Iordania - Marea Moartă

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Aventura care a dus la Musala

 Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și  a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și  croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și  uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și  cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Pisica de pe Moldoveanu

Ca orice aventură bine planificată, secvențele au avut valențe neașteptate. Vineri seară trebuia să adorm cât mai repede însă bebelușele au înțeles că stingerea se dă la miezul nopții. Cine mai știe dacă am adormit la ele în cameră sau mai târziu în patul nostru?

Cert este că la 4h30 mă întrebam ce sună și de ce, asta până am auzit o alarmă ascuțită și insistentă. Mi-am adus aminte că azi este ziua de mers la munte. M-am întrebat în van dacă să îmi iau bocanci sau ba. Mărturiile altor oameni susțineau că este un traseu relativ lejer de 3h30 și nu trebuie să îmi fac multe griji.

Pentru cineva care stă mult în casă cu 3M, muncește, chițăie, aleargă puțin și vânează echilibrul, traseul spre cel mai înalt punct din România nu zdrăngăne nici un clopoțel.

Ne-am urcat în mașină și am adormit de prea multe ori și am visat că pic în gol. Freud ar fi avut ceva de zis despre asta, sunt convinsă.

M-am trezit definitiv înainte cu 1 km de Stâna lui Burnei și nu am crezut că toate mașinile parcate au adus atât de mulți oameni dornici de atins Moldoveanu.

Am ajuns la baza traseului cu o durere în partea dreaptă a sufletului și o privire lungă până sus unde se vedea o cascadă. Părea atât de departe încât cu greu m-am convins că este fezabil.

In timp, urcușul mi-a adus aminte de Romniceanu, fără trepte colorate și fără Martinez. Am început să mă las atrasă de culorile florilor, de peisajul vast și de curcubeul ascuns în Cascada Mare a Văii Rele.

Până am ajuns la capătul urcușului am mormăit din pricina șirurilor de oameni care treceau pe lângă noi sau viceversa. Pentru cineva care stă prea mult în casă, spațiul personal este extins considerabil comparativ cu mărimea celui din martie 2020. În consecință, orice apropiere fizică străină produce un disconfort.

Întotdeauna am considerat că drumul spre ceva important are legătură cu forțarea unor limite, cu educația personală, cu mottoul 'Un pas în fața celuilalt până ajungi unde trebuie'.

Când am ajuns în Căldarea Văii Rele, eu am crezut că am atins vârful. Întinderea verde îmbia spre odihnă și rostogolit prin iarbă, însă cu băgare de seamă pentru că locul mustea de apă prea rece.

Cu greu m-am motivat să merg mai departe pentru că pentru mine era capăt de drum. M-au mituit mirajele ochiurilor de apă cu flori și bucăți de cer, zăpadă care a uitat să se topească. Apoi a început urcușul unde am mormăit o vreme până m-am întors și am văzut Iezerul Triunghiular, un lac pentru sufletul meu matematic.

Teoretic, mai aveam puțin până să ajungem pe vârf. Am uitat să mă gândesc prea mult pentru că fiind mulți oameni pe centimetru pătrat, puteam auzi conversațiile altor oameni în care să mă amestec fără nici o remușcare.

Așa am aflat că zahărul ne ruinează viața și pentru bunăstarea noastră ar trebui să mâncam animale cu un cod genetic mult mai vechi decât al nostru. De exemplu, dacă mâncam porc, acesta având cod genetic mai apropiat de al nostru, riscăm să ii împrumutăm comportamentul.

Mă amuzam singură când am ajuns în ceață, pe o cărare îngustă. Am ales să fac stânga și așa am ratat vârful Viștea Mare.

Cărarea era, de fapt, o creastă care ducea spre Spintecătura Viștei. Cred că nu am reușit să înțeleg pe deplin până acum ce înseamnă să mergi pe o creastă de munte. Nu îmi imaginam că voi încerca să nu privesc prea mult în stânga sau dreapta de teamă să nu pierd echilibrul.

Deja partea unde a trebuit să mă țin de lanțuri a creat genul acela de tensiune care trece de bariera rațională. Apoi a urmat cățăratul pe stânci cu toate unghiile disponibile, pași mici și tremurat necontrolat.

Am atins vârful Moldoveanu unde erau prea mulți oameni pe centimetru pătrat.

Nu știu ce făceau alții dar eu eram ocupată să declar că niciodată nu voi mai face așa ceva. Poate suna a Malvinuța dar… niciodată!

 Am continuat pe o cărare care a devenit din ce în ce mai prietenoasă după fiecare pas.

Am ajuns pe vârful Galbena unde am început să mă relaxez pentru că drumul părea lin. Şi am tot coborât până la lacul Galbena. Aici am decis că mă odihnesc fără să fac în așa fel încât sufletul să înghețe.

Apoi am tot întâlnit indicatoare spre Valea Rea și parcă toate arătau că mai avem 1h30. Mie mi s-a părut o coborâre fără de sfârșit, am trecut de la agonie la extaz și invers, sinusoidal. Cea mai teribila probă a fost cea din pădure unde țânțarii ne-au devorat de unde au apucat iar picioarele aproape au cedat. Le-am convins să meargă mai departe cu aspirina consumată în cea mai barbară formă.

Atunci când am ajuns la capătul traseului, am așteptat în mijlocului unui roi de țânțari, să ajungă toată lumea și să vină mașina uitată la un kilometru depărtare.

Febra musculară ce a urmat în urma acestei aventuri incredibile va rămâne în istorie pentru multă vreme.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura