La plimbare cu Kafka

    — Unde ai ajuns?

    — În pat.

    — În patul cui?

— Amuzant este că mă întrebi tocmai acum. Dar am să îți povestesc oricum, pentru că ești persoana mea preferată.

Eram în tren, mă pierdusem printre gânduri. Mai aveam vreo două ore de mers.

     — Într-o zi ți-aș arăta graffiti-ul de la ieșirea din București.

    — L-am văzut deja. Poate am fost în același tren, dar în altă zi.

La următoarea stație urcă ea. Avea părul roșu, machiajul în stil gotic, la fel și hainele ei, un piercing în ureche și multe bijuterii din argint.

Mi-am zis: „Uite, o altă fată care are nevoie de atenție și afecțiune.”

Din nefericire, atrăgea toate privirile, era ca un magnet. O vreme nici eu nu m-am putut desprinde de imaginea ei.

Apoi am căzut iar pe gândurile care alergau în paralel cu trenul.

La următoarea stație a urcat un grup gălăgios de pensionari, genul acela cum rar vezi, pornit pe aventură și glumă.

Ei au părut mai puțin impresionați de domnișoara gotică, iar ea, neavând bilet cu loc, s-a ridicat buimacă și a început să caute un loc liber.

Atunci privirile ni s-au intersectat, i-am zâmbit, cum fac cu aproape toată lumea, ea m-a întrebat dacă locul de lângă mine este liber, iar eu, galant, ca de obicei, îi fac un semn ca la curtea regelui și îi spun:

    — Vă rog.

Acum chiar a trebuit să-mi întorc privirea pe geam. Purta un parfum atât de atrăgător, încât mă abțineam cu greu să nu o miros.

La un moment dat se aude foșnetul unei pagini întoarse. Evident, mă întorc ca să identific sursa sunetului și atunci remarc că ea citea.

Când văd pe cineva citind în public, mereu îmi doresc să aflu titlul. Pare o misiune imposibilă când cartea se află chiar lângă cotul meu.

Înciudat, încep să citesc și eu. Cred că am rămas fără cuvinte când mi-am dat seama că mai citisem acele rânduri, ba chiar am recunoscut stilul.

Oare nu intrasem în vorbă în urmă cu câteva zile cu acel cuplu din Israel despre Eshkol Nevo și ea ma întrebase dacă citisem Kafka? Pe cuvânt dacă mai știu cum s-a ajuns la întrebarea asta.

Știu doar că am răspuns că am citit o singură carte scrisă de el, romanul său celebru, dar am un lapsus legat de nume. Iar el a zis că, oricum, Kafka este deprimant. Eu am aprobat, îmbufnat că nu mi-am adus aminte numele.

Universul se întoarce și pune cartea chiar lângă mine. Cum aș fi putut să nu o întreb?

Așa am ajuns să aflu că se numea Gabriele și avea 27 de ani. Știi vârsta aceea la care, dacă încă nu ai copii, ai toată viața înainte să mai faci câteva greșeli.

Tocmai ieșise dintr-o relație, intrase în alta, dar era greșită, iar acum era singură și se ducea să își spele sufletul în mare.

    — Ți-am zis că sufăr de sindromul salvatorului?

    — Da, cel puțin o dată.

 

Am sărit de la un subiect la altul, ne-am povestit atât de multe, încât atunci când am ajuns în Constanța, nu am putut să o las să plece singură cu Kafka. Am invitat-o la o ciocolată caldă. Restul este istorie.

 

    — Nu zici nimic?

    — ...

Dictatura pentru binele oamenilor

Legenda spune că în Texas au fost interzise urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori și nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani, acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Visul politic

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei.  Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Evadare în realitate

 Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!" 

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei

Fragment din oraşul meu preferat

 

Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.

Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.

Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.

Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.

Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.

Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.

Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.

Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe,  firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce  spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural. 

Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.

Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.

Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.

Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.

Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.

Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.

M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.

El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.

Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.

Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

„Freedom of choice feels uncomfortable”

 

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară. 

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației. 

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

 

Liniște și foame

 

Dacă nu am pune vasele la spălat noaptea ori nu ne-am uita la filme sau nu am asculta documentare pentru a adormi, i-am auzi pe cei care trăiesc în tenebrele țevilor blocului.

Ziua dorm, este mult mai comod așa …zic ei. În realitate, este convenabil pentru ca ei să supraviețuiască. Chiar dacă ziua oamenii muncesc iar alții chițăie cât îi ține gura, se poate întâmpla să fie și liniște.

Cum ar fi să auzim zgomotul făcut de catraliarde de chelicere înfometate? Cadența ar înnebuni pe oricine ar auzi-o din greșeală chiar și pentru câteva secunde.

Mi-am imaginat că, excepțional, aș fi plecat de acasă și când aș fi revenit de la birou, aș fi găsit pisica ascunsă în dulap, cu ochii cât niște cepe mici și blana zbârlită. Eu nu aș înțelege nimic, pisica ar fi îmbufnată pentru că eu nu înțeleg. Am ajunge iar la psiholog.

Revenind cu picioarele pe gresia mereu rece, lucrez din bucătărie și nu am pisică. Bebelușele sunt la grădiniță iar Black Friday își ține părerile pentru el.

Dar gătim aproape zi de zi pentru a păstra un echilibru aproape plictisitor între legume, cărniță și fructe.

Creaturile necunoscute din întunericul țevilor blocului se bucură de mirosuri, se abțin eroic să nu se manifeste sonor. Se bucură apăsând pe butonul “Mute”. Așteaptă ca noi să terminam, să punem farfuriile la înmuiat și resturile să se duca spre ei.

Nu vreau să îmi las gândul să alunece spre viața lor fără sunet. Noi nu trebuie să auzim nimic, pericolul ar fi prea mare.

Le-au trebuit prea mulți ani ca să înțeleagă că trebuie să se abțină să iasă la lumină. Nici unul nu a fost suficient de rapid ca să scape de furia papucilor oamenilor. Au învățat să rămână in întuneric. Toți pretindem că nu ne cunoaștem, noi, oamenii, nu știm de ei, ei nu sunt curioși să ne cunoască.

Se mulțumesc cu ce le dam, puțin câte puțin, și nu ne zic mulțumesc.

Nu speră nimic dar dacă ar învăța zilele săptămânii, ar știi că sfârșitul de săptămână poate însemna petrecere care în lumea lor nu este ilegala. Noi, oamenii, ne punem mănușile de menaj și curățăm chiuvetele cu tot soiul de substanțe toxice, amețitoare. Ei se lasă purtați către alte realități. Deja când turnam substanțe pentru curățarea țevilor, viața lor pulsează de adrenalina. Nu se știe niciodată unde ajung și pe cine cunosc.

Cine ii poate condamna? Au parte de niciodată suficientă mâncare, foame, petreceri și altele necunoscute.

Iar noi …noi, oamenii, cu greu ne oprim să ascultam liniștea …

Arborele veverițelor

 

Acesta trebuie să fie drumul spre copacul acela uriaș, fără nici o frunză, având multe vizuine in care trăiesc veverițe si mici tobogane.

Iar oamenii voiau să fure acele tobogane pentru iepurii lor. Din fericire, unele veverițe făceau vrăji galbene, verzi, maro, portocalii, violet pentru ca soarele și cu un pic de sare pe care o foloseau să micșoreze oamenii.

Alte veverițe, pentru că nu aveau asemenea puteri, aruncau cu crengi în oameni.

Haios era că iepurii sălbatici ai oamenilor vânau veverițele doar ca să le fie prieteni.

Încercau chiar să le ofere ceai pentru a se împrieteni.

Și eu m-am împrietenit cu o veveriță și sora ei.

În  cele din urmă am plecat. Am luat niște pământ în buzunar care a adormit până am ajuns acasă unde grădina era plină de zăpadă.

Am împachetat zăpada, am trezit pământul și am plantat flori. Apoi, am împachetat anotimpurile ca să fie mereu cald.

Aș fi vrut eu sa fi scris povestea însă muza mea mereu a avut nevoie de scânteia lumii.

Ai putea ghici cine este autorul?

Scrisoare către Havasi

Draga Havasi,

Voi începe prin a îmi cere scuze pentru că ți-am maimuțărit numele. Se pare că îmi ia mai mult timp decât am estimat să mă obișnuiesc cu limba maghiară. Eu cred că la concertul de anul viitor iți voi transmite o apreciere în limba ta.

Nu îmi voi face mea culpa pentru că nu te-am ascultat pană acum. Mă bucur că s-au aranjat niște biți din matrice astfel încât s-a creat oportunitatea ca eu să te ascult. Mă gândesc că poate nu eram suficient de pregătită pentru a participa la fenomenul care ești.

Nu știam la ce să mă aștept, uneori aleg să fiu surprinsă. Clarrr, nu credeam ca voi vedea un domn purtând frac dar nici pe cineva atât de neconvențional, perrrfect pentru a se plimba prin centrul vechi.

Nu zic nimic… aștept.

De la semiîntuneric și vorbe șoptite am trecut la o explozie de note și imagini. Crobuzonul a prins culoare și s-a materializat un pic în fața mea. 

Muza mea a venit de nu știu unde, m-a luat de mână, am început să scriu și am continuat să o fac până la sfârșitul concertului. Singurul meu regret era că nu rămâne nici o urmă materială.

As putea compara concertul cu un vis prea intens, unde aproape toate simțurile sunt implicate. Eu nu știu să prind vise în capcană, pot doar să descriu detalii și fragmente. Păcat că unele rămân stocate în întuneric.

Am trecut de la un subiect la altul. Mă gândeam ce fericit trebuie să fie omul care poate să se inspire din orice, chiar și din secvența de 4 note cântate de fiica de câțiva ani. Pianul trebuie să fi fost magic pentru că rezultatul a fost obsesiv de frumos.

Poate de aceeași intensitate dar în alt ton, a fost povestea fără introducere, intriga și sfârșit scrisă pentru Eliot ca să o asculte atunci când este îmbufnat.

Am rămas ca un spectator suspendat în scena aceea unde munții erau acoperiți cu zăpadă, urmați de un lac pe care pluteau un catraliard de bărci cu felinar și aurora boreală care îmbrățișa totul. Nici un personaj și nici o acțiune nu au vrut să se contureze. 

Acesta va fi un memento care va trai până voi ajunge să mă împletesc eu în aurora boreală.

Au fost multe momente care mi-au amintit de jumătate din Cloud Atlas pentru că era planul superior dedicat jocului vizual, planul de mijloc unde mulțimea de sufletele creau artă măsurată în secunde irepetabile și planul frontal unde personaje foarte atrăgătoare își făceau apariția.

Au fost și explozii de pasiune sub formă de demonstrații uimitoare. 

M-a impresionat Endi Kiss care ți se potrivește perrrfect. Nu am idee dacă mai exista în lume un toboșar care să îndrăznească să se dueleze cu tine.

M-a surprins Peter Pejtsik, părea un dirijor serios însă a schimbat din când în când micul podium pentru bas, violoncel  și vioară. Nu că i-ar fi diminuat seriozitatea cu ceva dar a coborât de pe piedestalul lui și a început să alerge sau să sară. Cred ca cei din orchestra s-au obișnuit cu ideea.

Iar vocea Edinei Szirtez m-a teleportat un pic în atmosfera concertului din Al cincilea element. Nu o vedeam foarte bine însă mi-a creat impresia ca este un elemental. Nu cred ca am mai întâlnit unul însă convingerea a fost prea puternică.

As putea să continui să iți povestesc câte în lună și în stele despre impresiile mele, dar, oare, nu toți pământenii care te întâlnesc fac la fel? Mi-ar plăcea să îmi spui daca te-ai plictisit de catraliardul de aprecieri sau chiar există cineva care să iți adreseze o critică pentru a păstra echilibrul succesului.

Închei fără sfârșit cu speranța că te vom vedea anul viitor.

https://photos.app.goo.gl/6YjuwALjPzKLbAu5A

Amanta Amantului

În urmă cu ceva ani, poate vreo 18 ani, el era amantul ei.  

Ea, o doamna ce părea sa aibă experiență de viață, era slaba și puțin atrăgătoare pentru mine.

El, un domn înalt, prezentabil, cu sprâncene stufoase. Îl chema Mihai.

Mi-am adus aminte atât de precis pentru ca in anul 2000, in programare fetele erau privite ca niște modele de la Victoria’s Secret.

O alta opțiune adecvată pentru partea feminina a planetei avea mai multe variante : ori se căsătoreau și făceau copii, ori își luau o slujbă, ori se duceau la seminarul opțional de Fiabilitatea Programelor.

Asta am aflat-o mai târziu.

Eu eram la jumătatea anului 2 și consideram că este un musai să muncesc. Știam sa lucrez cu un calculator, aveam prea puțină experiență în programare dar visam sa fac jocuri.

Am luat ziarele cu anunțuri și am căutat orice s-a potrivit cu experiența mea.

In vremurile acelea notabile foloseam telefonul public din fața liceului.

Monumental a fost când am visat sa mă angajez pe un post de programator in domeniul jocurilor.

-         - Buna ziua. Vă sun in legătură cu anunțul pentru programator

-         - Sunteți fată

Și a închis. Am rămas așa… fără cuvinte.

Am avut mai multe încercări, clarrr nici una nu s-a sfârșit atât de tragic.

În zilele acelea nu prea se știa ce înseamnă video chat. Așa că am sunat, am întrebat ce se cere și daca implică ceva indecent. Părea o slujbă relativ simplă : sa întrețin conversații cât mai lungi cu diverse persoane, nimic indecent.

Am zis să încerc și dacă nu se potrivește, pot să caut altceva. Am ajuns într-o casă din alt cartier unde erau vreo 10 fete foarte tinere și aceasta doamnă. Au trecut multe ore in care s-a exersat engleza, lucrul cu calculatorul. Au trecut câteva zile in care nu s-a întâmplat ceva notabil, doar fetele din grup au început să discute chestii mai mult sau mai puțin personale.

Până într-o zi când și-a făcut apariția o doamna despre care s-ar fi putut spune fără regrete ca lucrează la coltul străzii.

A intrat într-o cameră și nu a mai ieșit de acolo câteva ore. Căutând poze în rețeaua de calculatoare am găsit niște poze care, clarrr, nu o avantajau.

Acela a fost momentul meu de revolta în care am întrebat din nou reprezentata angajatorului ce presupune activitatea asta. Răspunsul nu a mai fost convingător.

Împreună cu o inocentă fată, Alexandra, și Carmen am discutat puțin despre ce am văzut. Eu am decretat că de mâine mă voi reorienta către altă slujbă.

Carmen m-a invitat la o cafea, întâmplător, locuiam in același cartier. A început să îmi povestească despre iubitul ei care lucra in IT. Nu părea sa valideze AAA, Atenție, Afecțiune și Apreciere. Destul că era nesărutabilă pentru mine, acum părea de-a dreptul vulgară.

Nu am stat foarte mult la povești pentru ca avea întâlnire cu el. Mi s-a părut atrăgător deși fuma. Poate asta nu ar fi fost grav dar era amantul ei. Părea și el atins de stilul ei. Parcă nimic nu conta prea mult, doar să fumeze și… să se vadă.

Eu m-am întors de unde am plecat, ei s-au întors la secretul lor… sărmanul programator. Nici măcar nu știa că ceva mergea atât de rău în relația lor încât ea să își caute plăcerea în altă parte. Nici măcar nu erau căsătoriți ca să aibă o scuză patetică și să se bălăcească în situație.

Toți oamenii ajung in situații puțin obișnuite, se ating de persoane cu care nu rezonează, apoi revin la pătratul lor protector.

Chiar și așa, m-a ros curiozitatea și am sunat o altă drăgălașă pe care am întâlnit-o acolo. Părea foarte sigură pe ea și inspira încredere. A fost o conversație pe care cu greu întunericul memoriei o va ascunde.

Mi-a povestit că a mai rămas câteva zile ca să vadă ce se întâmplă.

În cele din urmă a început activitatea. Alexandra și Carmen au fost primele care au experimentat ce înseamnă video chat. Fiecare a fost trimisă într-o cameră în care se găsea un calculator.

Următorul pas a schimbat iremediabil destinul amândurora.

Alexandra a fost izbită de imaginea unui individ gol, diform și abject. Pentru o fată atât de delicată, dureros de inocentă, a fost ca un monstru uriaș strivit în sticla realității. Nu a închis imediat, a rămas hipnotizată și îngrozită. A închis el iar ea a plâns mult.

I s-a promis ca nu se va mai întâmpla așa ceva, însă nu am sa știu niciodată ce s-a întâmplat cu ea.

Carmen a cunoscut un domn din Dubai. Nu a povestit cum a fost discuția lor. Era prea fericită că se va muta acolo și se va căsători cu el.

S-o fi întrebat cum va relaționa cu restul soțiilor, ce reacție va avea prietenul ei, programatorul, sau ce se va întâmpla cu Mihai?

Aceea a fost ultima întâmplare din capitol și l-am declarat închis.

Într-una din zilele noastre, eram în tram și studiam pământeni simpatici.

L-am remarcat pe el pentru ca mergea împleticit de la un capăt la altul al peronului de vizavi. Părea atât de slab și jigărit, avea o privire pierduta și aceleași sprâncene stufoase. Dar, clarrr, a îmbătrânit și s-a descentrat.

Nu m-am putut abține și m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu ea, amanta lui din vremuri bune.

M-am pierdut printre gânduri. Dintr-o viziune prea puțin tangențială, a apărut o alta ea, amanta amantului. Prea în trecut și volatil.

Sirena din Marea Mediterana

Am ajuns la un sfert de ceas distanta de miezul noptii. Inca erau oameni pe o terasa si au inceput, pe rand, sa zambeasca. Poate nu i-as fi observat dar privirile lor ma urmareau lent iar zambetele lor rigide erau ca ale papusilor pictate. Lipsea doar papusarul care le intorsese cheile.

Imi auzeam propria respiratie, sacadata iar dorinta ma rascolea fara control sau poate groaza. Nu as vrea sa recunosc dar erau amandoua trairi contrare, disputandu-ma de pe pozitii echilibrate.

Trebuia sa gasesc ceva care sa imi starneasca un vartej nemilos, sa mature tot in calea lui. Mi-am ales doua dintre iubitele lui Bachus, voluptoase si pline de jazz. Mi-au zambit misterios, mi-au atins mainile si m-au atras spre mare ca si cum ar fi stiut ca sunt un desert avid dupa carnalitate.

Pe plaja pustie, ele dansau fara noima, insufletite de vraja emanata de steaua nordului. Mie mi-a ramas doar luna in intregimea ei, revendicata prin legatura translucida si indestructibila cu tine.

In prezenta iubitei mele capricioase hainele se pierd, aluneca pe nisip intr-un ritm fin de matase. Cuprins de briza ei, nu mai simt dorul de tine care ma sfasaie in bucati delicate, aproape transparente, sangerii. Insa nu vreau sa pierd aceasta senzatie otravita, prefer sa ma arunc in valurile ei pentru ca sarea sa imi dea frisoane.

In zadar incearca iubitele mele fantomatice sa ma tina, le aluneca degetele pe corpul meu uns de eforturile semizeice de a ramane in sfera terestra. Abia ma tin sa nu alerg pe treptele selenare. Un ultim efort, disperat, imi impinge pasii in sens invers pana ce ma prabusesc pe spate. Adorrr sa ma las invadat de firele de nisip pe care le-am numarat impreuna dupa ce am botezat stelele sau era invers?

Nimic nu are sens pentru ca totul se invarte mai repede decat in mod normal. As deschide ochii, poate reusesc sa opresc lumea cu o privire in luna dar narile imi sunt invadate de mirosul familiar al pasiunii.

Un corp rece si umed se lipeste de mine, isi striveste buzele de ale mele, ma zgarie usorr pe piept. Limba ei, catifelata, moale, imi deseneaza dorinte la intamplare, ma devoreaza.

Imi sopteste in ureche cum ca s-ar numi Miele, ma infioara. Respiratia ei fierbinte se impleticeste de a mea, mainile incep sa imi umble frenetic pe formele ei atat de rotunde. Nu mi-am dar seama cand a trecut prin mine si am atins marginea abisului, culmea extazului.

M-am ratacit in privirea ei de o adancime la fel de necunoscuta ca a universului. Am uitat sa te caut in ea in timp ce o posedam salbatic. Sau poate ea pe mine. Nu am reusit sa mai deslusesc.

Totul s-a amestecat, sanii ei rotunzi lipiti de ai mei, miscarile ritmate ale corpurilor, ale valurilor, caldura apei, raceala corpului ei de sirena, fierbinteala corpului meu si gheata din atmosfera, culorile au devenit difuze, formele abstracte, goale, lipsite de suflet.

Apoi am incremenit inlantuiti dar nimic din ceea ce iti doreste prea mult nu dureaza. S-a evaporat precum o picatura de apa din desertul cel mai arid de pe Terra.

Am rams atat de singur incat am avut impresia ca doar ce m-am trezit dintr-un cosmar.

M-am ridicat si m-am dus in zig-zag de unde am venit. Oamenii, papusile, aveau ochii mari, mirati, atitintiti catre mine. Poate si pentru ca mi se aliniasera semnele din palma. Cred ca acela a fost momentul in care am facut un pas in afara sferei si am inceput sa rad ca un dement pana fisura din realitate s-a astupat de la sine.

Demonul si vrajitoarea

In marginea cea mai îndepărtata a pădurii se afla o peştera, cum altfel decât întunecata. Miroase a frunze moarte, ude si pline de noroi.

Apa se scurge pe pereţi intr-un ritm înnebunitor de tobe in timp ce vrăjitoarea se unduieşte lin in jurul cazanului. Coapsele si sânii ii lucesc sub jumatatile de raze selenare.

Din parul lung i se preling umbre negre care dansează in jurul ei, agăţându-se încă de suvitele ei parfumate.

In fata purităţii răului, toate tremura, prind viata si fac reverenţe.

Pe jumătate in întuneric, fata i se încleştează intr-un rictus indescifrabil, iar pe jumătatea încă luminata, zâmbetul ii este îmbietor.

Sunt atâtea Josephine pe lume insa aceasta este speciala, isi soarbe puterea din eclipsa, din partea întunecata a lunii.

Vântul se prinde si el in dansul din ce in ce mai sălbatic. Pe ritmul lui, din peştera răzbate un monolog sfâşietor.

- De ce m-ai lăsat singur? Mă simt abandonat, atât de pustiit incat mă mir ca mai simt ceva. M-am aruncat in braţele tale cu ochii larg închişi.

De ce m-ai dăruit întunericului? Mă poţi ierta pentru ce ti-am făcut? Am vrut doar sa te protejez, altfel nu as fi îndrăznit sa le sfâşii carnea in numele tău, zeiţa umana!

Credeam ca nimic nu ne va tine departe, credeam ca prin uciderea lor ne vom uni si vom deveni un întreg, o sfera de foc in care sa îngropam toate păcatele, toate dorinţele se vor fi golit de sânge si de nimic.

De ce m-ai trădat, făptura înşelătoare?

Aripile lui sunt atât de grele din pricina atâtor şoapte, prea multe frângeri si gheare.

- De ce m-ai înlănţuit? Se pare ca destinul mă face sa alunec pe panta nebuniei. Am vrut doar sa te venerez, sa mă arunc la picioarele tale cu întreaga mea natura demonica.

De ce m-ai abandonat?

Eclipsa este completa, inelul de lumina hipnotizează timp de 7 zile si 7 nopţi. Atât au rezistat pana când apa a pătruns ca printr-o epava si totul a fost strivit.

Negarea nu face ca lanţurile sa dispară.