Intr-o duminica seara am ajuns in Predeal, am trecut incet de zona populate de oameni si am ajuns in fata padurii. Vroiam sa fac o plimbare de vreo ora pana la cabana Susai.
In spate era lumina, erau oamenii si casele lor, in fata era padurea si intunericul ei.
Ma uit in fata, ma uit in spate si iar si iar. Imi trec prin minte tot soiul de scene petrecute noaptea in padure. Inima danseaza salsa, incerc sa o stapanesc pentru ca nu pot sa aud sunetele din jur. Macar pana ma obisnuiesc cu intunericul din jur care cu siguranta este intr-o cantitate impresionanta.
Fac cativa pasi, incerc sa disting marcajul pe care trebuie sa il urmez, zapada si noroiul se invecineaza, oriunde pun pasul murdaria se lipeste de cizme. Mi-am adus aminte ca in vara am incercat vara sa ajung la lacul Sf. Ana si tot pe intuneric incercam sa disting ce spunea padurea. Dar imi era greu pentru ca respiratiile noastre se impleteau si ne acopereau urechile. As fi zis ca padurea imi soptea numele….
Si in cele din urma decid sa ma intorc…revin il alta zi in care lumina va domina padurea. In drum spre casa ma gandeam ca toate filmele de groaza pe care le vedem si vrem si mai multe. Si ele sunt facute astfel incat sa ne provoace dependenta si sa ne inmoaie spiritul. Daca sunt filme bune ne speriem si devenim dependenti de adrenalina. DAR devenim niste lasi, ne este frica de intuneric, ne este frica de ce ne inconjoara si ne bate usor paranoia pe umar.
Poate oamenii care au trait in vremuri de demult apuse nu se uitau la filme de groaza si erau niste viteji, se puteau duce prin padure noaptea, puteau sta linistiti pe marginea haului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu