Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am
auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu
lovituri de ciocan aplicate în același ritm.
Reminiscențele
verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul
de celălalt.
Așa mi-am
petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva
minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată
de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică
aproape în fiecare zi.
Au fost și momente
în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă
conving că circul a luat o pauză.
Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu
fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am
auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.
Mă uit și vad
trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale
și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura
idee rămasă a fost să...
“Lilouuuu, pisi,
pisi!”
Pisica pisicilor
nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.
Şi deodată țâșnește
ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește
de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.
Creaturile se
sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru
a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.
În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început
să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.
