La plimbare cu Kafka

    — Unde ai ajuns?

    — În pat.

    — În patul cui?

— Amuzant este că mă întrebi tocmai acum. Dar am să îți povestesc oricum, pentru că ești persoana mea preferată.

Eram în tren, mă pierdusem printre gânduri. Mai aveam vreo două ore de mers.

     — Într-o zi ți-aș arăta graffiti-ul de la ieșirea din București.

    — L-am văzut deja. Poate am fost în același tren, dar în altă zi.

La următoarea stație urcă ea. Avea părul roșu, machiajul în stil gotic, la fel și hainele ei, un piercing în ureche și multe bijuterii din argint.

Mi-am zis: „Uite, o altă fată care are nevoie de atenție și afecțiune.”

Din nefericire, atrăgea toate privirile, era ca un magnet. O vreme nici eu nu m-am putut desprinde de imaginea ei.

Apoi am căzut iar pe gândurile care alergau în paralel cu trenul.

La următoarea stație a urcat un grup gălăgios de pensionari, genul acela cum rar vezi, pornit pe aventură și glumă.

Ei au părut mai puțin impresionați de domnișoara gotică, iar ea, neavând bilet cu loc, s-a ridicat buimacă și a început să caute un loc liber.

Atunci privirile ni s-au intersectat, i-am zâmbit, cum fac cu aproape toată lumea, ea m-a întrebat dacă locul de lângă mine este liber, iar eu, galant, ca de obicei, îi fac un semn ca la curtea regelui și îi spun:

    — Vă rog.

Acum chiar a trebuit să-mi întorc privirea pe geam. Purta un parfum atât de atrăgător, încât mă abțineam cu greu să nu o miros.

La un moment dat se aude foșnetul unei pagini întoarse. Evident, mă întorc ca să identific sursa sunetului și atunci remarc că ea citea.

Când văd pe cineva citind în public, mereu îmi doresc să aflu titlul. Pare o misiune imposibilă când cartea se află chiar lângă cotul meu.

Înciudat, încep să citesc și eu. Cred că am rămas fără cuvinte când mi-am dat seama că mai citisem acele rânduri, ba chiar am recunoscut stilul.

Oare nu intrasem în vorbă în urmă cu câteva zile cu acel cuplu din Israel despre Eshkol Nevo și ea ma întrebase dacă citisem Kafka? Pe cuvânt dacă mai știu cum s-a ajuns la întrebarea asta.

Știu doar că am răspuns că am citit o singură carte scrisă de el, romanul său celebru, dar am un lapsus legat de nume. Iar el a zis că, oricum, Kafka este deprimant. Eu am aprobat, îmbufnat că nu mi-am adus aminte numele.

Universul se întoarce și pune cartea chiar lângă mine. Cum aș fi putut să nu o întreb?

Așa am ajuns să aflu că se numea Gabriele și avea 27 de ani. Știi vârsta aceea la care, dacă încă nu ai copii, ai toată viața înainte să mai faci câteva greșeli.

Tocmai ieșise dintr-o relație, intrase în alta, dar era greșită, iar acum era singură și se ducea să își spele sufletul în mare.

    — Ți-am zis că sufăr de sindromul salvatorului?

    — Da, cel puțin o dată.

 

Am sărit de la un subiect la altul, ne-am povestit atât de multe, încât atunci când am ajuns în Constanța, nu am putut să o las să plece singură cu Kafka. Am invitat-o la o ciocolată caldă. Restul este istorie.

 

    — Nu zici nimic?

    — ...

Evadare în realitate

 Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!" 

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei

O altă petrecere în Univers

De ceva timp aveam în plan o petrecere cu toți oamenii cunoscuți sau necunoscuți pe care nu i-am mai văzut de aproape trei ani.

Mi-am dat seama că nu mai aparțin unui grup anume și simțeam ceva tensiune din pricina asta. Deja îmi imaginam că ajung la petrecere unde vor fi grupuri, grupulețe sau oameni acompaniați de un telefon sau mult alcool. Eu ce mă fac dacă nu mă încadrez în nici o categorie?

Oare cum se simt peștii în ocean dacă nu fac parte dintr-un banc? Se simt stingheri și se ascund de alții ca să nu fie nevoiți să îi salute? Consumă alge otrăvitoare ca să facă față anxietății?

Oare cei care stau în grupuri mari se deprimă pentru că își dau seama că toți sunt la fel și că fiecare zi se repetă fără pauză?

Curiozitățile mele sunt valabile doar dacă între oameni și pești există orice asemănătoare întâmplătoare.

Din când în când eu mai uit că pot intra în vorbă cu aproape oricine sau pot dansa fără să am nevoie de companie.

Deși eram cu energia la limita de jos, am dorit să port o rochie plăcută pe care nu am asortat-o cu pantofi, am preferat o ținută mai de concert rock. Pantofii consumă multă energie.

Ca la orice petrecere unde lumina este difuză și detaliile se estompează, cei care vor să iasă în evidență, poartă cele mai pretențioase ținute, este imposibil să nu atragă priviri.

În urmă cu o vreme credeam că este un  musai să ai coafura perfectă, cele mai aranjate unghii din univers, tocuri cui pentru care trebuie să te antrenezi intens ca să te poți mișca pe muzica celor de la AC/DC ori să faci twerk, trebuie să porți rochia care iți subliniază cele mai faine calități fizice indiferent dacă te poți mișca în ritmul muzicii ori stai ca o păpușă și zâmbești frumos.

Din fericire am ajuns la niște principii pe care le pot urma fără să port tricoul cu Cradle și să mă distrez de minune.

Pe de altă parte, din fericire suntem diferiți. Să se îmbrace și să se distreze fiecare cum vrea. Important este să rămână o amintire plăcută.

La început totul pare timid și pretențios până am trecut de câteva ori prin mulțime pentru a găsi figuri cunoscute.

Mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc oameni, să vad schimbări incredibile pe care poate nu le-aş fi observat dacă ne-am fi văzut zi de zi, să cunosc oameni noi. Ce-i drept este că nu îmi face plăcere să am conversații pe ton înalt și să nu înțeleg cuvinte din pricina muzicii. Cam acesta ar fi singurul inconvenient la o petrecere la care s-a adăugat și băutura pentru care aş fi plătit ca să primesc ceva măcar la calitatea celei din centrul vechi.

Am plecat de la atmosfera strălucitoare, am dansat aproape tot ce s-a putut, ne-am amuzat de barul de pinguini de la baia pentru partea feminina a planetei. Aici era un tip care stătea la ușă și ne tot invita la baia pentru domni. Deja rădeam în sinea mea și mă întrebam dacă stătea și el ca să intre sau făcea reclamă la expus fundul în public restrâns. S-a dovedit că își aștepta o prietenă. Trebuie să fi fost un tip aparte, altfel nu înțeleg de ce o păzea atât de atent să nu fugă în lume.

Pe măsură ce timpul a trecut, oamenii s-au mai relaxat, din ce în ce mai mulți au început să danseze iar alții şi-au exersat farmecele pentru a cuceri pe cine nu trebuie. Totuși nu am înțeles cum de s-au putut sparge atâtea pahare și sticle.

O fi fost de supărare pentru că nu aveau cu ce se ameți? Misterul a rămas în cele din urma la fel de neelucidat ca întunericul de la garderoba unde printr-un algoritm secret se alegea cine ce haină primea. Însă oamenii au fost rezonabili și nu au plecat cu hainele altor oameni.

Pe fond de oboseală avansată, când toți încercam să găsim cea mai rapidă metodă de teleportare până acasă, doua chestii mi-au rămas imprimate în memorie deși nici unul nu avea sens: o fată cu ştrampi transparenți a încercat fără succes să sărute un tip apoi am văzut-o cum, praf de stele fiind, a căzut. M-a ros curiozitatea cu ce s-a putut ameți atât de tare încât să își piardă demnitatea pe jos. O fi venit cu sticluță de rom în poșetă?

Al doilea a fost realizat treptat: “love of my life is married”. Din fericire am întâlnit și pământeni fericiți care se pot distra și fără declarații languroase inutile.

Am ajuns acasă unde m-am mișcat cu pași de pisică până în pat. La întrebarea cine mai face duș în zilele noastre am răspuns pozitiv.

Peste câteva ore, în fața unui medic, încă îmi suna muzica în urechi și a continuat până m-am conectat la un pui de pernă pentru a îmi încărca bateria.

În fiecare seară este petrecere pe Luna...îmi este dorrr...

Iordania - Marea Moartă

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Concert Bucovina sau cum stă omul pe gânduri

Am început seara cu prima parte din Frozen. După ce am oprit televizorul, m-am întrebat de ce oamenii sunt atât de entuziasmați de acest film. Încă nu am prins esența incredibilă sau și filmul acesta este din categoria care te lasă cu un gust amar iar în realitate este un film genial, toate scenele au catraliarde de referințe. Apoi citești, te luminezi și îl revezi cu alți ochi.

Plus că am mai pierdut unele mici detalii pentru ca am primit întrebări din trei surse. Încă nu îmi este clarrr de ce se repetă întrebările:

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-a speriat

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-o fi speriat, s-a dus în pădure

Madi: unde s-a dus? A căzut în apa?

Maria: a căzut Ana? S-a speriat și a fugit?

Serios? Nici măcar nu am văzut când s-a speriat și a fugit. Mi-a distras cineva atenția pentru câteva secunde.

Dar măcar din curiozitate ne vom uita mâine să vedem ce se întâmplă până la final.

Încă mă roade întrebarea ascunsă de unde știa Maria de Regatul înghețat. Poate i se trage de la faptul că are farfurie cu Elsa și Ana.

Eu m-am grăbit să ajung la Arenele Romane, la concert Bucovina.

Cred că am uitat care este eticheta pentru concert. Mi-am luat hanoracul cu pisica. No..si așa m-am găsit singură în sală împreună cu mulți oameni îmbrăcați în negru.

Uitasem cât este de faină atmosfera de concert rock unde oamenii sunt interesanți, foarte mulți au plete, unii au mutre de criminali în serie, alții de bețivani notorii iar energia care trece prin toți este ca un masiv tren metalic.

Nici prima oară când i-am văzut, în urmă cu vreo 16 ani, nu le cunoșteam versurile. Nici nu mai văzusem Sighișoara sau fantasticul ei festival. Am intrat într-o curte unde o mulțime de oameni erau aplecați și dădeau din plete pentru că Moș Crăciun, Crivăț, cânta demențial.

Aș paria că eram singurul om care admira spectacolul în întregime. Pe vremea aceea nu decisesem încă să ascult Black melodic, genul meu de rock era prea soft, ca blana unei pisici, în comparație cu ce începeam să cunosc. Încă nu învățasem să mă înfrânez să dau din plete cu pasiune pentru că existau consecințe ușorrr neplăcute.

Este foarte posibil ca acesta să fie al treilea concert Bucovina la care asist. Habar nu aveam că recunosc melodii sau că știu versuri și deși mi-am propus să savurez în liniște, a fost imposibil să îmi păstrez coerența.

Îmi place să ii studiez pe artiști în timp ce se deschid către o mulțime de oameni necunoscuți și își etalează frumusețea sufletului, energia creatoare care îi ține departe de un birou.

A fost chiar și un moment de anarhie controlată. S-a golit un spațiu în centru, unii și-au scos hainele de pe ei pe jumătate și au început să danseze într-un mod pe care unii îl considera periculos.

M-am văzut un pic precum peștele alb, mic și pudrat cu zahăr însă au apărut doi solizi care aproape mi-au obturat vederea către spectacol. Măcar m-am simțit în siguranță și nu mi-a venit să cred cât de aproape am ajuns de scenă, de artist care se amuza de spectacolul lumii și continua să cânte.



Atmosfera a devenit mai vibrantă după momentul asta. Oameni care până atunci stăteau nemișcați, au ales să iasă din carapace.

Poate și invitații speciali au aruncat whisky în foc. Era inevitabil ca lumea să reacționeze.

Am avut momente în care m-am uitat la oamenii din jur, i-am privit și m-am întrebat ce ar gândi mămicile lor dacă i-ar vedea atât de mari, maturi, independenți, agitând gesturi puternice, dând din plete. Toți oamenii ăștia au fost niște urlăcioşi cu personalitate cărora cineva le-a oferit atenție, afecțiune şi apreciere. Când te uiți la un bebe oare îți poți imagina un om în toată firea zicând că a fost la un concert demențial?

Oare bebeluşelor le va plăcea să asiste la un concert rock?

Și dacă da, sperrr să miroasă mai frumos decât am fost eu obligată să îndur.

Nu știu de ce mi-a venit în minte ultimul concert Metallica la care am participat unde au venit oameni de peste tot, au călătorit în condiții puțin decente. Cu toate acestea, parul foarte lung al unui băiat aproape mi-a atins fața și am simțit aroma șamponului. Am savurat mirosul intens al unui mit spulberat, rockerii nu sunt niște nespălați. Sau cel puțin aşa se credea înainte de anul 2000. Acum sunt la modă alte morcovenii.

Printre toate senzațiile faine a fost una care m-a zgâriat pe suflet. M-am tot întrebat de ce însă nu știu cât de repede voi găsi un răspuns solid.

Crivăț a menționat aspecte din politică, ba chiar i-a invitat pe oameni să protesteze. S-au aruncat în aer fără ezitare o mulțime de M*** PSD ca și cum această știință și artă este practicată doar de către acest partid.

În plus, în zilele noastre politica este oala de noroi în care intră, poate chiar cu intenții bune, se duc în iad și apoi umblă printre noi. Pentru mine a devenit subiect tabu. Am idealizat-o după ce am citit cartea care a creat răscrucea, Cheile succesului scrisă de Coruţ, și după ce am întâlnit oameni pasionați de alți oameni care au făcut istorie prin deciziile lor.

Cred că am pus-o pe un piedestal prea înalt iar Crivăț s-a folosit de poziția sa pentru a influența lumea. Oare nu asta vor aproape toți oamenii?

Am plecat cu întrebarea dacă a fost un subiect potrivit sau ba.

În același timp m-am întrebat la ce concert aș vrea să mă duc în viitorul relativ necunoscut.

Poze faine din timpul concertului: https://photos.app.goo.gl/2acU13zXf9T1tLnT9

Prima zi la Paris

După 3 ore de somn si o invartire rapida in jurul cozii, am plecat la aeroport unde nu m-a mai tratat nimeni ca pe un hot ordinar. Din asta trag o concluzie clarra ca hoţii nu poarta funde.

Avionul nu s-a prăbuşit dar am avut parte de o sauna care era inclusa in preţ, de un picior lung si străin in spaţiul personal si de senzaţii tari in lipsa oricăror substanţe mai mult sau mai puţin legale.

Aterizarea a fost cu mult mai puţin ameţitoare decât traseul pana la hotel. Oamenii iau un taxi din 2 motive foarte clare: 1.nu este agreat sportul extrem cu valiza asortata cu haine oficiale; 2. in întunericul RER-ului se ascund multe necunoscute ce vor ramane in anonimat pana la sfârşitul vieţii.

Având in vedere condiţiile de calatorie ale valizei, ne-am gândit sa ii oferim o plimbare gratuita pe străduţele din jurul hotelului, evident pana la epuizarea stăpânului.

M-am gândit de multe ori ca oamenii folosesc o mulţime de concepte virtuale care dau existentei umane o complexitate ce cu greu poate fi cuprinsa de un neuron. Azi adaug ca oamenii construiesc clădiri impresionante in care te poţi antrena zilnic sa devii un şoarece labirintian de succes.

Apoi am mers fara de ţinta pe străzi cu oameni care obişnuiesc sa salute fara sa te cunoască. Dar răspunsul trebuie dat cu grija având in vedere ca nu se ştie ce medalie se ascunde sub tricou.

Am revenit in zona plina de parfumul lui sau al lui de la Opera. Eu chiar nu am nevoie de poze pentru a îmi aduce aminte fiecare întâlnire romantica din fata acestei clădiri epatante.

In acelaşi Paris, printre haine, lenjerii de jos sau de sus, găsim un câine simpatic. Nu ştim daca este acelaşi dar îl regăsim si in restaurantul flamand care vinde un produs alsacian fara de care abia se poate trai: tarta flambata.

In acelaşi loc unde in urma cu 4 ani am primit un papuc si apoi pe celalalt, langa turnul Montparnasse, am găsit paharul de Cuba Libre care a stins ziua.

Parisul nu tine pe nimeni in braţe dar la nevoie te poate mângâia pe cap si iţi poate spune noapte buna.

Adevarrr istoric despre pisici

Adevarul este ca pisicile zboara in timpul lor liberrr si judecand dupa marimea pupilelor este clarrr ca nici nu beau alcool.

Trenul Rock'n'Roll

View all

Get your own

Noaptea s-a lasat peste noi, am uitat de cladura, de sete si de cuvinte netraduse. Si iar am uitat daca „buna seara” se zice „Kalimera” sau „Kalispera”. Oricum nimic nu mai are importanta, dezastrele se opresc, toti respira in liniste si chitaie agitati.

Ridic ochii spre cer, ma uit la luna cu binoclul si vad ca scrie AC/DC. Cineva a aplicat un sticker peste cratere, munti si alte lacuri de oxigen inghetat.

Privesc multimea, pe toate coarnele lor scrie AC/DC. Nimeni nu se gandeste la Inchizitie. Ba chiar unii se revolta ca nu isi gasesc cozile de dracusoare ca doar ele mai doresc ceva din care sa dea provocator.

Pe scena apare AC/DC, multimea in delir imprima de zor pe suprafata stadionului numele formatiei.

Nu stiu daca a descoperit cineva misterul sufletului, daca exista sau ba dar cu siguranta vibreaza, curge in valuri si tresalta la auzul atator sunete incantatoare: solo de chitara, arcus de vioara, voce pe sfoara.

Scena scoate limba pana in mijlocul multimii, il ridica in aer pe Brian. In virtuozitatea lui canta si nu baga de seama pericolul marii de maini si cornite si uneori codite…lipsa. De altfel nu a observat nimeni fluturele acela de noapte care a zburat tinta spre el si i s-a asezat pe gura ca un plasture.

Si uite asa s-a trezit sarmanul Brian fara sunetele, fluturele le sorbea pe toate. Probabil ca are si el un suflet mai egoist care vroia sa pastreze concertul doar pentru el. In nebunia lui ii intra in gura, il chinuie putin, apoi ii deschide gura si ii foloeste limba pe post de scena. Fluturele pozeaza in vedeta, isi etaleaza miscarile gratioase, isi intinde aripile si pe ele ce crezi ca scria? O fi repetitia mama invataturii dupa parerea unora dar eu nu cred.

Se pare ca nici Angus nu a crezut in el, a venit spre Brian tarandu-se pe burta, cu chitara pe spate si cand a ajuns aproape, a ridicat chitara cu ambele maini deasupra capului si a soptit: „I am on my way to hell” si l-a pocnit pe fluture in numele tuturor sfintilor revoltati.

Din senin au aparut o multime de particule argintii care dadeau din plete, cu moderatie ce-i drept, se protejau de eventualele dureri severe de gat.

Credeam ca ii vom pierde pe Brian si Angus printele ele sau poate ca ar fi uitat de ce erau acolo. De fapt i-au ajutat sa revina la orarul corect al concertului. Si tine minte: doar la opera exista pauza intre acte.

Sfantul Fulg sarbatorit la Roma

Anul trecut am fost la Cernavoda, anul acesta am vrut sa ajung la Cluj dar intr-o singura zi nu as fi avut timp sa savurez orasul. Drept urmare am pus labuta pe un site si am ales o destinatie care nu costa foarte mult.

Nu am inteles ce pare atat de nebunesc sa te duci la Roma intr-o zi de Miercuri. Ziua a inceput pe la 3 dimineata. Am zburat cu urechile pe spate, teoretic aveam o mutra de iepure dar eu zic ca era doar o iluzie.

Am aterizat la Ciampino pe la 7 si acum imi aduceam aminte de toate urarile de vreme buna pentru ca afara ploua cu galeata si umbrela statea linistita acasa.

Ne-am descurcat mai bine decat am crezut si am ajuns usor in centrul Romei. Si de acolo am mers ore in sir prin ploaie sau soare. In cele din urma ne-am luat o umbrela de la Monumentul Eroului Necunoscut. Aici Garibaldi avea expuse multe obiecte, mai aveau putin si puneau in vitrina si Puricul lui Garibaldi.

Am luat masa sub atenta supraveghere a unor chelneri si a unor agenti de paza ai unei banci. Am avut timp sa savuram pizza facuta aproape ca la mama ei acasa si clarrr este mult mai buna decat oricare alta din Ro.

Si apoi iar ne-am reluat aventura pe la Vatican si apoi Colloseum. Eram asa de obosita in drum spre Ciampino ca nici nu am remarcat ca intr-o statie de autobuz erau un cuplu de rrromi care vindeau cd-uri cu manele. Asta imi aduce ca am descoperit azi dimineata ca indienii pot fi atragatori si imi pare rau ca nu pot certifica parerea cu o poza.

Am uitat sa ne luam chitibusuri prea multe pentru aveam labutele umflate ca pernutele pisicilor si energia abia se mai tinea intr-un fir de ata. Drept urmare zborul Roma-Bucuresti a durat cam 20 de minute.

Sarbatorea numelui de Sfintisor s-a incheiat la ora 3 dimineata.

View Album

Get your own

TeamStuff in Bulgaria

Ne vedem iar plecati in Bulgaria, de data asta la Nisipurile de Aur. In drum spre destinatie am vazut o multime dispersata de fete semidezbracate. Mi-am adus aminte de Hostel dar soferul ne-a salvat pentru ca nu a oprit autocarul.

Pentru prima oara am studiat o camera intr-un hotel de 5 stele dar nu pentru mult timp pentru ca pana la urma nu reprezinta nimic in comparatie cu viata de afara. Ne-am plimbat prin statiune pana am ajuns in barul ( de pinguini ) in care am gasit figuri cunoscute si usor ametite.

Am incercat sa imi dau seama cum de aici am gasit o multime de hoteluri cu arhitectura faina, terase atragatoare si curatenie cu funda. Poate daca si statul nostru pansat ar fi investit in turism, poate daca mai multi oameni care lucreaza in turism ar avea bun simt...poate... Am uitat cum s-a sfarsit seara.

A doua zi dimineata, dupa micul dejun, am facut activitati in grup ( alergatul in jurul cozii ). Inca nu stiu cea mai simpla metoda de a retine numele unor necunoscuti.

La pranz am cantarit pisicina din interiorul hotelului si alte plimbari prin nisip, poate la soare. In cele din urma piscina a avut greutate, apoi sauna. La care se adauga dus cu uscare lenta in balcon si iata...raceala este gata. Se serveste cu inghetata.

Seara ni s-a strecurat pe sub sosete...pana cand le-am dat jos ( am baut o cafea neagra si scurta ) si am inceput sa dansam. Ne-am mai oprit dimineata, paine n-am avut dar circul a fost frumos.

Ultima dimineata, ultimile regrete...le-am inghesuit pe toate in valiza si am plecat acasa...din nou in Ro. Ma asteapta doi ochi albastri, probabil tristi ca nu ne-am vazut de 2 nopti sau 3 zile.

View Album

Get your own

Aventura dupa sufletul omului

Eram obositi si drept urmare norii au stat imbufnati si au plans de cand am plecat de acasa pana am ajuns in Vama Veche. Dupa aceea ne-au lasat sa punem cortul, sa ne confundam in decor. Eu nu am reusit pentru ca nu aveam tricoul cu Cradle, machiaj negru si plete in vant.

Am vanat cartofi prajiti si hamsii, am dansat pana au ametit toti neuronii, am descoperit ca este neplacut sa ai papuci tatuati pe fund. Si ca tot am pomenit de funduri...plaja era luminata ocazional de o multime neregulata de fundelete roz.

Pentru prima oara nu mi-a fost frig in Vama si am dormit in cort. Mai bine nu dormeam pentru ca nu as fi ratat partida de sex de pe capota unei masini alaturate intre o tipa care pretindea ca este cuminte si un tip care aproba orice doar ca sa continue activitatea fara incidente.

A doua zi ne-am trezit iar sub ploaie. Si am plecat in Bulgaria unde norii erau si mai incruntati dar s-au imblanzit cand am ajuns sa ne plimbam in Albena.

Mi s-a parut putin pe dos ca doamna care pazea o toaleta vorbea in romana iar in restaurant te intampinau cu "buna ziua" si dupa care nu intelegeau multe cuvinte in engleza.

Cand am plecat din Albena a inceput iar sa ploua torential si ne-am simtit de parca mergeam prin spatiul cosmic. Asta da aventura dupa sufletul omului.

View Album

Get your own