Totul a început într-o după
amiază de vineri.
În urmă cu mulți ani, vineri seara era început
de relaxare și aventură. De când
biroul s-a mutat în bucătărie,
distracția începe oricând se poate.
De data asta a fost un pic
extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.
Am ajuns la aeroport pentru a
ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au
schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin.
Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul
acesta.
Am zburat rapid spre Istanbul
pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn
picat din Lună.
Ne oprește și ne întreabă:
“Buna ziua, vorbiți engleză?”
Noi: “Da”
Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?
Se uită la ceas și ne întreabă:
“unde este poarta de îmbarcare
pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”
I-am explicat unde erau
panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”
Ne-am luat zborul iar și am
ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un
domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut
în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.
Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea
Moarta și am adormit într-un pat
moale.
Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia
să luam micul
dejun, apoi am decis că vedem puțin
marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.
Nimic nu prezice cum se va
schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.
Am sărbătorit întâlnirea noastră
și ziua unei frumoase doamne.
Poate din pricina stării ușor
euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul
Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan
serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.
A început lin, de pe podul
Mujib am coborât în râul Mujib.
Zâmbind încântați de experiență,
am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră
să reziste bine în apă mare.
M-am uitat la el cu o neîncredere
infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.
Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani.
Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic
pe sus.
Cred că din pricina uimirii
nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.
Am fost foarte norocoși că am
lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.
Apa a fost din ce în ce mai
mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.
Mi-am folosit toată forța și concentrarea
pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de
alergat.
Am urcat pe stânci cu apa curgând
cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de
sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.
Gradul de dificultate a
crescut exponențial până am ajuns
la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un
moment în care
adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.
Apoi mi-am adus aminte că era
udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur
de energia grupului.
Oricât am fi vrut să
prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem
traseul în sens invers.
Mintea refuza să creadă că
provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu
mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan
natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că
era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele
dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.
Am ajuns la punctul de întâlnire
și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde
am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care
nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.
Am încercat să ne stoarcem
hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.
Abia acum am înțeles că trebuia
să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul
poate rămâne într-un dulap
încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar
nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.
Noi să fim sănătoși, revolta
s-a transformat rapid în semn de întrebare
dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel.
A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit
cu hainele uscate.
Deși îmi tremurau fulgii și energia
era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.
Pot să zic mulțumesc pentru că
am ajuns până acolo dar
am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost
închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.
Supărarea a fost mută și înăbușită
de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe
Terra.
În schimb, am
mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre,
schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.
