Îmbrățișarea Terrei

 Zilele trecute, era o miercuri în noiembrie. Pentru unii, miercuri este o zi ca oricare alta, pentru mine este ziua marcată în calendar cu o obligatorie sesiune de scrub cu ulei de măsline plus cocos, zahar și cafea. Asta se întâmplă doar de 4 ani de când organizarea unor evenimente a devenit necesară pentru a evita delăsarea.

Astfel, luni este ziua de udat plantele, vineri este ziua în care declar că am citit un capitol dintr-o carte, la fiecare două sâmbete, Black Friday este spălat împreună cu acvariul lui.

Curios lucru, adulții sunt sfătuiți să evite rutina pentru a susține sănătatea neuronului, copii au nevoie de rutină pentru a le da un sentiment de siguranță.

Iar fără organizare de evenimente repetitive, adulții sunt geniali în a inventa scuze pentru lipsa unor detalii interesante în viaţă.

Sesiunea asta de scrub este un moment de relaxare incredibilă, mintea zburdă liberrră în toate direcțiile, aproape la fel de fain ca atunci când alerg, doar că durează mai puțin și nu capăt niciodată febră musculară.

Ei bine, a trecut un an de când întâi mă uit circumspect la ce se întâmplă în afara băii, ascult un pic sunetele şi apoi mă pierd în detalii.

In urmă cu an, un pic după miezul nopții, era deja joi, 14 noiembrie.

Miercuri este. Mi-am zis că am depășit un pic termenul dar nu era grav.

In plin proces de înfrumusețare intră Andre să mă întrebe dacă mai durează mult. Zic că mă grăbesc cât pot…meee.

Mă gândeam la ale mele şi mă grăbeam să termin cât mai repede când….văd că se deschide ușa. Nu apuc să mormăi că trebuie să mă şi limpezesc….întâi am văzut artificiile arzând într-un tort de macarons, apoi clasicul 'La mulți ani, cântat pentru câteva secunde cu ochii deschiși orientați către mine care încercam să mă acopăr cu mâinile. Lungi secunde mi s-au părut pentru că nu știam ce să acopăr mai repede. Aveam scrub de cafea de sus până jos.

Apoi cântecul a continuat cu ochii închiși și s-a sfârșit cu spatele la mine.

Cât poate să dureze să cânți 'La mulți ani'? în timpul ăsta am simțit cum corpul devine invizibil, a rămas doar capul care levita. Să râd, să plâng, să chițăi de rușine? Ce pisici să mai zici?

Drăgălașele mele fete, bine că au fost doar două pentru că baia mov nu este cât China, s-au retras într-un loc public din casă.

Eram atât de bulversată de cele întâmplate încât m-am limpezit superficial și am rămas cu un zâmbet caraghios imprimat pe faţă plus cafea pe nu se mai știe unde.

Pe de altă parte, cum să nu fiu recunoscătoare că sunt oameni care se gândesc la mine și care știu că adorrr surprizele?

Nu am avut timp să intru în subconștient și să disec ce simt. Sentimentul exterior a fost de recunoștință egală cu o fundă în jurul Terrei.

Va îmbrățișez cât China

Era să uit cât de bine mi se potrivește poezia primită

Sunt bobul de cafea ce matinal te-mbie

Să schimbi trei mogâldețe ieșind din reverie

Iar dacă pe zi cutezi să-mi simți aroma-n gură

Promit să nu vezi perna în loc de tastatură

Si seara când sub duș te reculegi o clipă

Pe chipul tău mă scurg ca scrumul dintr-o pipă

Presându-te flamand, cu patimi, fără saț,

Mor fericit lăsându-ți pe trup parfum de zaț... 

Aventura care a dus la Musala

 Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și  a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și  croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și  uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și  cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Scurt gând despre libertate

 
Zilele trecute mă aflam într-un loc puțin propriu pentru lucrat și nu țineam musai să susțin conversații dar nici nu am putut refuza discuția. Nu pot să știu dacă ajung la un subiect interesant și atunci curiozitatea mă împinge să mă arat interesată de ce are interlocutorul de spus. 

Așa am ajuns la subiecte controversate, privite din toate unghiurile. 

În fața noastră era oprit un troleibuz și un șofer solid, cu parul lung și blond, se străduia să îl pună în mișcare.

La care domnul cu care mă conversam ocazional începe să îl compare pe domnul blond cu o doamnă solidă, să spună că bărbații cu parul lung sunt dizgrațioși, că sunt un exemplu îngrozitor pentru copii. 

Am apucat să spun că oamenii sunt liberi să își poarte parul cum doresc, nu rănesc pe nimeni. 

Dar când a început să îi aducă în discuție pe homosexualii care formează cupluri și cresc copii, am dat să zic ceva dar mi-am dat seama de paradoxul în care mă aflam.

Exprimarea liberrră este acceptată indiferent de subiect și de opinie. De ce mi s-ar permite mie să critic un om care și-a spus părerea fără să se gândească prea mult la consecințe? 

Poate dacă se afla în SUA și în locul meu era un homosexual îmbufnat, atunci s-ar fi ales cu o reclamație, sau mai rău, un proces. 

După mine, asta înseamnă cenzura de cea mai joasă speță. Dacă un om nu învață să respecte părerile diferite ale altor oameni, ar putea măcar să învețe să le ignore.

Unii oameni afirma că Pământul este plat, alții că este rotund, alții cred în niște teorii care par halucinante. 

Oamenii spun câte în lună și în stele. Întrebarea este dacă oamenii sunt lăsați să se exprime liberrr, este musai să ajungă la fapte ireprobabile care să încalce libertatea altora?

Încă studiez de ce unii oameni sunt profund deranjați de părerea contrară a altora.

Pisica de pe Moldoveanu

Ca orice aventură bine planificată, secvențele au avut valențe neașteptate. Vineri seară trebuia să adorm cât mai repede însă bebelușele au înțeles că stingerea se dă la miezul nopții. Cine mai știe dacă am adormit la ele în cameră sau mai târziu în patul nostru?

Cert este că la 4h30 mă întrebam ce sună și de ce, asta până am auzit o alarmă ascuțită și insistentă. Mi-am adus aminte că azi este ziua de mers la munte. M-am întrebat în van dacă să îmi iau bocanci sau ba. Mărturiile altor oameni susțineau că este un traseu relativ lejer de 3h30 și nu trebuie să îmi fac multe griji.

Pentru cineva care stă mult în casă cu 3M, muncește, chițăie, aleargă puțin și vânează echilibrul, traseul spre cel mai înalt punct din România nu zdrăngăne nici un clopoțel.

Ne-am urcat în mașină și am adormit de prea multe ori și am visat că pic în gol. Freud ar fi avut ceva de zis despre asta, sunt convinsă.

M-am trezit definitiv înainte cu 1 km de Stâna lui Burnei și nu am crezut că toate mașinile parcate au adus atât de mulți oameni dornici de atins Moldoveanu.

Am ajuns la baza traseului cu o durere în partea dreaptă a sufletului și o privire lungă până sus unde se vedea o cascadă. Părea atât de departe încât cu greu m-am convins că este fezabil.

In timp, urcușul mi-a adus aminte de Romniceanu, fără trepte colorate și fără Martinez. Am început să mă las atrasă de culorile florilor, de peisajul vast și de curcubeul ascuns în Cascada Mare a Văii Rele.

Până am ajuns la capătul urcușului am mormăit din pricina șirurilor de oameni care treceau pe lângă noi sau viceversa. Pentru cineva care stă prea mult în casă, spațiul personal este extins considerabil comparativ cu mărimea celui din martie 2020. În consecință, orice apropiere fizică străină produce un disconfort.

Întotdeauna am considerat că drumul spre ceva important are legătură cu forțarea unor limite, cu educația personală, cu mottoul 'Un pas în fața celuilalt până ajungi unde trebuie'.

Când am ajuns în Căldarea Văii Rele, eu am crezut că am atins vârful. Întinderea verde îmbia spre odihnă și rostogolit prin iarbă, însă cu băgare de seamă pentru că locul mustea de apă prea rece.

Cu greu m-am motivat să merg mai departe pentru că pentru mine era capăt de drum. M-au mituit mirajele ochiurilor de apă cu flori și bucăți de cer, zăpadă care a uitat să se topească. Apoi a început urcușul unde am mormăit o vreme până m-am întors și am văzut Iezerul Triunghiular, un lac pentru sufletul meu matematic.

Teoretic, mai aveam puțin până să ajungem pe vârf. Am uitat să mă gândesc prea mult pentru că fiind mulți oameni pe centimetru pătrat, puteam auzi conversațiile altor oameni în care să mă amestec fără nici o remușcare.

Așa am aflat că zahărul ne ruinează viața și pentru bunăstarea noastră ar trebui să mâncam animale cu un cod genetic mult mai vechi decât al nostru. De exemplu, dacă mâncam porc, acesta având cod genetic mai apropiat de al nostru, riscăm să ii împrumutăm comportamentul.

Mă amuzam singură când am ajuns în ceață, pe o cărare îngustă. Am ales să fac stânga și așa am ratat vârful Viștea Mare.

Cărarea era, de fapt, o creastă care ducea spre Spintecătura Viștei. Cred că nu am reușit să înțeleg pe deplin până acum ce înseamnă să mergi pe o creastă de munte. Nu îmi imaginam că voi încerca să nu privesc prea mult în stânga sau dreapta de teamă să nu pierd echilibrul.

Deja partea unde a trebuit să mă țin de lanțuri a creat genul acela de tensiune care trece de bariera rațională. Apoi a urmat cățăratul pe stânci cu toate unghiile disponibile, pași mici și tremurat necontrolat.

Am atins vârful Moldoveanu unde erau prea mulți oameni pe centimetru pătrat.

Nu știu ce făceau alții dar eu eram ocupată să declar că niciodată nu voi mai face așa ceva. Poate suna a Malvinuța dar… niciodată!

 Am continuat pe o cărare care a devenit din ce în ce mai prietenoasă după fiecare pas.

Am ajuns pe vârful Galbena unde am început să mă relaxez pentru că drumul părea lin. Şi am tot coborât până la lacul Galbena. Aici am decis că mă odihnesc fără să fac în așa fel încât sufletul să înghețe.

Apoi am tot întâlnit indicatoare spre Valea Rea și parcă toate arătau că mai avem 1h30. Mie mi s-a părut o coborâre fără de sfârșit, am trecut de la agonie la extaz și invers, sinusoidal. Cea mai teribila probă a fost cea din pădure unde țânțarii ne-au devorat de unde au apucat iar picioarele aproape au cedat. Le-am convins să meargă mai departe cu aspirina consumată în cea mai barbară formă.

Atunci când am ajuns la capătul traseului, am așteptat în mijlocului unui roi de țânțari, să ajungă toată lumea și să vină mașina uitată la un kilometru depărtare.

Febra musculară ce a urmat în urma acestei aventuri incredibile va rămâne în istorie pentru multă vreme.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura