua a inceput pe la 3 dimineata. Am zburat cu urechile pe spate, teoretic aveam o mutra de iepure dar eu zic ca era doar o iluzie.

Am aterizat la Ciampino pe la 7 si acum imi aduceam aminte de toate urarile de vreme buna pentru ca afara ploua cu galeata si umbrela statea linistita acasa.

Ne-am descurcat mai bine decat am crezut si am ajuns usor in centrul Romei. Si de acolo am mers ore in sir prin ploaie sau soare. In cele din urma ne-am luat o umbrela de la Monumentul Eroului Necunoscut. Aici Garibaldi avea expuse multe obiecte, mai aveau putin si puneau in vitrina si Puricul lui Garibaldi.

Am luat masa sub atenta supraveghere a unor chelneri si a unor agenti de paza ai unei banci. Am avut timp sa savuram pizza facuta aproape ca la mama ei acasa si clarrr este mult mai buna decat oricare alta din Ro.

Si apoi iar ne-am reluat aventura pe la Vatican si apoi Colloseum. Eram asa de obosita in drum spre Ciampino ca nici nu am remarcat ca intr-o statie de autobuz erau un cuplu de rrromi care vindeau cd-uri cu manele. Asta imi aduce ca am descoperit azi dimineata ca indienii pot fi atragatori si imi pare rau ca nu pot certifica parerea cu o poza.

Am uitat sa ne luam chitibusuri prea multe pentru aveam labutele umflate ca pernutele pisicilor si energia abia se mai tinea intr-un fir de ata. Drept urmare zborul Roma-Bucuresti a durat cam 20 de minute.

Sarbatorea numelui de Sfintisor s-a incheiat la ora 3 dimineata.

View Album

Get your own

TeamStuff in Bulgaria

Ne vedem iar plecati in Bulgaria, de data asta la Nisipurile de Aur. In drum spre destinatie am vazut o multime dispersata de fete semidezbracate. Mi-am adus aminte de Hostel dar soferul ne-a salvat pentru ca nu a oprit autocarul.

Pentru prima oara am studiat o camera intr-un hotel de 5 stele dar nu pentru mult timp pentru ca pana la urma nu reprezinta nimic in comparatie cu viata de afara. Ne-am plimbat prin statiune pana am ajuns in barul ( de pinguini ) in care am gasit figuri cunoscute si usor ametite.

Am incercat sa imi dau seama cum de aici am gasit o multime de hoteluri cu arhitectura faina, terase atragatoare si curatenie cu funda. Poate daca si statul nostru pansat ar fi investit in turism, poate daca mai multi oameni care lucreaza in turism ar avea bun simt...poate... Am uitat cum s-a sfarsit seara.

A doua zi dimineata, dupa micul dejun, am facut activitati in grup ( alergatul in jurul cozii ). Inca nu stiu cea mai simpla metoda de a retine numele unor necunoscuti.

La pranz am cantarit pisicina din interiorul hotelului si alte plimbari prin nisip, poate la soare. In cele din urma piscina a avut greutate, apoi sauna. La care se adauga dus cu uscare lenta in balcon si iata...raceala este gata. Se serveste cu inghetata.

Seara ni s-a strecurat pe sub sosete...pana cand le-am dat jos ( am baut o cafea neagra si scurta ) si am inceput sa dansam. Ne-am mai oprit dimineata, paine n-am avut dar circul a fost frumos.

Ultima dimineata, ultimile regrete...le-am inghesuit pe toate in valiza si am plecat acasa...din nou in Ro. Ma asteapta doi ochi albastri, probabil tristi ca nu ne-am vazut de 2 nopti sau 3 zile.

View Album

Get your own

Aventura dupa sufletul omului

Eram obositi si drept urmare norii au stat imbufnati si au plans de cand am plecat de acasa pana am ajuns in Vama Veche. Dupa aceea ne-au lasat sa punem cortul, sa ne confundam in decor. Eu nu am reusit pentru ca nu aveam tricoul cu Cradle, machiaj negru si plete in vant.

Am vanat cartofi prajiti si hamsii, am dansat pana au ametit toti neuronii, am descoperit ca este neplacut sa ai papuci tatuati pe fund. Si ca tot am pomenit de funduri...plaja era luminata ocazional de o multime neregulata de fundelete roz.

Pentru prima oara nu mi-a fost frig in Vama si am dormit in cort. Mai bine nu dormeam pentru ca nu as fi ratat partida de sex de pe capota unei masini alaturate intre o tipa care pretindea ca este cuminte si un tip care aproba orice doar ca sa continue activitatea fara incidente.

A doua zi ne-am trezit iar sub ploaie. Si am plecat in Bulgaria unde norii erau si mai incruntati dar s-au imblanzit cand am ajuns sa ne plimbam in Albena.

Mi s-a parut putin pe dos ca doamna care pazea o toaleta vorbea in romana iar in restaurant te intampinau cu "buna ziua" si dupa care nu intelegeau multe cuvinte in engleza.

Cand am plecat din Albena a inceput iar sa ploua torential si ne-am simtit de parca mergeam prin spatiul cosmic. Asta da aventura dupa sufletul omului.

View Album

Get your own

De 1 Mai doar gandim

Sloganul "Noi muncim, nu gandim" a fost creat pentru ca dezbina cele doua clase importante de oameni: muncitorii si intelectualii. Si a fost asa de bine amestecat in gandirea oamenilor pana au ajuns sa creada ca le apartine si cele doua tabere au inceput sa se impunga si sa se arate cu degetul. Si nici in ziua de azi nu vor sa adopte respectul reciproc.

Paradoxal, ziua muncii este sarbatorita prin vanatoare de loc pentru gratar. Si ca sa nu iesim din tipar dar mai ales in numele aventurii am pornit de dimineata la vanatoare.

Am explorat cai necunoscute de a iesi din Bucuresti si am ramas prinsi ca niste soareci in capcana pe "autostrada" Bucuresti-Pitesti. In cele din urma am iesit si ne-am ratacit pe drumuri intortocheate pana am ajuns la Valea cu Pesti si in cele din urma la Vidraru.

Este greu sa gasesti intr-o astfel de zi un loc liber in natura in care sa stai doar tu cu un carabus, sa ii povestesti fara cuvinte cat de mult apreciezi vantul, soarele si ploaia, mirosul de verdeata si de ciuperci la gratar, lichiorul de ciocolata si musai berea si puiul fript.

View Album

Get your own

Din practica celor sfinte

Am citit de atatea ori "Amintiri din copilarie" ca in momentul in care am decis ca mergem la Agapia mi-am amintit brusc de dulceata de trandafiri pe care o lauda Creanga.
Intr-adevar nu am vazut multe manastiri si aveam impresia ca toate sunt construite dupa acelasi tipar: curte linistita, plina de flori si de verdeata, maicute cu figuri serioase, sfintii de pe pereti au figuri si mai serioase si niste trasaturi obtuze si aspre. Dar am descoperit ca Agapia este un loc care indeamna la meditatie, la deschiderea sufletului catre cele sfinte, iar sfintii au figuri atat de binevoitoare incat dispare elanul de a ii poza. Responsabil pentru buna dispozitie a sfintilor de pe pereti este N. Grigorescu.

View Album

Get your own

Am mers prin padure, am colectionat senzatii care nu se pot incuia in format electronic si am ajuns la Varatec. Si aici o atmosfera linistita, placuta dar in interior m-a dezgustat multimea de obiecte ce se vindeau cu mare succes: Brelocuri cu mutrele sfintilor, carti, casete, lanturi, chitibusuri fara nume, cruci de toate marimile si din materiale variate. Erau chiar si cruci care se asortau cu "mallisitii". Ce-i drept am gasit oua incondeiate care pareau mai de bun simt decat orice se vindea la chioscul din intrarea in biserica.
Exista o scuza foarte bine machiata ca trebuie si ei sa se intretina cumva dar sunt convinsa ca nu trebuie sa isi vanda sufletul si nici sa se faca slujbe de sfintire a masinilor pentru a se intretine.

View Album

Get your own

Si am mai fi mers si la Cetatea Neamtului dar era inchisa si seara se lăsa printre nori.

Si padurea imi sopteste numele

Intr-o duminica seara am ajuns in Predeal, am trecut incet de zona populate de oameni si am ajuns in fata padurii. Vroiam sa fac o plimbare de vreo ora pana la cabana Susai.

In spate era lumina, erau oamenii si casele lor, in fata era padurea si intunericul ei.

Ma uit in fata, ma uit in spate si iar si iar. Imi trec prin minte tot soiul de scene petrecute noaptea in padure. Inima danseaza salsa, incerc sa o stapanesc pentru ca nu pot sa aud sunetele din jur. Macar pana ma obisnuiesc cu intunericul din jur care cu siguranta este intr-o cantitate impresionanta.

Fac cativa pasi, incerc sa disting marcajul pe care trebuie sa il urmez, zapada si noroiul se invecineaza, oriunde pun pasul murdaria se lipeste de cizme. Mi-am adus aminte ca in vara am incercat vara sa ajung la lacul Sf. Ana si tot pe intuneric incercam sa disting ce spunea padurea. Dar imi era greu pentru ca respiratiile noastre se impleteau si ne acopereau urechile. As fi zis ca padurea imi soptea numele….

Si in cele din urma decid sa ma intorc…revin il alta zi in care lumina va domina padurea. In drum spre casa ma gandeam ca toate filmele de groaza pe care le vedem si vrem si mai multe. Si ele sunt facute astfel incat sa ne provoace dependenta si sa ne inmoaie spiritul. Daca sunt filme bune ne speriem si devenim dependenti de adrenalina. DAR devenim niste lasi, ne este frica de intuneric, ne este frica de ce ne inconjoara si ne bate usor paranoia pe umar.

Poate oamenii care au trait in vremuri de demult apuse nu se uitau la filme de groaza si erau niste viteji, se puteau duce prin padure noaptea, puteau sta linistiti pe marginea haului…

Duminica este ziua in care m-am denormalizat

Duminica dimineaţă, pe la ora 11, ne-am trezit, am alergat in jurul cozii de mai multe ori si am fugit repejor la munte. In oraşul nostru alb, pufos, acoperit de pânze de păianjen era frig de ne îngheţau fulgii in mers...însă pe măsură ce ne apropiam de munte intram într-o atmosfera de primăvară.

Ne-am înarmat cu multe rufe, mănuşi, fulare...tot ce ii trebuie unei creaturi sa arate ca un extraterestru sa se duca pe pârtia de schi. Pentru început ne-am decis sa ne dam cu sania....părea un sport pe care l-am mai practicat dar se pare ca nu am mai încercat pe un derdeluş care semăna cu o adunătură de femei cu forme senzuale. In mai putinţe cuvinte am încercat sa zburam cu sania de 3 ori. De altfel zborul este plăcut...mai greu este cu aterizarea.

Asa ca am schimbat sportul extrem: schi. Daca Mr. Juli a învăţat sa schieze frumos si nu si-a rupt toti fulgii cu ocazia asta..in schimb eu am făcut o figura de camera ascunsa.

Am urcat câţiva metrii, mi-am pus schiurile in picioare si am zis ca plec din margine si merg spre mijlocul pârtiei. Dar matematic vorbind nu ştiam cum sa aplic nici o funcţie pentru asta aşa ca am urmat o linie relativ dreapta. In stânga traiectoriei mele erau un caine, o doamna si un domn pe o sanie iar in dreapta doi spectatori. Ideal ar fi fost sa mă ţin de drumul meu dar invoc nebunia temporara, forţa de frecare prea mica si lipsa de frâne: am pus mâinile in fata si m-am izbit într-o construcţie de metal. Nu îmi aduc aminte ce a fost intre urechile mele in momentele acelea pentru ca in cădere m-am lovit de zapada întărită.

Urmatoarele încercări au fost relativ bune pana am dezvoltat o atracţie subita către un tun de zăpadă aflat pe marginea cealaltă a pârtiei. Insa pe acela nu l-am mai luat in braţe...poate data viitoare.
Am aşteptat apoi semne ale vreunei dereglări. Cand motanul tău are probleme cu memoria contactezi administratorul...ori al meu si-a dat demisia de mult. Si am tot aşteptat pana azi dimineaţă când in loc sa iau sticla cu apa...am luat sticla cu ţuică, am luat eu o gura si am împărţit restul cu Angie.
Eu as zice ca ăsta este semn de anormalitate pentru nimeni recunoaşte ca a lăsat sticla cu ţuica lângă patul meu. Inca mă introspectez si încerc sa observ la timp si alte semne de "denormalizare" înainte sa se întâmple ceva regretabil.

View Album

Get your own

Cutia cu numarul 2008

In fiecare an, in ultima noapte, primim cu cutie cu 365/366 de pliculete cu zile. Uitasem ca anul acesta este bisect.

In fiecare dimineata cand ma trezesc, sar din pat sa opresc ceasul de cele mai multe ori, incerc sa ma conving ca trebuie sa deschid ochii. Si primul lucru pe care il fac este sa ma duc sa iau cutiuta mea pretioasa, iau un plic cu o zi si incep sa musc din ea, milimetru cu milimetru.

Fiecare plic are un continut diferit, o pondere diferita de bun si rau, amar, dulce, acru, sarat...are si ceva special...ponderea se modifica in functie de actiunile si gandurile noastre. Este o cutie magica si sper sa primesc o cutie mai buna in fiecare an.

View Album

Get your own

Mos Craciun...cadrul unui vis real

Cele mai bune poze ale zilei: https://photos.app.goo.gl/TP5ydyp42jux7DC79

Ziua Pisifulgului

Am închis larg ochii şi ca in fiecare dimineaţă m-am ridicat să opresc afurisitul ceas. Având in vedere ce dezastru este peste tot şi parca mai ales in camera unde dorm nu mi-am văzut surpriza. Si nu as putea zice ca un telescop este mic. Atât timp cat este ziua mă pot uita la vecini pe geam, după porumbeii de pe casa poporului,etc.Abia aştept să vină noaptea in care mă voi uita după stele pana la 3 noaptea.
Cu chiu cu vai am plecat împreună cu o armata de pureci către necunoscut. Intr-un târziu am aflat ca mergem iar spre Canionul 7 Scari. De data asta nu ne-am întâlnit cu nici un fulg si cu toate astea nu am ajuns la destinaţie. Am urcat cu maşina pana la cota 1400 in Sinaia. O idee nefericita, plina de gropi si zăpadă. Au fost 24 km ( dus- întors) de mişcare in stilul pinguinului.

La întoarcere ne-am oprit la Cabana Schiorilor.Poate in general este un loc fain dar petele de pe fata de masa si papanaşii m-au făcut sa imi doresc să plec mai repde. Călătoria noastra s-a îndreptat apoi spre Poiana Brasov. Auzisem noi de la o prietena ca putem gasi ştrudel la metru la Sura Dacilor. Drumul din Brasov pana in Poiana era mai curat si uscat decât la mine in casa deşi in jur era zăpadă.
Am ajuns la Sura Dacilor...arata atât de fain încât am crezut ca se desfasoara un eveniment si noi am dat buzna. L-am întrebat pe un chelner foarte amabil de strudel la metru si a făcut o fata lunga ca i-a ajuns pe masa. Si ne-a zis şocat: "avem la portie". Ne-am dat seama ca am greşit locul având in vedere ca un ştrudel avea cam 5 cm pătraţi. Deci un metru de ştrudel ne costa cam 100 ron.
Am plecat spre locul de unde se vede Brasovul romantic.Ma gândeam ca dacă am avea si noi un ca turn Montparnasse. Ar fi genial si cred ca ar avea succes. Daca as avea un milion de dolari...

Cele mai bune poze ale zilei: https://photos.app.goo.gl/EF3Yg9WVDxXr8tRT8

Onomastica extra Fulg

Ar fi plăcut să facem fiecare zi să fie specială. Sau să ne găsim timp să ne relaxăm in moduri specifice vacantei.
Ieri am sărbătorit sfinţii Mihail si Gavril. Am căutat fără mare zel un traseu foarte uşor de munte. Am prins prima idee care mi-a sclipit din teancul de amintiri si am zis: 7 Trepte( Scări ) care se afla pe lângă un Timiş, nici măcar nu mai ţin minte care.
Am plecat din Bucureşti, oraşul prăfuit si extrem de aglomerat pe la ora prânzului.
Toate au fost bune si relativ frumoase...daca drumul plin de gropi si de mufloni se poate numi frumos...pana la Sinaia unde a început să cada cate un fulg.
Apoi am fost invadaţi de o mulţime furioasa de fulgi care nu ne mai lăsau in pace. Eram dezorientaţi si vroiam o cafea. De plimbare pe jos nici nu se punea problema.
In cele din urma ne-am oprit in Predeal si am urcat pe prima strada mare pe care am văzut-o.
Din când in când mi-ar plăcea să stau intr-un loc liniştit, plăcut să vorbesc cate in luna si in stele...apoi să mă tăvălesc in zăpada, să ne speriem reciproc făcând pe ursul, să chiţăim cat ne tine gura ca este "zmaga" pe jos si aluneca maşina.
Dacă as fi condus lumea as fi stat la Predeal pană s-ar fi topit zăpada si abia apoi as fi plecat cu maşina de acolo.
Dar aşa ne-am întors acasă. După ce am trecut de Sinaia...mulţimea de fulgi ne-a părăsit.
La fel si muzica, parfumul, iarna....


Sf Mihail - Predeal 2007

TeamPui Giscours la Moeciu

Vineri seară, mă băteam teribil cu un script ksh care mi-a şters din greşeală o structura de directoare. Vroiam doar să livrez şi să plec pe urmele colegilor mei care aveau un avans de vreo 4 ore dar şi o aglomeraţie teribila de la Sinaia la Predeal.

Am ajuns la Moeciu pe la 12 noaptea. Atmosfera era liniştită şi îmi tot suna în minte expresia „animal de petrecere”. Adevărul este că i-am salutat pe toţi şi am ieşit afară să le spun stelelor cât mă durea faptul că am fost în stare să livrez un script imperfect. De fapt asta a fost picătura care a umplut paharul. Mi-am diluat deprimarea cronică în distracţie, alcool şi ignoranţă.

Nu am reuşit să întrec performanţa lui Viorel, soţul lui Gabi, de a îi bate pe toţi băieţii amatori de ping-pong dar cu siguranţa am transformat întreaga sala în teren de joacă. Am continuat cu Darts electronic până dimineaţa pe la 4 pe ritmuri zănatice de rock. Am învăţat multe despre Darts: dacă amesteci băuturile şi vezi dublu ai mai multe şanse să nimereşti punctul roşu din mijlocul ţintei. De asemenea, în timpul discuţiilor despre decolteu nu este indicat a se arunca săgeţi pentru că rezultatul ar fi doar de 0 puncte. Şi am descoperit că unii colegi, cum ar fi Cătălin şi Cristi, ne-ar putea ajuta să câştigăm la 6/49 deoarece se pricep în a ghici viitorul.

Sâmbătă dimineaţa, împotriva voinţei noastre, ne-am ridicat din pat pe la 10, am luat în graba micul dejun şi ne-am dus cu zăhărelul să mergem pe munte: un sfert de oră cu maşina şi vreo câteva ore pe jos. Unii dintre noi s-au refăcut cu greu după noaptea precedentă şi nu ne-au onorat cu prezenţa, alţii au fost mai vioi şi au urcat serios pe munte până la Şaua Strunga iar alţii au făcut o plimbare uşoară. Drumul a fost foarte afurisit cu picioruşele purtătorilor de adidaşi iar cele mai mari pericole au fost doi păianjeni cu picioare extrem de lungi şi subţiri. Unul dintre ei se afla în mijlocul cărării, strivit de o piatră, dar ne făcea semn cu un picioruş să ne apropiem de el.

Eu încă susţin că plimbarea/căţăratul pe munte se asortează bine şi cu discuţiile despre pisiceală.

Toata după amiaza am dedicat-o unei vizite în Buşteni unde se afla o simpatică sărbătorită. Mi-ar fi plăcut să împart cu voi imaginea crucii de pe Caraiman care datorită întunericului şi a norilor părea că pluteşte în aer. Am ajuns înapoi pe la 12 noapte şi mă aşteptam să găsesc un bar de pinguini, un fel de discotecă frenetică.

În schimb am asistat la o atmosferă romantică, lipsa unui DJ care să mulţumească pe toată lumea. Eu zic că este dureros să fii tolerant doar cu un anumit tip de muzică, îţi limitează rata de compatibilitate cu diverse mulţimi de prieteni.

Seara de „orgie” s-a transformat într-o şezătoare la care oamenii împărţiţi în doua grupuleţe au discutat. Uneori este bine să foloseşti supape pentru eliminarea stresului provocat de tot ce ţine de serviciu dar asta nu prea se potriveşte cu atmosfera unei nopţi care trebuia să fie nebună.

Deşi ne-am culcat din nou la Sf. Aşteaptă în dimineaţa următoare am urmat un program regulat şi ne-am trezit din nou la 10. Inuman dar ce nu face omul pentru o plimbare în ideea de a scăpa de atw-uri, maşini şi gălăgie. Înainte de asta am luat micul dejun cu mr. Juli, Mihai P. şi pisica prostituată. De ce am da mâncare unei pisici înfometate care în schimb se freacă de tine şi te şantajează cu privirea şi nu am da bani unei prostituate? La fel şi ea, poate moare de foame şi se freacă de tine. Singura diferenţă este privirea care nu inspiră tocmai milă.

Ne-am imaginat cum ar fi fost să lucram într-o atmosferă relaxantă, înconjuraţi de verdeaţă, case albe, floricele, soare dar ni s-a zgâriat brusc imaginea când am ajuns la partea de securitate. Am reuşit să ne întoarcem întregi, fără a fi călcaţi de nimeni şi nimic.

Masa de prânz a fost cu adevărat plăcută pentru că am avut discuţii interesante care au generat un experiment eşuat. Mr. Juli era la un pas de a ne lăsa fără Ionuţ. Vroiau să pună pariu că Ionuţ nu rezista să stea sub o masă în timp ce mr. Juli ar fi dat 3 pumni în ea. Şi ne-am complicat în a ne explica de ce dar nu am luat în calcul o soluţie simplă: dădea doi pumni în masă şi apoi pleca lăsându-l pe drăgălaş în aşteptare, poate şi un an.

După asta, toată lumea s-a grăbit să îşi strângă fulgii şi să plece acasă. Numai noi, iepuraşii ( mr. Juli, Cătălin şi eu ), ne-am zis că am putea prelungi ziua cu o mica aventură. Până să ajungem în Braşov ne gândeam să dam o fuga până la Sibiu dar Mihai P. ne-a sfătuit să ne gândim bine înainte să decidem încotro ne vom pierde în noapte. Şi am schimbat direcţia către lacul Sf. Ana. Am mers relativ bine până am ajuns la Bixad.

Mai aveam doar 17 km până acolo dar nu am luat în calcul o mulţime foarte mare de gropi şi alte câteva de vaci autonome. Şi am mers pe un drum ce părea să nu se mai sfârşească atât timp cât era lumina afară. Pe la 8 şi ceva era deja întuneric dar am ajuns la o barieră de care nu puteam trece cu maşina şi am mers prin pădure. Pe măsură ce înaintam întunericul ne înconjura mai tare, doar noi tulburam liniştea cu respiraţia şi fâşâitul hainelor. Mă întrebam dacă animalele miros teama şi ne pândesc din spatele copacilor sau pur şi simplu stăteau la vedere. Oricum nu am fi ştiut să le deosebim de alte forme create de imaginaţie şi întuneric. În cele din urma ne-am decis să facem un marş forţat înapoi.

Pentru a doua oară am ajuns la 1 km distanta de acest lac şi nu l-am văzut. Poate ideea că ursi zmeurari ar fi putut să ne ia în braţe ne-a împiedicat să ajungem la capătul drumului. Măcar am văzut o bufniţă mare sau ea ne-a văzut pe noi.

Ne-am întors acasă pe Vălenii de Munte. Şi alte serpentine şi mai afurisite dar măcar drumul era lin şi pustiu. Am avut ceva emoţii că mr. Juli va trage pe dreapta să facem sforrr dar am ajuns cu bine pe la 2 noaptea.

Ar mai fi multe de scris însă mă rezum în a vă zice să vă feriţi de maneliştii care vor să vă prindă în braţe chiar dacă asta implică riscul de a nu ajunge imediat în camera unde sunteţi cazaţi.