La plimbare cu Kafka

    — Unde ai ajuns?

    — În pat.

    — În patul cui?

— Amuzant este că mă întrebi tocmai acum. Dar am să îți povestesc oricum, pentru că ești persoana mea preferată.

Eram în tren, mă pierdusem printre gânduri. Mai aveam vreo două ore de mers.

     — Într-o zi ți-aș arăta graffiti-ul de la ieșirea din București.

    — L-am văzut deja. Poate am fost în același tren, dar în altă zi.

La următoarea stație urcă ea. Avea părul roșu, machiajul în stil gotic, la fel și hainele ei, un piercing în ureche și multe bijuterii din argint.

Mi-am zis: „Uite, o altă fată care are nevoie de atenție și afecțiune.”

Din nefericire, atrăgea toate privirile, era ca un magnet. O vreme nici eu nu m-am putut desprinde de imaginea ei.

Apoi am căzut iar pe gândurile care alergau în paralel cu trenul.

La următoarea stație a urcat un grup gălăgios de pensionari, genul acela cum rar vezi, pornit pe aventură și glumă.

Ei au părut mai puțin impresionați de domnișoara gotică, iar ea, neavând bilet cu loc, s-a ridicat buimacă și a început să caute un loc liber.

Atunci privirile ni s-au intersectat, i-am zâmbit, cum fac cu aproape toată lumea, ea m-a întrebat dacă locul de lângă mine este liber, iar eu, galant, ca de obicei, îi fac un semn ca la curtea regelui și îi spun:

    — Vă rog.

Acum chiar a trebuit să-mi întorc privirea pe geam. Purta un parfum atât de atrăgător, încât mă abțineam cu greu să nu o miros.

La un moment dat se aude foșnetul unei pagini întoarse. Evident, mă întorc ca să identific sursa sunetului și atunci remarc că ea citea.

Când văd pe cineva citind în public, mereu îmi doresc să aflu titlul. Pare o misiune imposibilă când cartea se află chiar lângă cotul meu.

Înciudat, încep să citesc și eu. Cred că am rămas fără cuvinte când mi-am dat seama că mai citisem acele rânduri, ba chiar am recunoscut stilul.

Oare nu intrasem în vorbă în urmă cu câteva zile cu acel cuplu din Israel despre Eshkol Nevo și ea ma întrebase dacă citisem Kafka? Pe cuvânt dacă mai știu cum s-a ajuns la întrebarea asta.

Știu doar că am răspuns că am citit o singură carte scrisă de el, romanul său celebru, dar am un lapsus legat de nume. Iar el a zis că, oricum, Kafka este deprimant. Eu am aprobat, îmbufnat că nu mi-am adus aminte numele.

Universul se întoarce și pune cartea chiar lângă mine. Cum aș fi putut să nu o întreb?

Așa am ajuns să aflu că se numea Gabriele și avea 27 de ani. Știi vârsta aceea la care, dacă încă nu ai copii, ai toată viața înainte să mai faci câteva greșeli.

Tocmai ieșise dintr-o relație, intrase în alta, dar era greșită, iar acum era singură și se ducea să își spele sufletul în mare.

    — Ți-am zis că sufăr de sindromul salvatorului?

    — Da, cel puțin o dată.

 

Am sărit de la un subiect la altul, ne-am povestit atât de multe, încât atunci când am ajuns în Constanța, nu am putut să o las să plece singură cu Kafka. Am invitat-o la o ciocolată caldă. Restul este istorie.

 

    — Nu zici nimic?

    — ...

Dictatura pentru binele oamenilor

Legenda spune că în Texas au fost interzise urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori și nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani, acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Ce este fericirea?

 

Unii visează sa obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al părților.

Ignoranța este fericirea supremă.

Alții trăiesc în parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.

În schimb, la începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.

Unii se întreabă daca progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.

Oamenii care trăiesc pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc între ei?

„What is happiness to you, David?”

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Visul politic

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei.  Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Evadare în realitate

 Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!" 

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei

Fragment din oraşul meu preferat

 

Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.

Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.

Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.

Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.

Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.

Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.

Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.

Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe,  firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce  spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural. 

Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.

Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.

Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.

Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.

Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.

Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.

M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.

El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.

Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.

Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

„Freedom of choice feels uncomfortable”

 

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară. 

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației. 

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

 

Liniște și foame

 

Dacă nu am pune vasele la spălat noaptea ori nu ne-am uita la filme sau nu am asculta documentare pentru a adormi, i-am auzi pe cei care trăiesc în tenebrele țevilor blocului.

Ziua dorm, este mult mai comod așa …zic ei. În realitate, este convenabil pentru ca ei să supraviețuiască. Chiar dacă ziua oamenii muncesc iar alții chițăie cât îi ține gura, se poate întâmpla să fie și liniște.

Cum ar fi să auzim zgomotul făcut de catraliarde de chelicere înfometate? Cadența ar înnebuni pe oricine ar auzi-o din greșeală chiar și pentru câteva secunde.

Mi-am imaginat că, excepțional, aș fi plecat de acasă și când aș fi revenit de la birou, aș fi găsit pisica ascunsă în dulap, cu ochii cât niște cepe mici și blana zbârlită. Eu nu aș înțelege nimic, pisica ar fi îmbufnată pentru că eu nu înțeleg. Am ajunge iar la psiholog.

Revenind cu picioarele pe gresia mereu rece, lucrez din bucătărie și nu am pisică. Bebelușele sunt la grădiniță iar Black Friday își ține părerile pentru el.

Dar gătim aproape zi de zi pentru a păstra un echilibru aproape plictisitor între legume, cărniță și fructe.

Creaturile necunoscute din întunericul țevilor blocului se bucură de mirosuri, se abțin eroic să nu se manifeste sonor. Se bucură apăsând pe butonul “Mute”. Așteaptă ca noi să terminam, să punem farfuriile la înmuiat și resturile să se duca spre ei.

Nu vreau să îmi las gândul să alunece spre viața lor fără sunet. Noi nu trebuie să auzim nimic, pericolul ar fi prea mare.

Le-au trebuit prea mulți ani ca să înțeleagă că trebuie să se abțină să iasă la lumină. Nici unul nu a fost suficient de rapid ca să scape de furia papucilor oamenilor. Au învățat să rămână in întuneric. Toți pretindem că nu ne cunoaștem, noi, oamenii, nu știm de ei, ei nu sunt curioși să ne cunoască.

Se mulțumesc cu ce le dam, puțin câte puțin, și nu ne zic mulțumesc.

Nu speră nimic dar dacă ar învăța zilele săptămânii, ar știi că sfârșitul de săptămână poate însemna petrecere care în lumea lor nu este ilegala. Noi, oamenii, ne punem mănușile de menaj și curățăm chiuvetele cu tot soiul de substanțe toxice, amețitoare. Ei se lasă purtați către alte realități. Deja când turnam substanțe pentru curățarea țevilor, viața lor pulsează de adrenalina. Nu se știe niciodată unde ajung și pe cine cunosc.

Cine ii poate condamna? Au parte de niciodată suficientă mâncare, foame, petreceri și altele necunoscute.

Iar noi …noi, oamenii, cu greu ne oprim să ascultam liniștea …

Arborele veverițelor

 

Acesta trebuie să fie drumul spre copacul acela uriaș, fără nici o frunză, având multe vizuine in care trăiesc veverițe si mici tobogane.

Iar oamenii voiau să fure acele tobogane pentru iepurii lor. Din fericire, unele veverițe făceau vrăji galbene, verzi, maro, portocalii, violet pentru ca soarele și cu un pic de sare pe care o foloseau să micșoreze oamenii.

Alte veverițe, pentru că nu aveau asemenea puteri, aruncau cu crengi în oameni.

Haios era că iepurii sălbatici ai oamenilor vânau veverițele doar ca să le fie prieteni.

Încercau chiar să le ofere ceai pentru a se împrieteni.

Și eu m-am împrietenit cu o veveriță și sora ei.

În  cele din urmă am plecat. Am luat niște pământ în buzunar care a adormit până am ajuns acasă unde grădina era plină de zăpadă.

Am împachetat zăpada, am trezit pământul și am plantat flori. Apoi, am împachetat anotimpurile ca să fie mereu cald.

Aș fi vrut eu sa fi scris povestea însă muza mea mereu a avut nevoie de scânteia lumii.

Ai putea ghici cine este autorul?

Ruptura

Lasa-ma afara, in calea oamenilor care catadicsesc sa treaca pe trotuarul asta. In general, oamenii care ma cunosc, imi arunca priviri pline de compasiune. Eu cred ca ei cred ca eu simpatizez cu starea lor de spirit cand eu stau lungita, cu mutra pe labe iar colturile gurii imi atarna libere.

Dar este tipul gresit de loc, cel in care ma aflu si nu am nici o scuza pentru asta. Nu sunt trista, pur si simplu ma gandesc la tine. Oare este bine ce fac? Dar ce as putea sa fac daca nu ma tii in brate?

As putea la fel de bine sa ma intind pe spate, sa privesc spre gri inchis cu ochii larg deschisi pana gasesc partea luminoasa. Timpul se scurge prin maini spre pamant dar oare nu este o crima micuta, neobservata?

Cred ca nu culoarea conteaza ci timpul potrivit pentru fiecare stare. Toata lumea stie ca atunci cand vrei sa plangi pe coada, trebuie sa iesi in lume, sa o lasi sa curga pana iti intra pe sub piele, pana ti-a insuflat neobisnuita idee ca ziua soarecelui nu exista decat daca ii dai voie.

Esti de acord ca fiecare zi trebuie sa reprezinte ceva?

Sa fii nimerit eu ziua nepotrivita?

Imi iau dorinta si plec. Ma duc in lume unde sunt atatia oameni relativ unici la fel cum ai fost si tu pentru mine.

Imi iau visul si plec. Ma duc sa il lipesc de altcineva care este dependent de el.

Iti iau sufletul si plec.

La revedere!

In fuckin' Bruges

Probabil ca am murit si am ajuns in iad…am lovit de atatea ori cu piatra incat locul a devenit insensibil. Am iesit in pragul usii, m-am asezat pe el si nici nu am simtit ca l-am lasat pe bietul catel fara suflare. Eu as prefera sa nu am iar el da. Dar am o scuza suficient de buna pentru mine pentru ca am luat o lectie de nesimtire. Am pielea rezistenta si in plus este roasa de o boala necunoscuta.

Frumusetea care te inalta, care te face sa zambesti, este atat de sensibila, se poate schimba in bucati mici de hartie colorata. Se pot pierde intr-o licoare, se pot pierde in nebunie alimentata de mine, de mizerie umana, de ziua soarecelui, de cosmaruri de zi si de noapte.

Nu am cum sa descriu dar s-au dat lupte interminabile intre Albastru si Rosu, intre Zambet si Lacrima, intre Pesimism si Optimism,….si lista continua urmand fara eroare legea contrastului din care lipsesc extremitatile Alb si Negru. Sunt prea clasici pentru gusturile si timpurile mele in care nimic nu pare a mai fi sigur.

Nici acum nu stim care este rezultatul, as fi pariat pe remiza dar este greu sa jurizezi cand dinamica luptelor este ametitoare, cineva fraudeaza pentru ca incep sa lipseasca bucati mari de inregistrari. Si mai rau, infrangerile sunt reluate pana cand isi pierd consistenta si gustul, incep sa se numeasca victorii desi nu sunt.

Uneori imi aluneca un picior sau o mana de partea cealalta a granitei pe care m-am rugat sa nu o trec. Ma lupt si eu cu statul cu mainile in buzunare. Alteori imi aluneca tot corpul si imi imaginez cum ma dezintegrez de suparare.

Revenind la exprimarea mai putin abstracta….ne vedem in vis.

carter burwell - in bruges prologue
Asculta mai multe audio Muzica

Knokke 2009

View all

Get your own

Primul pas in Belgia a fost extrem de ametitor, aproape la fel de derutant ca o plimbare in montagne russe.

Primul impresie despre Knokke a fost ca am aterizat in alta lume, paralela, la doi pasi distanta de perfectiune: casutele din caramida aparenta cu geamuri imense garnisite cu orhidee care cadreaza perfect cu gazonul taiat simetric care ocoleste fiecare pitic si fiecare lampa solara creând astfel un tablou piticesc extrapolat spre marime acceptata in general ca fiind normala.

Mai fac eu un pas si ajung la Marea Nordului. Uitandu-ma in zare, printre eoliene, numar sorii. Desi sunt mai multi de cat am fi crezut ca vedem de pe aceasta planeta ma abtin cu greu sa nu ii imortalize macar putin. Imi pierd pasii pe nisipul care tinde sa devina metalic dar simturile spun ca sunt gata sa inghita fiecare picior indiferent.

Ma abtin pana gasesc o limba verde care face legatura dintre nisipul lucios si marea tulburie; alerg pe ea si sunt gata sa imi pastrez echilibrul chiar daca asta inseamna sa stau ca o pisica pe varful ghearelor; undeva, la capatul limbii gasesc o multime de pescarusi pe care se reflecta apusul. Eu zic ca ar fi un singur apus ca si cum ar exista o singura duduie blonda, rece dar extrem de atragatoare.

Se face noapte. Cerul se lumineaza ilustrand povesti fara cuvinte si muzica fara note iar sufletul se umple, da pe afara ca un buzunar mult prea inadecvat pentru o asemenea incarcatura.

Apoi in fiecare dimineata, la aceeasi fereastra imi beau cafeaua amara, imi lipesc ochii de cerul plumburiu si ascult tipetele pescarusilor obraznici. Nu m-as fi asteptat ca ei sa fie cei care imprastie cel mai mult gunoi. Este de mirare ca in acest oras se produce gunoi. O fi din sticla?

Dar sufletelele lor care tind sa stea printre nori impreuna cu capetele? Ce-i drept ca nu toate sunt asa usoare, unele sunt mai grele pentru ca sunt meschine, se uita prea des in oglinda si isi repeta frecvent: Comme je suis belle…

Thomas Hardell - Blow Your Mind
Asculta mai multe audio Muzica

Timpul pe scurt...trecut si viitor

Acum este un punct prea nou pentru trecut, prea actual pentru prezent si prea vechi pentru viitor. Demonstratia in acest sens este triviala dar are un scop precis, ascutit si taios, si anume, acela ca unii iepuri din viata noastra au adoptat un stil de viata cu totul si cu totul radical.

Sa nu ramaneti socati daca va avantati ca niste animalute de prada in viata tumultoasa a orasului si de pe o straduta laterala iese un iepure pe bicicleta. Asa pufos si sperios cum este el, a avut curaj si s-a urcat pe bicicleta in cautare de adrenalina.

Iepurii din trecut sunt de mult praf si pulbere pentru vrajitoare si evident parerile lor sunt la fel. Iepurii din ziua de azi, multi dintre ei sunt conservatori si se revolta.

Raman doar cei din viitor care probabil ca vor fi ajuns deja la nivelul la care eram noi la 1848, cainii vor conduce masinile pe care noi le folosim acum, pisicile vor purta razboaie de gherila cu ei, papagalii vor face politica iar pestii vor trai ca majoritatea oamenilor…in liniste aparenta.

In incercarea mea de a estima evolutia animalelor de companie am omis soparlitele de orice marime si culoare, paianjenii pentru care oamenii isi darama casele in incercarile patetice de a ii lipui cu papucii, soarecii si sobolanii care ne face pe toti sa fim niste nazisti ordinari si lipsiti de scrupule, plus multe alte necunoscute care ne-ar face ecuatia imposibil de rezolvat.

Si pana acum nimeni nu a luat in calcul reactia omului, inmuiata de atatea meditatii si vizualizari, care poate soca mai mult decat un amarat de iepure pe bicicleta.

Matematica nu este limba pura asa cum se crede.

Poveste strumfeasca din timpuri de ploaie

Pe vreme de ploaie nu îţi vine să scoţi animăluţul de companie afara din casa, fie el pisica, peste sau câine. Drept urmare nici pe tine pentru ca nu îţi plac pastilele luate la ore fixe, ceaiul de lămâie si starea de leguma.

Dar daca zmeul cel rău vine si te bate umăr sau pur si simplu îţi da un brânci. Mai degrabă adopta ultima atitudine pentru ca este mai masculina. Te provoacă astfel încât să nu poţi refuza.

Deşi te uiţi pe geam si ploaia te împiedică să vezi clarrr ce se mai întâmplă pe afară, te gândeşti la ele. Of, săracele florile tale! Stau singurele, vulnerabile in fata afurisitului căpcăun. Sau zmeu? Pentru mine este tot aia dar pentru el…poate este ofensator.

Pentru ele as putea să îndur armura lui formata din celule vii, metalice si ronţăitoare de creier. Si atunci, fie ca vreau sau ba, îmi iau umbrela vesela si plec către Adunarea Consiliului Serios. Trebuie să punem la cale o strategie de câştigare a acestei nesfârşite bătălii.

- Eu, strumfiţa Panseluţă Neanderthaliană, as propune să îl provocam la o discuţie astfel încât să ii studiem limbajul corpului. Aflam mai uşor care ii sunt verigile slabe.

- Eu, ştrumful Matematician, cred ca ar trebui să facem nişte calcule matematice, să aplicam nişte concepte variabile. Dar pentru asta ar trebui să identificam nişte constante care pentru moment sunt necunoscute. Deci să nu muncim inutil.

- Dar chiar si aşa, cu necunoscute sau fără, noi trebuie să răspundem provocării, altfel ne poate distruge munca de o viată. Vrei să îţi vezi Laboratorul distrus?

- Dar eu tot cred ca ar trebui să mai aşteptăm pana avem o situaţie concreta.

- Eu, strumfiţa Zâna Dulce, cred ca ar fi mai bine să lucram ca o echipa si să venim fiecare cu ce idei considera. Împreuna îl vom învinge,

- Eu, ştrumful Timpul Liber, propun să îl provocam la un concurs de cunoştinţe generale. Este mai paşnic si mai eficient.

- Dar de ce nu jucam Adevăr sau minciuna? zise ştrumful Gânditor.

…..

După lungi dezbateri care nu au dus nicăieri mi-am luat umbrela si am plecat. Era să spun cu coada intre picioare dar din fericire nu am coada. Mă deprima concluziile triste: ce am avut si ce am pierdut. Eu îmi voi pierde gradina, Aristo isi va pierde Laboratorul, Zuri isi va pierde ciocolateria, etc., etc., etc. Sau poate zmeul, plictisit, se va duce de unde a venit si va pleca mai departe in căutare de provocări adevărate, nu de o ceata de ştrumfi gălăgioşi dar inofensivi, paşnici si simpatici.

Aşteptam să ne acopere zăpada, poate aşa scăpam cu daune minime chiar daca după aceea vom munci puţin mai mult. Dar este spre binele comunităţii.

Cântam un cântecel vesel si viata pare mai roz, in puternic contrast cu cerul albastru corporatist.

Bucegii se vad din Bucuresti sau exista o explicatie

Imi traiam linistita viata cand cineva m-a chemat langa fereastra sa vad muntii Bucegi. Am zis ca glumeste. Am ajuns la fereastra si incercam sa focalizez, incercam sa imi dau seama daca sunt nori sau munti reali. Desi am vazut cu ochii mei nu am putut crede ca este real.
Am primit o explicatie de genul ca a nins si a fost foarte frig drept urmare atmosfera este foooarte limpede, atat de limpede incat putem vedea muntii. Iar tot ce este pana la acei munti se afla undeva mai jos fata de locul unde ne aflam noi.



Daca stie cineva vreo explicatie plauzibila care sa imi explice ar fi genial. Eu imi rezerv dreptul de a nu imi crede ochii. Poate s-au inselat.

Poze primite de la Corneliu





Conform imaginilor si explicatiilor as zice ca s-a mai lamurit un mister, cel putin pentru mine.

In vazul lumii stau copacii

Dupa o zi in care nivelul de energie era inca bun am decis sa ma relaxez in parc. Imi place noaptea in parc pentru ca uneori vad chestii neobisnuite. De exemplu acum am gasit doi copaci cu plete bogate, uniti pana la sfarsit intr-un act de placere.Si culmea este ca nici domnul politist nu le da nici o amenda pentru expunere indecenta in public.
M-am apucat din nou sa citesc Freud ca sa incerc sa imi explic de ce unii oameni au placere iar altii au un sentiment verde de repulsie atunci cand vad alti oameni prefacandu-se ca perpetueaza specia.