Mă numesc Maria şi sunt un gândac. Iubitul meu, Georgel, este şi el un gândac. Am vrut egalitate, drept urmare toţi suntem gândaci de acelaşi rang, toţi mergem la vânătoare şi ne asumăm riscuri.
Mi se pare relaxant să nimeresc în bucătăria unei doamne care sta liniştită la o ceaşcă de ceai, completează o integramă şi nu mă bagă în seamă. Mă pot plimba şi în acelaşi timp pot să mă gândesc la Georgel. De ce nu îmi scrie?
Afurisită treabă, ca şi cum doamna ar şti că sunt cu gândurile pe pereţi, începe să urle isteric după Georgelul ei, scoate papucul şi izbeşte tot ce ating eu. Asta sunt momentele în care îmi vine să mă tăvălesc de râs dar îmi este teamă să mor. Şi daca mor, Georgel va veni să mă vadă?
Doamna continuă să urle şi să îmi facă masaj cu papucul ei parfumat. În cele din urmă, alerg spre primul colt întunecat. Mă apuca deprimarea pentru ca îmi aduc aminte de serile când visam ca Georgel să mă sune şi nu îmi suna nimic…nici macar în imaginaţie.
Alerg iar spre lumină pentru că adrenalina mă face să mă simt vie, iar inegalitatea ei cu el mă mulţumeşte profund. Măcar eu am avut 10 guri cu care am împărţit gunoiul şi toate au fost egale cu a mea.
La oameni totul este relativ, poate exista o potrivire sau ba, ne tolerează sau ne ucid jumătăţile şi apoi pe noi. Dar mă consolez, oricare dintre gândaci poate fi Georgel. Între noi, relativitatea lor caraghioasă dispare, 2012 dispare. Doar teoria conspiraţiei rămâne în picioare şi daca într-adevăr se va lansa o a 3-a bomba nucleara, eu voi fi tot aici împreuna cu întrebarea:
De ce l-aţi ucis pe el? Pe Georgel? Naziştii naibii!!!
Asculta mai multe audio Muzica
