In urma cu o saptamana am plecat de acasa spre Millau. Pentru mine acasa inseamna Trouville, pe malul marii Manecii. Locuiesc intr-o casa umila pe langa cladirile care s-au ridicat in ultimii ani si conduc o buburuza. Cel putin asa zic cei din clubul proprietarilor de Ferrari.
In ziua aia nu am avut stare. Am mers cu bicicletele pe stradutele in panta, ne-am plimbat pe malul marii, am mers la casino si ne-am jucat banii de buzunar in speranta ca vom castiga mai multi si ca vom avea bani de clatite de la “Rose Marie” . Sunt cele mai bune din oras.
In cele din urma ne-am urcat in masina, am plecat si pana la Caen ne-am decis sa vedem cel mai inalt pod din lume. Pentru a mia oara trecem si prin Paris sa bem o cafea amara, sa mancam o caltita dulce si una sarata.
O durere crunta imi furnica spatele si nu am tihna sa savurez nimic. Incerc sa aplic tot soiul de tactici de distragere a atentiei...fara nici un succes. Sufar in continuu si am o multime de vedenii. Mi se pare ca in jurul masinii noastre bantuie creaturi fumurii. Poate s-a acumulat oboseala.
Si toti avem o stare de neliniste pentru ca nu stim cum arata podul sau unde ne oprim sa il admiram. Poate nici nu ne vom da seama ca trecem peste el sau poate va fi ceata si nu vom vedea nici o diferenta. Temerile apar mereu cand vine vorba de necunoscut si mereu exista un sistem care vegheaza si le face sa dispara generand scenarii sceptice.
Pe omoplati aveam o senzatie ca si cand doua fermoare cusute pe piele se deschideau si inchideau fara oprire, cred ca aveam si febra pentru ca incepusem sa aiurez si ma luase ameteala teribil. Asa ma simteam cand am ajuns la viaductul din Millau. Au vrut sa ma lase in masina dar se pare ca am insistat sa ma ajute sa merg cu ei. Partea asta nu prea mi-o amintesc. Poate au crezut ca m-a apucat iar raul de inaltime. Mi se intampla uneori.
In schimb, ce s-a intamplat dupa ce am pus piciorul pe pod mi s-a imprimat in memorie atat de bine incat daca ma vor gasi dupa 2000 de ani vor putea sa ma citeasca usor.
Fermoarele de pe spatele meu au inceput sa se descoasa lent, durerea curgea in valuri prin mine. Apoi a inceput sa imi creasca “ceva” prin orificiile ramase. Nu prea mi-am dat seama ce era anume dar mi-a strapuns tricoul. Am incercat sa pun mana sa simt ce forme aveau. Apoi excrescentele au inceput sa pocneasca din toate unghiurile si pe ele am simtit cum cresc puf, fulgi si pene. Si atunci am realizat ca erau niste aripi pe masura mea.
Lacrimile imi curgeau fara oprire si nu putea sa judec nimic pentru ca durerea nu se oprea si lua forme ametitoare, ma invaluia, roia in jurul meu. Firele de par de pe maini, de pe picioare, de pe piept si de pe spate se albeau pe portiuni, sareau din locurile lor, stateau putin in aer fara sa se miste si in drum spre pamant dispareau. Cred ca semanau cu fulgii de zapada.
Culmea durerii am atins-o cand am ramas fara partea umana care ne provoaca placeri intense. De multe ori m-am intrebat cata durere poate inghiti un om, unde este limita de sus a amaraciunii. Mai intai mi-au cazut hainele pe jos si apoi...Cred ca daca m-as fi vazut in oglinda asa gol cum eram, fara par si fara sex...as fi trecut de partea cealalta a ratiunii. Si asa nu mai eram bun ca si om.
Goliciunea mi-a fost acoperita cu un material alb, confortabil, durerea mi se scurgea prin degetele de la picioare si in locul ei ma cuprindea o senzatie de caldura, de entuziasm infinit de parca as fi putut cuprinde toata lumea in bratele mele.
Ma transformasem cu totul si atunci am inteles. Pentru prima data mi-am miscat aripile si m-am simtit luminat desi o usoara senzatie ca imi lipsea ceva inca statea lipita de mine. M-am intors catre prietenii mei si nu am ramas socat cand m-am vazut printre ei. Era absolute firesc ca nimeni sa nu fi observat prin ce calvar am trecut. Este adevarat ca nu am scos nici un sunet. Eram aici, singur si eliberat de durere dar eram si pe partea celalta a podului, in centrul atentiei prietenilor mei.
Ma priveam pe mine cum inventam scenarii despre cum ar fi fost construit podul. Asa imi placea sa inventez povesti fara logica in realitatea noastra. Si toti ceilalti se amuzau si imi tineau isonul. Uneori prea exageram ca atunci cand am mers noaptea in padure si le-am zis ca in urma noastra se aud copacii cum ne barfesc.
M-am inaltat, mi se parea asa natural sa zbor, sa dau din aripi. Nu imi venea sa ma las acolo, pe pod, printre prietenii cu care am impartit atatea aventuri. Si m-am indepartat si mai mult pana am ajuns mai sus, printre nori.
Senzatia ca stam pe o constructie iesita din comun si facuta de om imi umplea sufletul ca atunci cand trag in piept aer de munte si simt ca ma curat de praf pe interior. In cele din urma ne-am desprins si plecat spre masina. Am aruncat o ultima privire catre pod ca sa memorez imaginea. Undeva in fundal se vedea o poarta catre cer...printre nori.
In vara asta am planuit cel mai aventuros concediu impreuna cu dulcica mea, Marlene. Intr-o duminca dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. O zi ne-a luat sa iesim din tara, apoi am trecut prin Ungaria, Austria. Ne-am oprit in Italia, in Milano. Mi s-a parut romantic sa mergem pe strazi tinandu-ne de maini, fara sa ne uitam la harta, ciripind mereu pe marginea a ceea ce vedeam.
Imi place ca fie admiram aceleasi lucruri,fie ne completam reciproc. Imi place sa invetam povesti pornind de la o figura sau de la o imagine placuta. Cel mai mult mi-au placut povestile care au plecat de la vitrina unui magazin Versace si de la o statuie din Dom care isi tinea cartea intr-o mana si in alta pielea toata.
Am savurat apusul intr-o cafea cu inghetata si am plecat mai departe spre Monte Carlo. Cu Marlene in dreapta mea as putea merge pana la capatul Pamantului si inapoi.
Deja conduceam de vreo 2 ore si se intunecase, superr strada era pustie, eram doar noi doi intr-o masina albastra.
- Ce crezi pisi? Ajungem repede in Franta?
- Sigur.
Mi-a inghetat parul pe spate. Vocea Marlenei mele disparuse iar in locul ei era vocea metalica a unui barbat. Dar nu am indraznit sa intorc privirea.
- Sunt eu, Marlene a ta! De ce nu te uiti la mine? Iti este teama?
Deja mi s-a parut revoltator. Toata viata am incercat sa trec peste temeri, sa nu le las sa le cuprinda. Eram sigurrr ca se intamplase ceva cu Marlene, vocea imi era straina, distanta. Brusc am simtit un sentiment neplacut in stomac. Trebuie sa fiu tare.
Am intors privirea si am ramas fara cuvinte pentru cateva secunde: Marlene avea in ochi aceeasi culoare ca pisicile pe timpul noptii.
Am auzit motorul masinii cum incepuse sa urle, uitasem piciorul pe acceleratie. Am intors privirea la drum si incercam sa leg propozitii coerente in mintea mea, sa fac asocieri, sa realizez ce se intampla. Doar eram un om inteligent, dezghetat la minte.
Primul pas a fost sa realizez ca eram la volanul unei masini care rula cu aproape 200 km/h. Mi s-a parut ca ma apropiat de un copil care statea pe mijlocul strazii. Imi era clarrr ca nu aveam timp sa franez. Dar problema mea cea mai mare era de ce copilul are aceaasi privire ca si Marlene. Cu fiecare metru parcurs mi se parea ca acel copil imbatraneste...ajunge la adolescenta....in cateva clipe ajunge la maturitate si nu dureaza mult pana ajunge la varsta a treia.
Nu am inchis ochii, eram precis ca il lovesc si vroiam sa vad fiecare amanunt pe care sa imi construiesc apararea. In secunda de dinaintea impactului am vazut cum prin piele i se distingeau in detaliu elementele scheletului, era acoperit de o haina specific budistilor si era gaurita ca si cum ar fi avut sute de ani vechime.
Nu mi-am dat seama daca s-a transformat in cenusa din pricina impactului sau s-a intamplat inainte. Dar in aceeasi clipa am incercat o manevra disperata de a il evita si am calcat frana cat am putut de tare. Luminile din ochii lui s-au stins in ai mei si m-a orbit.
Am simtit doar cum s-a invartit masina in cercuri concentrice infinite intrerupe de un zide piatra. Poate era un parapet sau pamantul dintr-un sant. Oricum nu mai distingeam bine ce se intampla. Avand un model mai nou de masina stiam ca motorul nu imi va strivi picioarele iar capota va acoperi parbrizul astfel incat nu ne vor sari cioburi in fata.
Am inceput sa simt vag cum imi curge ceva pe fata. Cred ca erau lacrimi ca pareau a fi sarate....
„Tatal Nostru care esti in ceruri, Sfinteasca-se numele Tau, Faca-se voia Ta.....”
Intuneric.
Mergeam pe tavan cand am intrat intr-o pata gri. Tavanul fiind alb induce in erooare si nu iti dai seama pe unde mergi. Nici nu mi-am dat seama cate denivelari sunt. Oare tavanele caselor pretentioase au la fel de multe imperfectiuni. La asta ma gandeam cand am intrat in pata gri. Si mai are si un punct negru in mijloc.
Incet, incet m-a cuprins culoarea iar in punctul negru mi-am agatat sufletul. Nu m-am mai putut desprinde. In cele din urma am adormit, am inceput sa visez si culmea nu sunt cosmaruri. Sunt bucati mari de fericire din trectul meu.
Eram in iarba, m-am lasat gadilata de flori, mi-am intins mainile si am lasat gazele sa ma invadeze. La amiaza pe dealul acoperit de pajiste se aude doar vantul care imi fura gandurile.
Deschid ochii si imi dau seama ca sunt inca prizoniera in pata gri. Cred ca inca este noapte. Globuri de lumina trec pe langa mine, mirarea le acopera chipurile dar nu indraznesc sa imi intinda macar o mana.
Este una din dilemele acelea care nu par sa aiba o rezolvare fericita.
Ce este mai rau pentru o fetita de 11 ani: sa fac aun avort sau sa pastreze copilul?
Pentru mine ce este mai rau: sa ma smulg din punctul negru si sa risc sa imi distrug sufletelul sau sa raman nemiscata pana la un moment nedefinit inca?
Mai bine sa inchid ochii.
Ploua torential, apa mi-a ajuns la glezne. Ma tinea de mana si alergam. Ciudat este ca nu imi aduc aminte de unde veneam si nici unde ne grabeam sa ajungem. Ne-am oprit brusc pentru ca m-a strans de mana si apoi m-a luat in brate. M-a sarutat si m-am afundat ca intr-o bucata imensa de ciocolata neagra, intensa. Buzele senzuale, pasiunea ca si ploaia...amanuntele care ma fac sa realizez de ce vreau sa traiesc.
Fericirea oamenilor este fragila si variabila. Pentru unii oameni ciocolata este mai buna decat sexul, pentru altii cariera este cea care umple golurile si aduce satisfactie. Iar pe unii cerul albastru, sarutarile pasionale, iubirea si ciocolata neagra sunt cele care ii fac sa spuna ca traiesc viata din plin.
Mai bine nu deschideam ochii. Un paianjen cu picioare lungi se invartea in jurul meu. Poate din pricina caldurii s-a dezorientat si a crezut ca o pata gri este un inceput bun pentru o panza fina, artistica. Iar eu nu sunt o victima.
Te ingor si ma intorc la momentul in care marea imi era cea mai buna prietena. Stau pe zidul cetatii Mont Saint Michel si o ascult. Ii place sa isi invadeze iubitul, Pamantul, sa il cuprinda, sa se impleteasca printre limbile lui, sa il inunde pana il cuprinde euforia ca apoi sa il paraseasca o vreme dar nu fara sa lase urme. Fac o pereche asa frumoasa.
Incerca prin puterea exemplului sa imi spuna ca sentimentele nu dispar chiar daca mai apar furtuni iar unele sunt de proportii cataclismice. Stau pe margine ca sa imi dau seama ca nu vreau sa gasesc sfarsitul asa repede. Vreau sa imi dau seama ca nu sunt doar un corp condus de ratiune.
Hmmm...acum imi dau seama ca de fapt incep sa dispara bucati din corpul meu. Mai intai se inchid la culoare pana devin gri si apoi incep sa se evapore. Din loc in loc se vede cum lumina trece prin mine si se proiecteaza pe un perete. Oricum aveam vanatai de diverse marimi: fiecare lucru care imi face placere a fost obtinut prin batalii care au durat zile in sir, altele luni si altele chiar ani.
Se pare ca ele se descompun primele. Poate pana scap de aici nu imi dispare corpul cu totul. Raman gaurile, golurile de aer pe care le pot umple cu sentimente fragile, cu senzatii frivole si cu zambete cu durata de viata extrem de scurta. Imi voi regasi vechea masca, o voi repara si o voi folosi fara nici o remuscare.
Ma intorc intre munti, intuneric dens, stam pe spate in iarba, ne tinem de maini si ne uitam la stele. Langa noi, un cuplu se cearta pe niste nimicuri.
- Dupa ce ma casatoresc cu tine imi pastrez numele de fata! Clarrr sa iti fie!!!
- Este alegerea ta dar macar ai putea sa imi spui frumos de ce este asa de important pentru tine sa iti pastrezi numele de fata?
- ...este si ma voi numi Alexandra Badau Popescu!
- ...
- am vazut o stea cazatoare! Nu vreti sa va uitati si voi? ii intreb eu.
Asa urasc certurile din vacanta.
- eu ma duc sa ma culc. Noapte buna! Si tu nu dormi cu mine in pat.
Asa reactiona Alexandra cand era furioasa.
Ma intorc la pata mea si la dilema mea cu rezolvare nefericita. Eu voi numara dungi si pete de lumina care trec pe langa mine. Incerc sa string dar efortul este dureros si mut. Paianjenul ma priveste, ii lasa apa in gura imaginandu-si ca eu sunt calea spre urmatorul pas din evolutia lui.
Daca ma smulg din punctul negru si implicit din pata gri atunci risc sa imi fac tandari sufletelul. Daca stau nemiscata trebuie sa astept doi ani si jumatate pana sa dispara pata gri si implicit punctul negru. Dupa aceea daca mai ramane ceva din corpul meu voi umple gaurile cu vata de zahar ars, ciocolata si whisky. Altfel va fi un suflet liber sa bantuie prin univers si sa cunoasca ce eu nu am fost in stare sa vad.
