Legenda spune că în Texas
s-au interzis urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr
de nori, nu mai știu cum arată unul.
Adevărat vă spun că de mâine
vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.
Coincidența este că în urmă
cu ceva ani acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă
dictatura.
Unii visează sa
obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți
din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al
părților.
Ignoranța este
fericirea supremă.
Alții trăiesc în
parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu
doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de
dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă
caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.
În schimb, la
începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele
trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si
propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.
Unii se întreabă daca
progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.
Oamenii care trăiesc
pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc
între ei?
„What is happiness to
you, David?”
Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am
auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu
lovituri de ciocan aplicate în același ritm.
Reminiscențele
verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul
de celălalt.
Așa mi-am
petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva
minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată
de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică
aproape în fiecare zi.
Au fost și momente
în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă
conving că circul a luat o pauză.
Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu
fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am
auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.
Mă uit și vad
trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale
și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura
idee rămasă a fost să...
“Lilouuuu, pisi,
pisi!”
Pisica pisicilor
nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.
Şi deodată țâșnește
ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește
de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.
Creaturile se
sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru
a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.
În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început
să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.
