Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.
Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.
Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.
Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.
Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.
Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.
Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.
Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe, firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural.
Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.
Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.
Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.
Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.
Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.
Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.
M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.
El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.
Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.
