Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

„Freedom of choice feels uncomfortable”

 

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară. 

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației. 

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

 

Iordania - Marea Moartă

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Liniște și foame

 

Dacă nu am pune vasele la spălat noaptea ori nu ne-am uita la filme sau nu am asculta documentare pentru a adormi, i-am auzi pe cei care trăiesc în tenebrele țevilor blocului.

Ziua dorm, este mult mai comod așa …zic ei. În realitate, este convenabil pentru ca ei să supraviețuiască. Chiar dacă ziua oamenii muncesc iar alții chițăie cât îi ține gura, se poate întâmpla să fie și liniște.

Cum ar fi să auzim zgomotul făcut de catraliarde de chelicere înfometate? Cadența ar înnebuni pe oricine ar auzi-o din greșeală chiar și pentru câteva secunde.

Mi-am imaginat că, excepțional, aș fi plecat de acasă și când aș fi revenit de la birou, aș fi găsit pisica ascunsă în dulap, cu ochii cât niște cepe mici și blana zbârlită. Eu nu aș înțelege nimic, pisica ar fi îmbufnată pentru că eu nu înțeleg. Am ajunge iar la psiholog.

Revenind cu picioarele pe gresia mereu rece, lucrez din bucătărie și nu am pisică. Bebelușele sunt la grădiniță iar Black Friday își ține părerile pentru el.

Dar gătim aproape zi de zi pentru a păstra un echilibru aproape plictisitor între legume, cărniță și fructe.

Creaturile necunoscute din întunericul țevilor blocului se bucură de mirosuri, se abțin eroic să nu se manifeste sonor. Se bucură apăsând pe butonul “Mute”. Așteaptă ca noi să terminam, să punem farfuriile la înmuiat și resturile să se duca spre ei.

Nu vreau să îmi las gândul să alunece spre viața lor fără sunet. Noi nu trebuie să auzim nimic, pericolul ar fi prea mare.

Le-au trebuit prea mulți ani ca să înțeleagă că trebuie să se abțină să iasă la lumină. Nici unul nu a fost suficient de rapid ca să scape de furia papucilor oamenilor. Au învățat să rămână in întuneric. Toți pretindem că nu ne cunoaștem, noi, oamenii, nu știm de ei, ei nu sunt curioși să ne cunoască.

Se mulțumesc cu ce le dam, puțin câte puțin, și nu ne zic mulțumesc.

Nu speră nimic dar dacă ar învăța zilele săptămânii, ar știi că sfârșitul de săptămână poate însemna petrecere care în lumea lor nu este ilegala. Noi, oamenii, ne punem mănușile de menaj și curățăm chiuvetele cu tot soiul de substanțe toxice, amețitoare. Ei se lasă purtați către alte realități. Deja când turnam substanțe pentru curățarea țevilor, viața lor pulsează de adrenalina. Nu se știe niciodată unde ajung și pe cine cunosc.

Cine ii poate condamna? Au parte de niciodată suficientă mâncare, foame, petreceri și altele necunoscute.

Iar noi …noi, oamenii, cu greu ne oprim să ascultam liniștea …

Prejudecăți și acuarele

Mă gândeam la recentul incident legat de rasism din fotbal. M-am revoltat teribil din pricina reacțiilor oamenilor care s-au grăbit să arunce lozinci pe negândite, “Spune nu rasismului”, acolo unde nu a fost nici măcar un milimetru de rasism din partea arbitrului. În schimb, se aude cuvântul gipsy.

Asta a apăsat un buton cu amintire imediată, în mai 2000, mă plimbam prin Dorobanți îmbrăcată cu o faină fustă roșie și o bluză albă. Deja în clasa a 12-a aveam un stil feminin.

Și atunci mergeam pe stradă pierzându-mă în gânduri și detalii. În spatele meu aud o voce strigând…”Hey, gipsy lady!”

Nu am idee de ce m-am întors, nu mai știu cum arata figura bărbatului. Țin minte că avea un zâmbet larg căruia i-am răspuns cu celebra mea privire tăioasă și tăcută. I-am întors spatele și am plecat mai departe.

Cred că a fost ultima oară când cineva m-a crezut de etnie romă.

Dar până atunci, dacă timpul înapoi, pe o profesoară de română a deranjat-o că locuiam în Rahova, fapt care a dus la discuții intre părinte, dirigintă și profesoară.

Încercam să explic că Rahova nu este egal cu Ferentari, sunt doar cartiere vecine. Nu că ar fi avut vreo relevanță. Însă trebuie să explic că în orice poveste de speriat auzită după Revoluție, romii erau personajele negative.

La orice coadă cat china, un rom se băga în față după ce făcea un scandal monstruos, în orice furt cu sau fără arme albe erau implicați romi.

Mi se părea de necrezut ca un grup de romi se urce în autobuzul 220, smulgeau cercei din urechi și nimeni nu zicea nimic.

Pe de altă parte, într-un tramvai din Floreasca m-a amenințat unul cu un cuțit dacă o avertizez pe o doamnă că i-a tăiat geanta. M-a revoltat situația și m-am revoltat pe mine pentru că nu am avut curaj să zic nimic.

Alta dată, mergând prin cartier, unul a vrut să mă atingă, am ripostat iar doamnele lui cu fuste lungi și colorate m-au tras de par.

Sunt multe povesti trăite și auzite. Era un sentiment puternic de respingere și teama față de romi.

În zilele noastre, sentimentul este mult diluat pentru că ne-au părăsit mult infractori romi pentru pajiști mai grase și mai frumoase. Toți oamenii s-au mai civilizat, conflictele au dispărut și au rămas doar expresiile peiorative pentru a nu uita trecutul.

Eu am ajuns la echilibru cu aspectele legate de culoare, etnie, păreri.

M-am gândit câteva zile bune ce a determinat schimbarea și am remarcat câteva momente marcante lipsite de cronologie și greutatea importanței.

În 2006, când am ajuns pentru prima oară în Franța, o colegă a cerut scuze pentru că a povestit cum a fost aproape jefuită de romi.

M-am gândit că noi, colegii ei din Romania, nu suntem romi dar avem aceeași cetățenie ca și atacatorii.

Am avut așa un buchet de sentimente fulgerătoare. Scuzele alea mi s-au părut atât de nepotrivite. Romi sunt peste tot, de ce să creadă că sunt musai din Romania? și ce legătură aveam noi cu atacatorii? Si…lista de întrebării mute a continuat o vreme.

A rămas memorabilă decizia că oriunde mă voi duce pe Terra, voi contribui la o imagine faină a României.

Tot atunci am avut ocazia să întâlnesc o grămadoaie de oameni de culoare în diferite ipostaze. Însă m-a izbit faptul ca mulți oamenii de culoare aveau slujbe mai puțin bine plătite. Am simțit că francezii roz nu își pot murdari mâinile vânzând sau făcând curat.

De aici a apărut o întrebare tare caraghioasa: cum se simte culoarea pielii când nu ești roz? Ei bine, nu se simte.

Așa am realizat cumva ca este irelevant ce culoare are un om. Are gânduri, sentimente, trăiri, sclipiri. În esență, suntem oameni cu ambalaj colorat.

Întrebarea care a schimbat radical părerea despre romi a apărut când eu am zis că nu pot aur galben pentru ca nu sunt chiar roz.

“De ce te temi că unii ar putea să creadă că ești țigancă?”

“….”

Și de aici am aflat câți oameni prețioși au etnie romă sau că sunt pasionali și frumoși. M-am uitat ca prin gaura cheii la argumentele astea însă am înțeles ideea. Nu era cu nimic mai prejos dacă eram considerată țigancă.

Cât despre culoarea acestor oameni, cel mai uluitor moment a fost trăit în Pantelimon, la capătul lui 14, acolo unde mă duceam să fac meditații la Mate.

Am văzut niște tinere fete blonde cu ochii albaștri, bani în par și haine foarte colorate. Cred că am fost hipnotizată de frumusețea lor.

Asta mi-a subliniat iar faptul că nu culoarea este definitorie, mai degrabă, tradițiile și cultura care sunt diferite și poate neînțelese pentru unii dintre noi.

Teama de necunoscut m-a făcut să ii resping mai demult.

Au fost, cu siguranță, multe gânduri și experiențe, care m-au adus la echilibrul față de pământeni și față de culoarea mea.

Îmi dau peste mână când am un impuls de a promova prejudecăți culturale.

Așa am ajuns să vad o floare de bumbac atunci când aud ‘marhaba’. Este o limba melodioasa și este o provocare pentru mine să frâng niște bariere pentru a o învăța.

După prea multe știri și filme despre teroriști, era să las un sentiment de respingere să crească fără să îmi dau seama. Coincidența frumoasă a fost că am cunoscut câțiva vorbitori de arabă din câteva țări și mi-a plăcut să aflu despre diferențele de temperament și de micile deosebiri de pronunțare a cuvintelor.

Uitându-mă la ce am scris, îmi dau seama că seamănă cu un puzzle unde ideea finală este că Pamântenii sunt frumoși.

3M și vrăjitoarele

Am întâlnit o căsuță dulce, cum se mai întâmplă uneori pe Terra. Inevitabil, apare întrebarea despre cui aparține casa.

Ei bine, atunci când stăpâna este o vrăjitoare, eu încep să am trileme pentru că 3M au declarat că nu le plac vrăjitoarele. Mă întreabă mereu de ce sunt ciufulite, au haine amarate si gheare.

Eu cred că au ajuns așa din pricina că au o mare lipsa de atenție, afecțiune și apreciere. Sunt triste, îmbufnate și nu au chef să se aranjeze.

Există vrăjitoare de treabă cărora le pasă de felul cum arată?

Arborele veverițelor

 

Acesta trebuie să fie drumul spre copacul acela uriaș, fără nici o frunză, având multe vizuine in care trăiesc veverițe si mici tobogane.

Iar oamenii voiau să fure acele tobogane pentru iepurii lor. Din fericire, unele veverițe făceau vrăji galbene, verzi, maro, portocalii, violet pentru ca soarele și cu un pic de sare pe care o foloseau să micșoreze oamenii.

Alte veverițe, pentru că nu aveau asemenea puteri, aruncau cu crengi în oameni.

Haios era că iepurii sălbatici ai oamenilor vânau veverițele doar ca să le fie prieteni.

Încercau chiar să le ofere ceai pentru a se împrieteni.

Și eu m-am împrietenit cu o veveriță și sora ei.

În  cele din urmă am plecat. Am luat niște pământ în buzunar care a adormit până am ajuns acasă unde grădina era plină de zăpadă.

Am împachetat zăpada, am trezit pământul și am plantat flori. Apoi, am împachetat anotimpurile ca să fie mereu cald.

Aș fi vrut eu sa fi scris povestea însă muza mea mereu a avut nevoie de scânteia lumii.

Ai putea ghici cine este autorul?