Mos Craciun...cadrul unui vis real

Cele mai bune poze ale zilei: https://photos.app.goo.gl/TP5ydyp42jux7DC79

La multi ani domnule Iepure!

BOP - organizatia la care as vrea sa am pile

Biroul de Obiecte Pierdute - aceasta este organizatia la care mi-ar placea sa am pile din nou.
Vi s-a intamplat vreodata situatia: este dimineata, ora 09:37 si ma grabesc foarte tare sa ajung la birou. Pe masura ce trec minutele disperarea si exasperarea cresc impreuna. Sunt doar in ciorapi si alerg incoace si incolo cautand pantalonii. Este accesoriul cel mai greu de inlocuit. Si oricat mi-ar placea sa vin la serviciu in pijamale...continui sa caut, eventual sa sun sa intreb daca nu mi-a vazut cineva afuristii de pantaloni.
Dureros este cand ma decid rapid cu ce ma imbrac si nu gasesc nicaieri acel lucru. Si iar investigatii in stanga si in dreapta....fara nici un rezultat.
Tot dimineata imi pierd motanul. Sunt in mare intarziere dar nu ma lasa constiinta vinovata sa il uit iar incuiat in vreun loc stramt si intunecat.
De multe ori mi-am pierdut capul...din fericire este atasat de corp si chiar daca nu il gasesc imediat macar stiu ca este in apropiere.
Acum cativa ani am cunoscut o persoana speciala care stia exact unde imi erau obiectele pierdute. Plata se facea in moneda mea preferata: bomboana.
Ar fi fain sa cunosc din nou o astfel de persoana...poate mi-ar zice si unde se afla obiectele pierdute intentionat de altii. Mai ales ca moneda a evoluat, acum putem plati in bomboane cu alcool.

A inceput de ieri sa cada...cate un fulg distrat pe strada

Am iesit de la serviciu si ploaia mi-a udat blana. Mi-am dorit sa ninga pentru ca ninsoarea este mai putin umeda. Dar sigur nu m-am gandit la consecinte cand mi-am pus dorinta. Poate doar ma aberam si nu tineam musai sa ninga. Am intrat la metrou si cand am iesit la Unirii m-au inconjurat o multime de fulgi, m-au luat in brate, s-au lipit bine de blana, in par, in ochi...nu inteleg de ce tot insistau sa intre pe sub haine. Vroiau sa fie asa aproape de mine?
Mi-am pus gluga in cap si nu prea reuseam sa mai ridic privirea de la pamant.
Si toti oamenii fugeau grabiti in toate partile, se loveau unii de altii si nici vreme sa isi ceara scuze nu mai aveau. La fel si masinile intre ele.
Ce nebunie,irascibilitate, debusolare....mai tarziu toate se ridica deaspura orasului...ca un nor de ceata. Majoritatea oamenilor sting lumina, pun capul pe perna si aluneca in lumea viselor.
Oare din cauza lor la munte este o atmosfera de vis? Asa au spus la stiri...
Daca din dorinta mea ploaia s-a transformat in ninsoare....este clar ca din cauza mai multor oameni care se viseaza la munte tavalindu-se in zapada peisajul s-a schimbat.

Sfantul Mos Nicolae

Povestea vine mai tarziu

1 Decembrie - La multi ani Romania!

Fiecare popor are o istorie care este prezentată subiectiv. Doar nu vom învăţa la şcoală că Ştefan cel Mare a fost un mare erou şi un mare vânător de femei. Ni se prezintă doar partea pozitivă pentru a ni se insufla sentimentul de mândrie de a fi romani. Dar ce înveţi la istorie se poate uita datorită nenorocirilor care ţi se întâmplă doar pentru că eşti român.

Te pot face să fugi din ţară, să te zbaţi şi să faci din viaţa ta o poveste de succes. Şi uneori eforturile pe care le faci pentru a ajunge la rezultatul acesta sunt poate mai mari decât cele pe care le-ai face la tine în ţară. Îţi este dor de ţara ta dar îţi repeţi mereu că te vei întoarce când lucrurile se vor îndrepta. Şi dacă nu se vor îndrepta pentru că nu este nimeni care să facă ceva în privinţa asta? Vei muri cu dorul de ţară şi cu scuza că totul merge prost?

Am o convingere fără să fi citit undeva sau fără să îmi fi spus cineva că în aproape fiecare ţară există situaţia asta. Sunt curioasă dacă francezii care sunt învăţaţi să fie naţionalişti ar pleca din ţara lor pentru a trai în altă parte, undeva unde se simt mai bine.

Ziua naţională este o zi de sărbătoare (zi nelucrătoare) stabilită în mod oficial pentru cinstirea unui eveniment important din istoria unui stat. Există o ţară pe lume care să fi avut o istorie liniştită, molcomă? Dacă ţară asta ar exista …ei ce ar avea de sărbătorit? Căderea ursului din lună?

La 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a hotărât unirea Transilvaniei cu Regatul României. Sărbătorită, de atunci, ca Ziua Unirii, 1 Decembrie a fost desemnată drept Ziua Naţională a României după revoluţia anticomunistă din 1989. Şi pentru asta nu cred că pe atunci oamenii erau nefericiţi că întârzie la serviciu. Sau poate doar în Bucureşti, oraşul tuturor posibilităţilor, trebuie să fim înainte plini de nervi din cauza traficului lovit sub centură ca apoi să apreciem ziua de 1 Decembrie.

S-o folosi legea contrastului pentru a sărbători cum trebuie ziua naţională? Nu vom şti niciodată..

Mostra gratuita de realitate relativa

Se cunoaşte în India povestea unui maharadjah din ţara orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis şase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu descrieri contradictorii.
"Elefantul", a spus unul, "e lung şi mlădios ca un şarpe".
"Nu-i adevărat", a protestat altul, " e lat şi moale ca o foaie de cort".
"Ba greşeşti", a făcut al treilea, " e ascuţit şi lucios ca un dinte uriaş".
"Vă bateţi joc de noi", s-a supărat al patrulea, "e gros şi aspru ca un trunchi de copac".
"Ba e uriaş ca un munte", l-a contrazis al cincilea.
"E subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie", a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada.

Toate acestea ilustrează trei idei importante:

=> informaţia nu conţine niciodată adevărul suta la suta

=> în materie de informare nu există obiectivitate

=> fiecare martor are propria sa impresie asupra unui eveniment.

Pink Martini - Lilly

Dupa multa renovare mi-am dorit o muzica de relaxare

Who the fuck is Alice?

Dupa indelungi discutii si chitaieli si intrebari am ajuns in Coyote Cafe.
Locul pare foarte simpatic la prima vedere. Depinde in ce scopuri vrei sa il folosesti. Daca vrei sa iesi la o discutie despre cate sunt in luna si in stele...mai bine lasa. Daca vrei sa dansezi...ai nimerit locul perfect...muzica veche, atmosfera zanatica. cu siguranta nu ai nici o sansa nici macar sa te ametesti pentru ca bauturile sunt diluate pana la nivelul ceaiului.

Cele mai bune poze ale zilei: https://photos.app.goo.gl/18RDwpub7qHS23Jc7

Ziua Pisifulgului

Am închis larg ochii şi ca in fiecare dimineaţă m-am ridicat să opresc afurisitul ceas. Având in vedere ce dezastru este peste tot şi parca mai ales in camera unde dorm nu mi-am văzut surpriza. Si nu as putea zice ca un telescop este mic. Atât timp cat este ziua mă pot uita la vecini pe geam, după porumbeii de pe casa poporului,etc.Abia aştept să vină noaptea in care mă voi uita după stele pana la 3 noaptea.
Cu chiu cu vai am plecat împreună cu o armata de pureci către necunoscut. Intr-un târziu am aflat ca mergem iar spre Canionul 7 Scari. De data asta nu ne-am întâlnit cu nici un fulg si cu toate astea nu am ajuns la destinaţie. Am urcat cu maşina pana la cota 1400 in Sinaia. O idee nefericita, plina de gropi si zăpadă. Au fost 24 km ( dus- întors) de mişcare in stilul pinguinului.

La întoarcere ne-am oprit la Cabana Schiorilor.Poate in general este un loc fain dar petele de pe fata de masa si papanaşii m-au făcut sa imi doresc să plec mai repde. Călătoria noastra s-a îndreptat apoi spre Poiana Brasov. Auzisem noi de la o prietena ca putem gasi ştrudel la metru la Sura Dacilor. Drumul din Brasov pana in Poiana era mai curat si uscat decât la mine in casa deşi in jur era zăpadă.
Am ajuns la Sura Dacilor...arata atât de fain încât am crezut ca se desfasoara un eveniment si noi am dat buzna. L-am întrebat pe un chelner foarte amabil de strudel la metru si a făcut o fata lunga ca i-a ajuns pe masa. Si ne-a zis şocat: "avem la portie". Ne-am dat seama ca am greşit locul având in vedere ca un ştrudel avea cam 5 cm pătraţi. Deci un metru de ştrudel ne costa cam 100 ron.
Am plecat spre locul de unde se vede Brasovul romantic.Ma gândeam ca dacă am avea si noi un ca turn Montparnasse. Ar fi genial si cred ca ar avea succes. Daca as avea un milion de dolari...

Cele mai bune poze ale zilei: https://photos.app.goo.gl/EF3Yg9WVDxXr8tRT8

Vanzatorul de placeri

Îmi place să mă plimb seara în parc. Aş fi vrut să zic că aerul este “proaspăt” dar puţin probabil să fie aşa. Oraşul ăsta nu închide ochii nici în somn. Mi-ar plăcea să doarmă, măcar o noapte, poate aşa aud liniştea din parc care acum se ascunde în conurile de întuneric. Poetic, romantic, copilăros...gândul îmi este rupt la jumătate….

“Cine sunteţi…” am încercat să întreb dar eu aş paria că a fost inutil. Două matahale m-au luat de mâini, mi-au pus o batista “parfumată” la nas şi am uitat de mine.

Am mai simţit mirosul acela în urmă cu mulţi ani când cotrobăiam prin debara după comori închipuite. Am găsit o sticlă verde cu o etichetă simpatică. Am deschis-o şi am mirosit. Am simţit că mă scurg din realitate şi m-am trezit câteva clipe mai târziu. Dar acum nu îmi aduc aminte cum se numeşte.

Aaaa…mi-am adus aminte şi inima începe să îmi bata nebuneşte….unde sunt şi de ce m-au luat pe sus cei doi. Prea multe gânduri se grăbesc să prindă formă. Şi mi se pare firesc…mi s-a atins un punct sensibil…nu am control a ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt legată la ochi şi gura îmi este acoperită, mâinile şi picioarele îmi sunt legate.

Mă simt ca atunci când…de fapt niciodată nu a fost aşa de rău.

Simt că am ajuns la capătul limitelor mele.. se termină aerul şi respir prea repede….Încep să plâng şi cred că după un timp reuşesc să trec peste criza de claustrofobie. Încerc să mă remontez aşa cum fac mereu în momente de criză…îmi imaginez că mă îndrept fulgerător spre pământ şi urmează să mă strivesc şi tocmai când cred că s-a sfârşit…încep să mă ridic încet…mă întorc de unde am venit.

Se simte miros de lumânări care ard, stau pe un pat pufos, abia acum îmi dau seama că se aude o muzică atât de discretă…ca paşii unei pisici. Oare am să mor? Am să fiu un alt caz de dispariţie neelucidat. Parcă vad un detectiv sictirisit care molfăie încet capacul pixului…”da.. era o persoană singuratică, nu atrăgea atenţia… hm…oare cine să o fi răpit pe fata asta amărâtă?” În cele din urmă renunţă şi declara cazul nerezolvat. Bine că îmi arde să îmi imaginez filme poliţiste de proastă calitate.

Mai să mă apuce iar o criză de revoltă, de frustrare şi neputinţă. Acasă am doi peşti şi un motan. Ei cui rămân dacă eu nu mai sunt? Încep şi mă zbat inutil ca un peşte pe uscat.

„Hai…nu te răni singură…nu îţi voi face nici un rău….ascultă sunetele tale preferate, priveşte în jur cu ochii minţii…” îmi spune o voce masculină…caldă, monotonă.

„mmm..Ave Maria este preferata mea dar cum ai vrea să mă liniştesc şi să vad în jur…creatură afurisită??? Cum? Nici măcar nu îmi dai voie să ţip, să mă manifest, să îţi spun că ai arata ca o zebră cu dungi de sânge dacă nu aş fi legată”

Probabil că zâmbeşte şi îi aud clar respiraţia lângă urechea mea:”poate dacă nu ridici tonul…te voi lăsa să vorbeşti”

Un fior mă străbate şi uit să mă întreb de unde ştia că ani în şir m-am lovit de diferenţa dintre a ţipa şi a ridica tonul. Începe să îmi mângâie părul, faţa, mâinile şi continuă să îmi strecoare şoapte în ureche. Am început să uit de teamă şi revoltă şi frustrare deşi le simt cum revin din când în când cu o încăpăţânare mai mare decât a unei turme de catâri. Dar şi încăpăţânarea lui este mare, a necunoscutului faţă de care încep să simt o atracţie bizară. Înţeleg că mă poate atrage un criminal inteligent, rafinat, încă puţin uman…dar un necunoscut care mă ţine imobilizată? Cine se crede?

Simt cum îmi trage legătura ce îmi astupă gura şi cuvintele mele încep să se inunde camera ..”cine te crezi? Nu ai nici un drept să mă ţii aici!!! Ce vrei? Unde sunt? De ce? De ce eu?”

„Aş zice că DREPTUL este un cuvânt inventat de oameni pentru a delimita ceva. Tu cum stabileşti cine are dreptul să te mângâie sau să îţi dea atenţie? După ce criterii logice sau emoţionale sau sunt aleatorii?”

Pentru câteva clipe am uitat să îi răspund pentru că îmi pregăteam o replică să îl doară. Dar am simţit miros de ciocolata neagră…apoi i-am simţit gustul cum mi se topea în gură…la fel şi revolta mea. Poate din cauza alcoolului din ciocolată. Şi mai era şi parfumul lui…genul de parfum care…şi i-am simţit buzele atât de aproape…m-ar face să sărut pasional. În fine mi-a eliberat picioarele din strânsoare şi ar fi fost plăcut dacă mi-ar fi eliberat şi mâinile ca să îi pot citi faţa.

„Ne cunoaştem? Cine eşti? De ce sunt aici? Ce doreşti?”. Lista mea de întrebări putea continua şi aş fi fost din ce în ce mai recalcitrantă dar din când în când mă săruta pe gură dar nu mai mult de atât.

„Crezi că ai putea pentru o vreme să îţi imaginezi că sunt un necunoscut atrăgător şi să nu mai fii agresivă? Mi-ar plăcea să vorbim puţin…”

Am ţipat cât m-a ţinut gura de parcă aş fi fost pe munte într-o zona pustie.

„Înţeleg că atunci când îţi doreşti ceva foarte mult şi dacă nu îl obţii atunci când te arde dorinţa şi va veni mai târziu la tine ai tendinţa să respingi cu înverşunare. Învaţă din greşeli şi uită de tendinţe. Fă un efort şi gândeşte liber”

Asta chiar mi-a închis gura sau mai degrabă mirarea peste măsură. Aveam eu o teorie greu de testat: dacă gândeşti liber.. vezi lumea cu alţi ochii, fiecare lucru pare din cristal, îl poţi privi în interior şi astfel să îl înţelegi din exterior.

Şi într-adevăr…îmi doream de mult să întâlnesc un bărbat atrăgător, inteligent, rafinat, tandru şi brutal din când în când, complex…iar acum că am iluzia că l-am întâlnit îmi vine să îl fac fâşiuţe. Dintr-o întâlnire de genul asta nu îţi poţi da seama de limbajul corpului, de ce simte, ce gândeşte, de ceea ce este.

Cred că am făcut din nou pasul acela în necunoscut şi am zis iar că mă las purtată de val. Ultima oară când am făcut-o a avut urmări de proporţii apocaliptice dar acum ce rău mai pot face?

Mă gâdil teribil şi în mod normal nu aş fi lăsat pe nimeni să mă mângâie cu un fulg. Dar în situaţia de faţă nu am avut nici un cuvânt de spus. Poate uneori este relaxant să nu ai nici un control, să nu ştii ce urmează.

Şi astfel intimitatea se recreează în fiecare secundă, evoluează, ajunge în punctul unde toate simţurile se îmbată şi nu mai ştiu ce fac.

Îi simt mâinile lui peste mâinile mele…sunt mai mari ale lui…presupun că ating tăblia patului care este din metal. Atingerea fina a metalului contrastează puternic cu senzaţiile fine pe care mi le dau mângâierile manilor sale, ale parfumului sau, respiraţia monotonă în ureche, vocea …..şi cum se amestecă totul. Imaginează-ţi un pictor ce îşi creează culoarea perfectă, aruncă ingredientele într-un bol şi le amesteca până se întrepătrund şi renunţă la existenţa lor independentă.

„Acum te las pe tine să continui aşa cum îţi doreşti….” şi îmi dezleagă şi mâinile. Dar acum nu mai vreau să îl zgârii, mai degrabă să îl simt, să îl descriu prin atingere.

Drepturile de mângâiere şi atenţie devin implicite…dar pe ce criterii?

Cred că s-a sfârşit ca oricare întâlnire cu EL…fără prea multe cuvinte…fără să îi ştiu numele…şi când mă trezesc realizez că am visat şi scriu din nou visul ca să nu îl uit.

Onomastica extra Fulg

Ar fi plăcut să facem fiecare zi să fie specială. Sau să ne găsim timp să ne relaxăm in moduri specifice vacantei.
Ieri am sărbătorit sfinţii Mihail si Gavril. Am căutat fără mare zel un traseu foarte uşor de munte. Am prins prima idee care mi-a sclipit din teancul de amintiri si am zis: 7 Trepte( Scări ) care se afla pe lângă un Timiş, nici măcar nu mai ţin minte care.
Am plecat din Bucureşti, oraşul prăfuit si extrem de aglomerat pe la ora prânzului.
Toate au fost bune si relativ frumoase...daca drumul plin de gropi si de mufloni se poate numi frumos...pana la Sinaia unde a început să cada cate un fulg.
Apoi am fost invadaţi de o mulţime furioasa de fulgi care nu ne mai lăsau in pace. Eram dezorientaţi si vroiam o cafea. De plimbare pe jos nici nu se punea problema.
In cele din urma ne-am oprit in Predeal si am urcat pe prima strada mare pe care am văzut-o.
Din când in când mi-ar plăcea să stau intr-un loc liniştit, plăcut să vorbesc cate in luna si in stele...apoi să mă tăvălesc in zăpada, să ne speriem reciproc făcând pe ursul, să chiţăim cat ne tine gura ca este "zmaga" pe jos si aluneca maşina.
Dacă as fi condus lumea as fi stat la Predeal pană s-ar fi topit zăpada si abia apoi as fi plecat cu maşina de acolo.
Dar aşa ne-am întors acasă. După ce am trecut de Sinaia...mulţimea de fulgi ne-a părăsit.
La fel si muzica, parfumul, iarna....


Sf Mihail - Predeal 2007

Helloween,Helloween...hamppy, hamppy Helloween

Ca mulţi alţii, am crezut că este o sărbătoare inventată de americani. De fapt îşi are originea într-un străvechi festival Galic cunoscut sub numele de Samhain care însemna sărbătorirea sfârşitului sezonului de recoltă. În mod eronat se mai consideră că reprezenta “Anul Nou Celtic”.

În urmă cu 2000 de ani, sărbătoarea ţinea 7 zile şi se credea că pe 31 Octombrie, spiritele morţilor se întorc în lumea celor vii pentru a le poseda corpurile pe perioada anului următor, aceasta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte. În traducere liberă…legile spaţiului şi timpului sunt suspendate în aceasta zi, permiţându-le spiritelor să interacţioneze cu cei vii.

Ca metodă de apărare, oamenii stingeau focurile din casele lor pentru a li se face frig şi pentru a deveni astfel nedoriţi. Aceştia îmbrăcau tot soiul de costume, participau la parade gălăgioase, încercând să pară cât mai fioroşi pentru a speria spiritele venite în căutarea lor.

Numele sărbătorii este o prescurtare de la “All-hallow-even” care mai este cunoscută ca şi sărbătoarea tuturor sfinţilor.

Halloween a devenit sărbătoare în Statele Unite abia în secolul 19 datorită unui „grup” de aproape 2 milioane de emigranţi irlandezi. Versiunea scoţiană a ajuns mai întâi în Canada şi apoi în America.

Apoi sărbătoarea a fost preluată şi de alte ţări precum Mexic, Japonia, Germania,etc. De exemplu, în Franţa este cunoscută ca sărbătoarea tuturor sfinţilor ( 1 Noiembrie ).

De la o sărbătoare păgână ce a adunat multe nuanţe, a suferit transformări…a ajuns un motiv de distracţie, de “libertate”. Susţin ideea că nu suntem aşa de liberi precum pretindem. De exemplu nu ieşim în pijamale pe stradă pentru ca am face nota discordantă şi am fi izolaţi prin dezaprobare. Dar în noaptea aceasta putem să fim cine vrem noi să fim: un criminal în serie care arată ca un om obişnuit, o vrăjitoare, un drăcuşor, o gheişă…

Pentru mine a fost un pretext de a merge în STUF VAMA VECHE şi de a da din bagheta mea şoricească, de a dansa sub influenţa unui cocktail al cărui nume nu l-am înţeles dar necesită rezistenţă mare la alcool. Am dorit cozile altor fete, am vrut să îmi schimb partenerul de dans cu un stâlp. Am renunţat pentru că era plin de ţepi. Am realizat ca nu as fi putut dansa pe bar pentru că depăşeam înălţimea corespunzătoare acestui hobby. Şi încă nu am înţeles de ce m-am crezut o “raţă alcoolică”.

Dansul, râsul, spiritul libertin, tineresc…toate acestea sunt prea puţin profunde şi pot fi considerate pierdere de vreme? Daca da atunci prefer să fiu considerata ca fiind mai degrabă superficiala decât rigida. Prefer să fiu vesela decât să uit să zâmbesc fără motiv doar pentru a deborda de seriozitate.

Şi chiar în atmosfera aceea zănatică, puţin magică, s-au dezbătut teme serioase dar mă tem că vor rămâne sub semnul confidenţialităţii pentru moment. Poate cu alte ocazii, alte articole.


Helloween

Sa nu ucizi

"Vei uita tot ce ţi s-a întâmplat în ultimele 6 ore şi iţi vei aminti de ele doar dacă vei auzi sau vei citi 7944eca531a442f09c6800d5040eabd3"

Acestea au fost ultimele cuvinte şi apoi m-am pierdut în întunericul camerei mele, în întunericul mintii mele. M-am trezit şi am simţit că sunt într-o lume străină, dar ce înseamnă străină? Nu ştiu în ce zi suntem, ce ora este? Fereastra îmi arată cerul de un gri trist, bate vântul şi ploaia acoperă răspunsurile. Cine sunt eu? un punct, un atom...Într-un târziu îmi aduc aminte că la ora 9:30 fix trebuie să plec la serviciu...sunt eu, Mădălina, şi ştiu cine sunt. Ce coşmar groaznic am avut azi noapte dar nu îmi aduc aminte nimic.

Ies afară, înfrunt vremea dar mă pierd printre picăturile de ploaie. Pentru ce trăiesc dacă nu am nici un rost? Îmi este teamă să mă ating de alţi oameni şi musai trebuie să urc în autobuz. Dar cum se pot atinge atâtea corpuri străine? Dacă avem haine pe noi înseamnă că suntem protejaţi de posibile interacţiuni nocive?

"..păcat că este sezonul rece, mi-ar fi plăcut să o simt strivită de mine..."

"de ce nu am şi eu norocul ei? Dacă eram mai tânără trebuia să stau pe loc...şi s-ar fi găsit vreun pervers să mă pipăie profitând de înghesuială.."

aaaah...nu sunt gândurile mele...idiotul care îmi respiră în ureche şi bătrâna asta care are chef de dat din coate...sunt gândurile voastre, nu ale mele!!!!!!!!!!

Nici nu mi-am dat seama când am făcut o criza de isterie şi cineva m-a dat jos din autobuz. Simt doar că mă doare mâna cu tot cu umăr dar nu se vede nici o urmă pe piele pentru că am tenul mai puţin alb.

Trebuia să ajung la ora 10 fix şi este deja şi 15…uff..îmi grăbesc şi îmi număr paşii pentru că îmi era teamă să mă gândesc la orice. Un sentiment de nesiguranţă mă ţinea strâns de mână, că şi cum aş fi călătorit pe apă sau aş fi zburat cu avionul. Singura soluţie ca să mă ţin calmă era să îmi distrag atenţia şi la asta mă pricep bine.

Ajung în birou…"Bună dimineaţa!"...nici un răspuns şi totuşi nimic neobişnuit. După ce că sunt singură şi nu se uită nimeni la mine, nimănui nu îi pasă de mine...acum nici nu îmi răspund la salut???

Îmi deschid emailul şi îmi sare în ochi un mesaj de mare importanţă: "începând cu săptămâna viitoare trebuie să adoptaţi o costumaţie albastră". Tensiunea mi se ridica vertiginos. Mesajul asta este pentru idioţi!!!!! Eu gândesc deci exist la fel ca mamele voastre afurisite!!!! Toata lumea se opreşte şi se uită la mine...Vai cum de aţi ridicat privirile din vieţile voastre ocupate?..o colegă vine să mă ia de braţ şi deodată simt o mie de ace cum îmi străpung creierul, sufletul.. ce este sufletul? …variabila aceea care nu se poate teleporta …nu mai ştiu de ce dar măcar nu poate fi captivat….cine sunt eu?? un alt om în albastru, îngrădit de reguli si cu pretenţia că sunt liber..

Mă tăvălesc fără noima...de multe ori mi-am imaginat cum aş putea ceda în mijlocul biroului dar acum s-a pierdut învelişul care mă ţinea adunată. Se învârte planeta prea repede!!!!!!!!!! Va rog, opriţi afurisenia asta de cameră! Se învârte prea repede...nu mă mai regăsesc...lacrimile îmi zboară pe pereţi din cauza forţei centrifuge...întuneric...sfârşit

Câteva ore mai târziu, în parcul din faţa blocului meu, într-un leagăn ud, în faţa cerului senin din când în când, în faţa lunii care se gudura pe lângă un nor întunecat...

"o crima perfectă cu o eroare cât un epsilon atât de bine ales încât se poate pierde în mulţimea de amănunte care compun lumea. Lumea care trebuie să afle ce maşinărie fragilă este omul, îl iei, îl hipnotizezi puţin, îl împingi uşor cât să îşi piardă echilibrul mental şi brusc devine liber în faţa regulilor, prejudecăţilor şi mizeriilor umane dar devine prizonierul propriei minţi. Fac eu alegerea asta pentru el, eu vad, el este orb.

Lumea trebuie să afle că dacă îşi bate joc de viaţă atunci trebuie să plătească. Nu poţi trece peste cea de a 6-a poruncă doar ca să dai o lecţie. Dacă nimeni nu are iniţiativă atunci ne vom pierde valorile şi în cele din urma pe noi...

Învăţăm zi de zi despre criminali, ii consideram bolnavi dar trebuie să ii izolam, să ii tratam altfel sau chiar să ii ucidem? Sărmanii sunt otrăviţi şi găsesc o mulţime de mulţime pentru a îşi justifica faptele, se distrează, vor să se afirme dar în cele din urmă sunt prinşi.

In schimb EU nu pot fi prins decât de mine sau de cineva care înţelege mesajul meu ascuns în spaţiile albe dintre rânduri. Fiecare parolă pentru hipnoză nu este garantată a fi unică, dar mulţimea de peste 6.6 miliarde de elemente unice este atât de mare încât probabilitatea că aceasta să se repete este extrem de mică, chiar şi pentru un microscop.

Iar EU sunt asemeni parolei...

TV-ul...otrava noastra cea de toate zilele

Întâmplător am aflat de o crimă ca multe altele: un copil de 20 de ani este ucis de alţi doi care aveau cam aceeaşi vârstă. Nu cunosc decât un amănunt. Şi anume că un al treilea copil nu a fost prezent la locul faptei datorită unei coincidenţe bizare a sorţii, mama lui l-a ameninţat că îl dă afară din casă dacă pleacă. Ştiu asta de la mama lui dar atât, nu ştiu contextul, nu ii cunosc pe acei oameni însă întâmplarea, văzută din afară,mă duce cu gândul ca violenta indusa de TV.

Nu întâmplător am scris despre ceva atât de dramatic… încă îmi imaginez figura părintelui unuia dintre suspecţi...se simţea distrus, fără explicaţii, îşi punea la îndoială capacitatea lui de a educa un copil.

Un răspuns pentru comportamente deviate de la normalul relativ dar acceptat de majoritatea lumii este TV-ul. Oare părinţii se uită împreună cu odraslele lor la desene animate? Era distracţia mea preferată, acum îmi vine greu să mai consider la fel când deschid TV-ul în week-end, dimineaţa. De ce? Pentru că nu pot îngurgita o cantitate aşa de mare de violenţă.

Apoi sunt filmele de acţiune, promovate cu surle şi trâmbiţe pentru a fi cunoscute chiar şi de cei care nu gustă genul. Şi de ar fi doar atât…dar nu trebuie să porţi ochelari cu dioptrii mari ca să vezi ce valori false se promovează: brutalitate, sex fără educaţie, umor ieftin cu pretenţie de cultură,etc.…

Chiar credeţi că TV-ul este o bonă bună? Poate este ieftină, necesită minimum de efort dar produce buba sărmanilor neuroni. Este ca şi cum li s-ar da torazină, zi de zi, în doze insesizabile. În funcţie de tăria de caracter, vor ceda mai mult sau mai puţin.

Intri în casă, te faci comod şi te aşezi în fata TV-ului, te relaxezi. Rămâi pironit la o chestie care nici măcar nu te interesează prea mult dar îţi atrage atenţia. Când se termină îţi dai seama că este târziu pentru tine, trebuie să dormi ca să nu ceri iar 2 scobitori când ajungi la serviciu pentru că ochii refuză a mai sta deschişi. A doua zi îţi faci iar planuri pentru timpul rămas liber după orele de serviciu dar mereu dai din umeri şi zici că nu ai timp de nimic şi niciodată nu ai.

Nu cunosc statistici dar sunt mulţi care îşi iau doza zilnică de TV şi nu se pot opri. Drogul acesta, care poate fi şi bun dacă îl foloseşti regulat în doze stricte, este cel mai bun mijloc de a manipula masele. Cel mai bun exemplu sunt reclamele. Multe sunt făcute astfel încât să atingă subconştientul. Este amuzant să ştii ca un anume iaurt conţine, conform reclamei, un ingredient inventat şi totuşi când te duci să alegi un iaurt…te atrage şi de curiozitate îl vei încerca măcar o dată. Şi culmea este că are şi o reclamă stupidă.

Există şi oameni care au eliminat TV-ul dar eu nu cunosc mulţi. Să nu îi numărăm câţi sunt, să îi lăsăm să trăiască fericiţi şi neinfluenţaţi. Există destule otrăvuri pe lume fără de care nu ne putem imagina existenţa.

TeamPui Giscours la Moeciu

Vineri seară, mă băteam teribil cu un script ksh care mi-a şters din greşeală o structura de directoare. Vroiam doar să livrez şi să plec pe urmele colegilor mei care aveau un avans de vreo 4 ore dar şi o aglomeraţie teribila de la Sinaia la Predeal.

Am ajuns la Moeciu pe la 12 noaptea. Atmosfera era liniştită şi îmi tot suna în minte expresia „animal de petrecere”. Adevărul este că i-am salutat pe toţi şi am ieşit afară să le spun stelelor cât mă durea faptul că am fost în stare să livrez un script imperfect. De fapt asta a fost picătura care a umplut paharul. Mi-am diluat deprimarea cronică în distracţie, alcool şi ignoranţă.

Nu am reuşit să întrec performanţa lui Viorel, soţul lui Gabi, de a îi bate pe toţi băieţii amatori de ping-pong dar cu siguranţa am transformat întreaga sala în teren de joacă. Am continuat cu Darts electronic până dimineaţa pe la 4 pe ritmuri zănatice de rock. Am învăţat multe despre Darts: dacă amesteci băuturile şi vezi dublu ai mai multe şanse să nimereşti punctul roşu din mijlocul ţintei. De asemenea, în timpul discuţiilor despre decolteu nu este indicat a se arunca săgeţi pentru că rezultatul ar fi doar de 0 puncte. Şi am descoperit că unii colegi, cum ar fi Cătălin şi Cristi, ne-ar putea ajuta să câştigăm la 6/49 deoarece se pricep în a ghici viitorul.

Sâmbătă dimineaţa, împotriva voinţei noastre, ne-am ridicat din pat pe la 10, am luat în graba micul dejun şi ne-am dus cu zăhărelul să mergem pe munte: un sfert de oră cu maşina şi vreo câteva ore pe jos. Unii dintre noi s-au refăcut cu greu după noaptea precedentă şi nu ne-au onorat cu prezenţa, alţii au fost mai vioi şi au urcat serios pe munte până la Şaua Strunga iar alţii au făcut o plimbare uşoară. Drumul a fost foarte afurisit cu picioruşele purtătorilor de adidaşi iar cele mai mari pericole au fost doi păianjeni cu picioare extrem de lungi şi subţiri. Unul dintre ei se afla în mijlocul cărării, strivit de o piatră, dar ne făcea semn cu un picioruş să ne apropiem de el.

Eu încă susţin că plimbarea/căţăratul pe munte se asortează bine şi cu discuţiile despre pisiceală.

Toata după amiaza am dedicat-o unei vizite în Buşteni unde se afla o simpatică sărbătorită. Mi-ar fi plăcut să împart cu voi imaginea crucii de pe Caraiman care datorită întunericului şi a norilor părea că pluteşte în aer. Am ajuns înapoi pe la 12 noapte şi mă aşteptam să găsesc un bar de pinguini, un fel de discotecă frenetică.

În schimb am asistat la o atmosferă romantică, lipsa unui DJ care să mulţumească pe toată lumea. Eu zic că este dureros să fii tolerant doar cu un anumit tip de muzică, îţi limitează rata de compatibilitate cu diverse mulţimi de prieteni.

Seara de „orgie” s-a transformat într-o şezătoare la care oamenii împărţiţi în doua grupuleţe au discutat. Uneori este bine să foloseşti supape pentru eliminarea stresului provocat de tot ce ţine de serviciu dar asta nu prea se potriveşte cu atmosfera unei nopţi care trebuia să fie nebună.

Deşi ne-am culcat din nou la Sf. Aşteaptă în dimineaţa următoare am urmat un program regulat şi ne-am trezit din nou la 10. Inuman dar ce nu face omul pentru o plimbare în ideea de a scăpa de atw-uri, maşini şi gălăgie. Înainte de asta am luat micul dejun cu mr. Juli, Mihai P. şi pisica prostituată. De ce am da mâncare unei pisici înfometate care în schimb se freacă de tine şi te şantajează cu privirea şi nu am da bani unei prostituate? La fel şi ea, poate moare de foame şi se freacă de tine. Singura diferenţă este privirea care nu inspiră tocmai milă.

Ne-am imaginat cum ar fi fost să lucram într-o atmosferă relaxantă, înconjuraţi de verdeaţă, case albe, floricele, soare dar ni s-a zgâriat brusc imaginea când am ajuns la partea de securitate. Am reuşit să ne întoarcem întregi, fără a fi călcaţi de nimeni şi nimic.

Masa de prânz a fost cu adevărat plăcută pentru că am avut discuţii interesante care au generat un experiment eşuat. Mr. Juli era la un pas de a ne lăsa fără Ionuţ. Vroiau să pună pariu că Ionuţ nu rezista să stea sub o masă în timp ce mr. Juli ar fi dat 3 pumni în ea. Şi ne-am complicat în a ne explica de ce dar nu am luat în calcul o soluţie simplă: dădea doi pumni în masă şi apoi pleca lăsându-l pe drăgălaş în aşteptare, poate şi un an.

După asta, toată lumea s-a grăbit să îşi strângă fulgii şi să plece acasă. Numai noi, iepuraşii ( mr. Juli, Cătălin şi eu ), ne-am zis că am putea prelungi ziua cu o mica aventură. Până să ajungem în Braşov ne gândeam să dam o fuga până la Sibiu dar Mihai P. ne-a sfătuit să ne gândim bine înainte să decidem încotro ne vom pierde în noapte. Şi am schimbat direcţia către lacul Sf. Ana. Am mers relativ bine până am ajuns la Bixad.

Mai aveam doar 17 km până acolo dar nu am luat în calcul o mulţime foarte mare de gropi şi alte câteva de vaci autonome. Şi am mers pe un drum ce părea să nu se mai sfârşească atât timp cât era lumina afară. Pe la 8 şi ceva era deja întuneric dar am ajuns la o barieră de care nu puteam trece cu maşina şi am mers prin pădure. Pe măsură ce înaintam întunericul ne înconjura mai tare, doar noi tulburam liniştea cu respiraţia şi fâşâitul hainelor. Mă întrebam dacă animalele miros teama şi ne pândesc din spatele copacilor sau pur şi simplu stăteau la vedere. Oricum nu am fi ştiut să le deosebim de alte forme create de imaginaţie şi întuneric. În cele din urma ne-am decis să facem un marş forţat înapoi.

Pentru a doua oară am ajuns la 1 km distanta de acest lac şi nu l-am văzut. Poate ideea că ursi zmeurari ar fi putut să ne ia în braţe ne-a împiedicat să ajungem la capătul drumului. Măcar am văzut o bufniţă mare sau ea ne-a văzut pe noi.

Ne-am întors acasă pe Vălenii de Munte. Şi alte serpentine şi mai afurisite dar măcar drumul era lin şi pustiu. Am avut ceva emoţii că mr. Juli va trage pe dreapta să facem sforrr dar am ajuns cu bine pe la 2 noaptea.

Ar mai fi multe de scris însă mă rezum în a vă zice să vă feriţi de maneliştii care vor să vă prindă în braţe chiar dacă asta implică riscul de a nu ajunge imediat în camera unde sunteţi cazaţi.

Noaptea alba - Straini in noapte

Sâmbătă, pe la prânz, mă trezeşte urletul dulce al telefonului meu.. încă visam dar ideea de a petrece o noapte albă prin Bucureşti a spulberat orice urmă de somn. Practic, noaptea asta a început pentru mine pe la ora 20 când am ajuns în faţa la ArCuB. Având în vedere că intrarea era liberă nu m-a mirat coada imensă ce se întindea pe trotuar.

Urma să ne întâlnim cu nişte prieteni care erau deja inseraţi un mulţimea de oameni relativ ordonată. Câtă sete de cultură! Încă mă roade întrebarea : dacă ar fi fost intrare cu bilet ar mai fi fost atâta lume?
Numai bine ce ne-am salutat că au şi început patru gaiţe cu părul alb să ne explice că ele au venit o dată cu prietenii noştri şi noi nu eram acolo. Şi-au exprimat speranţa că ne vom duce şi ne vom adăuga la sfârşitul cozii care se afla cu câţiva metrii mai în spate.

Am plecat într-o vânătoare de plăceri nesănătoase (ţigări) ale unora şi am revenit. Coada înaintase cu paşi de pinguin. Şi ne aşezam din nou…de data asta micile doamne, albite de vreme, au trecut în faţa prietenilor noştri pe motiv că nu s-au mişcat suficient de repede. Şi nici nu am apucat să schimbam două cuvinte când o alta „doamnă” mă apucă de mânecă şi îmi zice „Mă scuzaţi”. Imediat începu o chiţăială generala în jurul meu care s-a stins de la sine pentru că şi ofensata împreună cu soţul ei au trecut în faţa noastră pe motiv că nu le-am zis când plecam şi când venim.

Am intrat în ultimul moment şi am găsit în sala doua rânduri de scaune acoperite cu prelată. Am vrut să o îndepărtam uşor dar au venit oameni cu mai puţină forţă decât noi dar unindu-se au pus-o la pământ. Din nefericire era un decor care s-a cam boţit. Şi asta nu ar fi fost nimic dar imediat după începerea piesei a început să se rupă, încet dar sigur. Lumea ne atrăgea atenţia să încetăm dar cum? Spre jumătatea piesei decorul abandonat începu iar să scârţâie …a încetat repede. Prea multe glasuri s-au repezit să îl potolească.

Piesa, Străini în noapte, adusa de maestrul Beligan de la Paris, este una specială cum rar întâlneşti. Este un puzzle pe care crezi că în cele din urmă îl poţi rezolva dar dacă piesele îşi schimbă forma? Asta i-ar mai accentua complexitatea şi i-ar creşte interesul treptat.

Când eşti necunoscător în ale teatrului nu ştii să apreciezi un actor cu adevărat bun până nu întâlneşti mai mulţi şi printre toţi…unul cu adevărat talentat. Florin Piersic şi Emilia Popescu ne-au impresionat sincer. Acţiunea se desfăşoară în Paris, în apartamentul unui bărbat însurat care vine cu o necunoscută în lipsa soţiei. Jocul de cuvinte, gesturile fals reţinute, în realitatea îndrăzneţe, aduc aminte de spiritului francez şi libertin pentru care morala este remodelată pentru fiecare situaţie în parte.

Probabil că va rămâne în istorie. În final oamenii s-au ridicat şi au aplaudat minute în şir, până am simţit furnicături în palme şi nu se mai opreau. Spiritul exaltat de plăcut şi-a revenit cu greu pentru a intra în atmosfera încărcată de afară.

Noaptea s-a sfârşit pentru noi …ne-am simţit obosiţi. Am fi făcut o excepţie pentru o alta piesă de teatru ca şi cea vizionată mai devreme. Nu des se întâmplă că mintea să reţină atâtea amănunte şi replici, semn de mare plăcere. Viaţa noastră paradoxală se compune din multă durere, rutină. In schimb piesele de adevăr si fericire sunt rare.

Impresii din vacantza - partea III

În prima zi în care am locuit în imensul apartament am stat toata ziua să ne uităm la filme, pur şi simplu am popândăit în semiîntuneric pentru că soarele era prea zgârcit cu noi şi i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Abia noaptea am ieşit să luam o gura de aer.

A doua zi am găsit o preocupaţie nouă: snorklisori şi lăbuţe de scafandru…drept urmare am făcut cunoştinţă cu tot ce înota mai repede ca noi pe sub apă. S-a făcut seara şi noi tot nu mai vroiam să ne despărţim de cafenea şi de plaja ei. Dar am făcut un efort pentru că trebuia să găsim din nou un loc de dormit. Am mers pe întuneric, din nou spre nicăieri, până am avut impresia că ne apropiem de un incendiu. Ne-am panicat de pomană pentru că era un târg cât China. Eu l-am aproximat ca fiind mai mare decât “complexul” Europa.

Nu am mai avut ocazia să întâlnesc într-un singur loc atâtea categorii de oameni: amărâţi, cerşetori, ţigani, oameni de culoare, oameni obişnuiţi, turişti, localnici, oameni fiţoşi, fete dubioase sau unele chiar prietenoase. Atâtea culori, trupuri trecând unul pe lângă altul cu o nepăsare firească pentru interacţiune cu altele străine, mirosuri care se împleteau dar nu se asortau deloc. Am intrat în locul ăsta în ideea să ne găsim un chiţibuş. Curiozitatea ne-a împins să vedem ce găsim şi nu cred ca îmi ajunge o pagina să înşir toate lucrurile care se vindeau acolo. Pun pariu că aş fi găsit un obiect numit “orice” dar ar fi trebuit să caut mai bine. Într-o margine a târgului era o biserică ce avea porţile larg deschise.. pe treptele ei se făcea comerţ cu lumânări şi alte obiecte neidentificate. Mi-a dat un sentiment bizar de călugăriţă care se prostituează pentru că intrau şi ieşeau din ea atâţia oameni care cumpărau sau vindeau ceva, negociau. Şi muzicile erau amestecate, la fel şi cuvintele ce zburau din toate părţile.

Ne-am pierdut de câteva ori în labirintul acela în care noaptea părea zi şi am ajuns într-o alta parte a lui în care lumea stătea la mese, dansa ori se găseau diverse distracţii de bâlci.

Ni s-a consumat ceva energie cu experienţa aceasta şi am plecat mai departe. Am ajuns în Nea Moudania care trebuia să fie conform hărţii un oraş mare. În schimb am găsit un loc dubios, întunecat şi liniştit. Am intrat pe cel de-al treilea deget din Halkikidi şi ne-am oprit la prima staţiune prietenoasă care ne-a dus pe malul marii. A fost cea mai groaznică noapte pe care am dormit-o în maşină pentru ca aerul era sufocant.

A doua zi am fugit din calea furtunii ce ameninţa să ne strice vacanţa. Şi iar am mers prin locuri pustii, sălbatice dar frumoase. Spre asfinţit, după un colt a apărut şi civilizaţia. Ne-a atras ca un magnet şi ne-am cazat în primul apartament disponibil de pe o plajă. De data asta ne-a costat 55 Eur/noapte dar arata mai modern.

Poate ne ajunsese oboseala pentru că am alergat prea mult peştii pe sub apa dar simţeam că vrem să mergem acasă. Sunt unele clipe în viaţă care sunt atât de pătrunzătoare că ai impresia că se vor conserva în amintire fără a îşi pierde din intensitate. La fel a fost şi ultima zi din sejurul nostru în Grecia. Ultima bălăceală a fost ceva mai rece, soarele se juca printre nori şi lumina alterna cu umbra.

Pe măsură ce ne îndreptam spre casa vremea se întuneca din ce în ce mai mult. Am intrat în „Vestul Sălbatic” numit Bulgaria şi ore în şir am mers fără a avea mari probleme. Ce m-a şocat a fost ca în ţara asta totul este deprimant. Am trecut pe lângă un oraş măricel care arăta ca şi cartierul Ferentari. Poate în mijlocul lui, departe de ochii străinilor se ascunde o privelişte mai plăcută dar nu vom şti pentru că am prefera să nu mai calcăm pe acolo.

De ce aş vrea să mă întorc într-o ţară în care poţi umbla 2 ore în capitala ei fără să ştii încotro este drumul care te interesează, nimeni nu te poate ajuta pentru ca nu se vorbeşte engleza, străzile sunt acoperite cu piatra cubică şi atmosfera tristă domneşte peste tot. Cu excepţia unui indicator nimic nu mi-a spus ca suntem în Sofia. După ce era să îi rup harta în cap lui mr. Juli care se înfoiase la culme că nu mai ieşim din afurisitul oraş ne-am oprit în spatele unei maşini de poliţie. Am fost uşuraţi că un un nenea poliţist ne-a indicat drumul către Russe şi să ocolim un rond ca să ajungem pe sensul dorit.

Surpriza!!!! Ne-am dus în gura lupului pentru ca celalalt poliţist s-a gândit că dacă tot suntem din România şi nu pricepem limba lui încâlcită să ne dea amenda pentru el ştie ce. Ne-a arătat regulamentul scris în bulgară şi ne-a zis că trebuie să plătim 50 Eur sau şoferul rămâne fără carnet. Şi mai aveam doar 25 Eur şi 32 Ron. Pe toţi i-au luat şi ne-au lăsat să plecam în linişte şi pace. Am aflat cum este să fii jefuit doar pentru că eşti străin.

Am mers prin ceaţă, ploaie, întuneric, drum care nu avea curbele semnalizate. Chiar şi aşa… Joi, 6 Septembrie, la ora 5 dimineaţa eram din nou în România. Mi-ar fi plăcut să fac tumbe dar era mult prea frig şi abia mă mai convingeam să stau trează.

Vacanţa noastră dulce s-a sfârşit în câteva zile după aceea dar s-a sfârşit încet şi fără grabă ca o lumânare lăsată să ardă……

Impresii din vacantza - partea II

Şi parcă nu prea aş fi vrut să plecam dintr-un loc în care mă simţeam cât de cât în contact cu lumea civilizată. Dar se făcuse ora prânzului şi ne-am luat cele 2 genţi de voiaj, am aşteptat să se răcească maşina şi am plecat spre un supermarket şi ne-am făcut cumpărăturile aproape ca acasă…mai lipseau detergenţii.

Şi iar am mers prin munţi, am văzut marea de la înălţime, curbă la dreapta, curbă la stânga, deal, vale şi iar şi iar acelaşi drum. Până în cele din urmă am ajuns în punctul cel mai apropiat de muntele Athos în care au voie să calce toţi oamenii şi toate creaturile Pământului. Era o ruină, mărturie a unei mănăstiri. Drumul ni s-a sfârşit brusc lângă un anunţ foarte vizibil: „Forbidden entry for all”. Cât Mr. Juli a vorbit cu doi localnici eu m-am împrietenit cu un animal afurisit şi prefăcut: o mâţă care mi-a tors şi când am vrut să o ridic de la pământ mi-a tras o zgârietură de 2 centimetrii. Probabil că vroia să o ţin minte toată viaţa şi cum nu existau şanse să ne întâlnim din nou…

Deja mă înfoiasem pentru că toate pisicile din Grecia sunt sălbatice şi aiurite. Unele vin spre tine şi când mai au puţin să se apropie îşi schimbă brusc direcţia … se pierd în colţuri ascunse iar altele sunt sălbatice şi te zgârie cu cruzime. Oare o fi aşa de greu să oferi puţină afecţiune unui străin vai fulgul lui?

Şi parcă aş fi fost şi eu un pământean aiurit: cum nu ştiam că pe acest munte minunat nu au voie decât bărbaţii cu vârsta peste 18 ani şi musai să fie ortodocşi europeni. Iar mr. Juli ar fi avut voie să facă o călătorie pe mare până la un punct de pe munte unde putea intra şi vizita o parte din el. Nu cred că vrea să ştie nimeni cât de mare a fost revolta mea împotriva oamenilor cu legile şi prejudecăţile lor afurisite, îngropate adânc în conştiinţa umană. Nu aş fi vrut să fiu femeie nici măcar în urmă cu 100 de ani.

Dintr-o dată toate propagandele despre egalitate între oameni, femei şi bărbaţi indiferent de culoare, credinţă, ideologie mi s-au părut nişte ipocrizii reci şi ascuţite ca nişte arme albe gata să străpungă orice împotrivire. Şi poate sunt multe locuri pe Terra de genul ăsta dar m-a revoltat până la cer şi înapoi : de ce bărbaţii au voie să pună piciorul pe muntele acesta şi femeile nu??? Poate există argumente dar nu le-am auzit eu pe toate. În momentele acelea am cules un norişor de pe cer şi l-am cărat deasupra capului meu până seara târziu când am ajuns în paradis. O plajă aproape pustie, apus de soare pierdut printre valuri…apa călduţă, semiîntuneric, costum de baie lăsat pe şezlong, stele, nisip prin buzunare şi apoi întuneric, suflet pierdut sub întunericul ochilor închişi.

În cele din urmă s-a făcut frig, au mai venit nişte maşini şi am decis să dormim în maşina, pe plaja.

A doua zi dimineaţa m-am trezit cu o ameţeală cumplită, marea se legăna puţin mai repede decât aseară iar eu aveam în minte perspectiva unei zile întregi petrecute pe o barcă. Dar nu am avut ocazia să o vad transpusă în realitate pentru că vremea nu era prielnică şi se putea isca furtuna în orice moment. Eu zic că fost o răzbunare împotriva vremii care ne-a stricat planul şi am mers cel puţin 12 ore timp în care am văzut atâtea serpentine şi văi şi dealuri că mă simţeam că în barca aia afurisită cu care trebuia să ne plimbam toată ziua. Într-un timp mă uitam în stânga unde vedeam marea de obicei şi am avut o surpriză ameţitoare: se vedeau doar nori…asta însemna că ne-am îndreptat prea mult spre cer? Puţin mai târziu am coborât din maşină şi am avut o vedere ca din avion. Atunci cum să nu crezi că planeta se învârte prea repede pentru tine, când te vezi un punct în imensitatea naturii ce te înconjoară, frumuseţea ei iţi intra pe sub piele, respiră prin porii tăi, răscoleşte fiecare simt, îţi fură gândurile şi te lasă mut în faţa ei? Poate nu ai voie să rosteşti nici un cuvânt, poate cuvintele sunt străine de natură şi ii pot strica echilibrul aparent fragil.

Cu greu ne-am smuls din vraja aceea sublimă dar se întuneca şi mergeam spre nicăieri, ne era puţin somn şi eram săraţi la culme. În urma rafalelor de chiţăieli am intrat brusc în prima staţiune care ne-a ieşit în cale. Locul părea pretenţios, am întâlnit chiar mai multe grupuri de români.

După ziua asta lungă cât una de post ne-am găsit cazare deasupra unei cafenele: „ Cafe Del Mar”. Vroiam o cameră şi ni s-a spus că ne costa 40 Eur/ noapte. Poate că asta este ţara în care ţi se oferă mereu mai mult decât te aştepţi: era un apartament imens cu o cameră de dormit, living cu terase pe toate părţile şi cu vedere la mare, cameră pentru copii cu paturi supraetajate, bucătărie utilată pe o terasă. Şi totul era curat,proaspăt, gata să primească turişti somnoroşi, înfometaţi, săraţi, plini de nisip şi cu febră musculară din cauza înotului practicat fără nici o limită.

Uneori prea multă aventură te face să zici „Noapte bună” şi să nu te gândeşti că mai sunt câteva zile de vacanţă

Impresii din vacantza - partea I

Îmi este teamă că dacă voi începe să scriu ..voi uita să mă opresc pentru că voi avea atâtea de povestit. Dar având în vedere că ieri am aflat că oamenii nu au rabatare să citească povestiri lungi am decis să partiţionez vacanţa. În două săptămâni se adună atâtea impresii, idei, imagini…unde se stochează atâtea informaţii într-o viaţă de om?

Am plecat în marea aventură de aproape 2 săptămâni într-o Marţi după amiaza pe la ora 17. Eram deja preveniţi de la graniţă că în Bulgaria va fi greu, ca mergem pe drumul turcilor, că ne putem rătăci, că nu trebuie să dormim decât lângă tiruri româneşti în parcări luminate, că putem primi amendă doar pentru că suntem din România. Numai lucruri bune am auzit înainte şi astfel că 9 ore am stat cu atenţia încordată la maxim, cu ochii pe hartă ( şi chiar cu harta în braţe ne-am rătăcit bine de vreo câteva ori ). În drum am întâlnit nişte romani într-un Q7 care mergea cu o roată de rezervă. Astfel ca s-a întâmplat ca o SuperNova să conducă un Q7 prin drumurile întunecate ale Bulgariei. Asta până când un indicator ne-a indus în eroare şi am ajuns în munţi lângă un foc mare de tabără. Brusc maşina care ne însoţea a făcut cale întoarsă şi s-a pierdut în beznă. Am făcut şi noi la fel şi am mers pe drumul opus indicatorului. Încurcate mai sunt căile într-o ţară străină în care nu întâlneşti vorbitori de engleză.

Dar după 9 ore eram în Grecia care dormea liniştită dar măcar părea primitoare. Am mers pe un drum european, care puteai să juri că este autostradă, vreo câteva ore. Mă gândeam că suntem blestemaţi să mergem fără oprire până ajungem la mare. Probabil imaginaţia dormea şi avea un coşmar. Când ne-au oprit nişte poliţişti am crezut că vacanţa se va sfârşi brusc pentru că am depăşit limita de viteză dar s-au dovedit a fi foarte amabili şi ne-au zis ca putem dormi oriunde găsim un loc indicat pentru maşini.

După câteva ore de somn am descoperit ca eram în plină vară şi soarele ne trezea brutal. Şi iar am mers foarte mulţi kilometrii până să ne oprim. Am intrat în primul oraş care ni s-a părut noua mare şi bun de relaxare, Kavala. Dar îndată ce am intrat am început să urcam pe străduţe înguste, să încercăm să ieşim neboţiţi din traficul acela împletit şi obositor. Eu nu am văzut semne de circulaţie şi probabil ca făceau economie de semafoare astfel încât am dedus că se foloseşte regula bunului simţ. Nici nu ne-am dat seama când am ieşit din oraş şi nu am suspinat prea mult pentru ca eram siguri ca vom găsi o plaja simpatică. Mai târziu ne-am dat seama că de fapt căutam un loc în care să ne cazăm, să ne spălam de oboseală.

În prima noastră tentativă serioasă de a ne caza am descoperit că în ţara asta cuvântul „recepţie” este străin cu totul. Se poate întâmpla să nimereşti o persoană care să ştie câteva cuvinte în engleza şi să te duca la altcineva care nu te înţelege sub nici o formă dar iţi poate oferi cheia unui studio. Pentru început 60 Eur pentru un apartament utilat ni s-a părut destul de mult aşa ca am mers mai departe.

Într-un final, spre asfinţit, când harta era întinsă ca un liliac în jumătate din maşină în încercarea de a găsi drumul corect spre Agion Oros, m-am revoltat. În mod normal sunt un gps simpatic dar în momentele acelea îmi trecuse orice chef de orientare.

Drept urmare adio hartă, marcaje şi am urmat drumul spre prima plaja pe care am văzut-o în faţa ochilor şi aşa ne-am găsit sfârşitul într-un studio de 25/Eur pe noapte, decent şi utilat. Sforr usorrr de vreo 17 ore astfel că ziua următoare a început pe la amiază când soarele era deja îngrijorat că nu mai apărem şi ne bătea cu afurisenie în geamuri.

Şi bine a făcut pentru ca am descoperit ce înseamnă o plajă bar. Comanzi ca la bar, dai cu banul şi iţi alegi un şezlong, alergi în jurul lui până te prindă cineva să te dezbrace de haine. Comanda vine frumos împreună cu apa plată pe care nu o plăteşti. După care te relaxezi cum iţi trece printre urechiuşe: în apă, sub apă, la umbră…numai nu pe “nisip” care de fapt nu este nisip, sunt pietricele mici şi ascuţite care te pun la punct şi te trimit fie în apă, fie pe şezlong. Morala: nu ţopăi aleator pe plajă, totul este organizat.

Seara am descoperit că grecilor le place mâncare cu extrem de multa ceapă, poate prea multă pentru gustul nostru. Plimbându-ne fără de ţintă pe străduţe ne preocupam să analizam diferenţele dintre noi şi ei: o măcelărie care semănă cu o “marmacie”, foarte multe flori, copaci la fiecare colţ de stradă iar clădirile…toate te atrag să te opreşti să le admiri. Ai zice că seamănă între ele, toate sunt albe iar gazonul din faţa lor creează un contrast puternic, relaxant, au forme regulate şi simple, au ochi imenşi care te îmbie să te odihneşti înăuntru….

Atât de multă linişte şi pace pe care noi am tulburat-o cu filme văzute pe balcon.

Aventura asta neplanificată abia a început…

Psihicul reanimat de sărutul Iubirii

În ciuda faptului că sunt o mulţime de prejudecăţi despre cum ar trebui să se poarte femeile sau bărbaţii există un punct comun: iubirea. În urmă cu mulţi ani am căutat în dicţionar ce înseamnă iubirea. Nu aveam pe cine să rog să îmi explice ce simt, de ce stăteam noaptea şi le vorbeam stelelor despre viaţa mea. Iar un dicţionar amărât nu poate da lecţii despre viaţă. Există multe definiţii, multe explicaţii. Până şi savanţii au încercat să o explice dar eu susţin că face parte din categoria de fenomene care încă nu pot fi explicate.

Recunosc că nu am citit tot ce a scris Freud pentru că într-un timp mi s-a părut deprimant dar ar putea el să explice de ce sunt atâţia oameni extrem nefericiţi din pricina sentimentelor şi de ce stau împreună?

Din inerţie, din teama de singurătate, din interes, din milă? Mă uit în jur la oamenii care se ceartă oriunde ar fi, mă uit la cei mai în vârstă că mine şi vad cum trăiesc prin alţii mai tineri că ei. Nu ne ţine nimeni legaţi unii de alţii dacă nu ne potrivim. Sau suntem masochişti şi ne place să ne întristăm chiar dacă putem face ceva în privinţa asta.

Avem maxim 100 de ani la dispoziţie să trăim şi încă nu am desluşit de ce ar trebui să fim trişti din cauza iubirii când putem fi veseli. Iar fenomenul acesta inexplicabil ne poate aduce zâmbetul pe buze. Nu îmi închipui că totul este roz şi fain dar ştiu din proprie experienţă că dă gust vieţii şi nu te simţi că într-un banc de peşti.

Relaţia de iubire dintre doi oameni a fost disecată, supusă atenţiei tuturor, mercantilizată până la extrem iar acum nu ştiu ce a mai rămas din ea, ce mai înseamnă pentru cei mai tineri ca mine sau pentru cei mai bătrâni. Îmi vin în minte afacerile matrimoniale care învârt fără nici un sentiment o mulţime de bani. În cele din urma viaţa noastră se reduce la afaceri din care ies bani, nu la afaceri din care să trăim bine şi să iasă şi bani.

Şi cu toata viziunea asta sumbră ştiu ceva despre oameni care nu poate fi nici cumpărat şi nici modificat artificial: oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a supravieţuii din punct de vedere psihic. Şi din asta se nasc căutări şi relaţii iar unii oameni chiar sunt fericiţi.

Cradle of Filth - orăcăiala mea preferată

Cam târziu m-am aşezat să scriu despre aventura din Vamă dar acum am un moment de respiro. Joi seară am plecat ca vântul şi ca gândul să ajungem la Stufstock, de fapt la concertul celor de la Cradle of Filth.

Ţi s-a întâmplat să îţi doreşti ceva foarte mult şi să speri ca într-o zi să îl poţi avea? Este genul acela de speranţa străvezie care arată discrepanţa dintre dorinţă şi faptă. De cele mai multe ori nu primeşti nimic fără efort dar se poate întâmpla şi excepţia care întăreşte regula. Aşa am primit eu acest concert.

Am făcut cam 3h30min până acolo, mai aveam câţiva metrii până să ajungem în ţarcul unde erau cele două scene. A trebuit să ascult Altar, formaţia pe care nu o pot să sufăr pentru că are versuri repetitive, făcute parcă intenţionat să îţi strecoare printre gânduri mesaje subliminale.

Mă uitam în sus, număram stele şi încercam să îmi dau seama cât este ceasul. Un far plasat strategic lângă scenă mă orbea din când în când. O domnişoară simpatică se sprijinea de mr. Juli şi căuta din priviri pe cineva. Nu m-a deranjat asta dar se agita de parcă ar fi avut pureci. Eram deja lipiţi unii de alţii, unii fumau, altele urlau încercând să îl imite pe Danny. Cred că a fost singura oară când m-am gândit dacă ar fi aşa de rău să îi trag unei fete un pumn în mutră şi să o leşin. Nu cred ca ar fi remarcat cineva. Era un bar de pinguini cum nu am mai văzut. Ne ţineam de cald unii altora şi număram stele, clipe, ne mai bâţâiam şi îi mai înjuram pe cei de la Altar.

În cele din urmă a început concertul şi la fel şi nebunia. Nu am avut timp să mă uit în jur să vad ce fel de oameni au aceeaşi preferinţă muzicală ca şi mine. Eram prea preocupată să ascult şi să îi studiez pe cei de pe scenă. Am încercat să vad partea bună pentru că partea proastă am auzit-o suficient şi anume sonorizarea de 2 lei.

Când am să mă fac mare aş vrea să am o pază de corp ca mr. Juli pentru ca m-a salvat de 2 ori. Prima oara a fost la ultima melodie în care toata lumea îşi manifesta starea de spirit dând din plete, sărind…era să primesc un cot în cap…şi mă durea deja capul foarte rău. A doua oară a fost pe plaja când filmam un val şi nu am remarcat ca o domnişoară mai plinuţă de felul ei era aşa de beată încât şi-a închipuit că poate trece prin mine. I-a atras atenţia să urmeze o alta cale pentru că altfel ar fi stat acolo până dimineaţa ca să mă scoată din nisip dacă acea creatura ar fi căzut peste mine.

Am plecat de la StufStock mergând în pas împleticit de fericire. Dar în urmă am lăsat o mulţime micuţă formată în mare parte din adolescenţi în căutare de senzaţii tari.

Ne-am străduit să ne întoarcem la fel cum am plecat. Dar pe la kilometrul 99 am cedat şi am dormit de la 4 la 9 dimineaţa, ora noastră obişnuită de trezire pentru a merge la serviciu. Şi am fi făcut asta dar eram aşa plini de praf, nisip şi iarba uscată aşa că am trecut pe acasă şi ne-am curăţat de urmele unui vis zănatic pentru mine, un fel de coşmar pentru mr. Juli care şi în ziua de azi îl maimuţăreşte pe Danny.

Erau şi alte formaţii simpatice în program dar atmosfera de acolo nu mă atrage să stau. Sunt prea mulţi care vor să se bată fără motiv. Anul trecut cu ocazia aceluiaşi eveniment am evitat în ultima clipă o mulţime prăfuită ce se bătea cu mese. Iar anul asta, de 1 Mai, am văzut un tip călcat în picioare la propriu. Muzica se schimbă…în loc de rock am auzit frecători de platane. Oamenii se schimbă…copii cu vârste fragede, având coafuri de caţei lăţoşi, fete dezbrăcate sau aurii…

Dar nimic în asta nu a mai contat. În câteva ore mi s-a împlinit o fantezie şi asta mă învaţă ca în loc să sper că lucrurile se vor întâmpla de la sine…uneori pot să fac ceva mai mult decât sa visez.

Vă rog să mă scuzaţi

De câte ori nu ai ieşit dintr-un magazin îmbufnat la culme pentru că vânzătoarea ţi-a trântit cu afurisenie pe tejghea o pungă de pufuleţi? Oare de fiecare dată vânzătoarea asta este obosită şi sictirisită pentru că este târziu şi programul ei nu se mai termină?

Sau poate pur şi simplu nu este motivată de salariul ei minim pe economie şi nici de faptul că munceşte ore suplimentare şi nu i se plătesc. Dar dacă nu scrie în fişa postului pe care îl ocupă….pot eu să fac şi tumbe că nu va fi mai amabilă. De obicei se cere seriozitate şi experienţă…ori daca este obişnuită să stea serioasă atunci îi va veni greu să zâmbească…apare riscul de a i se crăpa şi de a îi cădea faţa.

Sau nu o să îmi iasă niciodată din minte: eram într-un bar „La Grande Maguy” de pe Mătăsari. Pe vremea când mă duceam eu era bar de rockeri şi se asculta cu precădere rock. Până când într-o zi de vara au apărut alţi barmani şi am auzit alte muzici. Am protestat, i-am rugat frumos să schimbe afurisita de muzică şi totul a fost în zadar...am primit un refuz cu o picatură de flit.Este reţeta ideală cand ai un local veşnic plin de oameni care vin să se simtă bine. Într-un timp ne-am luat la bătaie cu dopuri care zburau prin toata camera. Nu s-a supărat nimeni în afara de o chelneriţă plinuţă şi puţin vulgară: “Vă rog frumos să nu mai aruncaţi cu doape”. Ne-am găsit o nouă jucărie: să o maimuţărim pe graţioasa domnişoară. După ce că arognţa o urma precum un căţel credincios ...nici măcar nu vorbea corect limba română.

Dar mă uit în jur, pe strada, în autobuz, oriunde şi vad aceeaşi nepăsare dar mai mult de atât, văd lipsa de educaţie, cei 7 ani de la mama de acasă. Nu ajută cu nimic să auzi că “îmi pare rău” când cineva îţi înfige un toc cui în picior sau îţi trage un cot în coaste pentru că se grăbeşte să prindă un scaun liber. Nu ajută dar cu siguranţă mai calmează spiritele.

Să facem un mic experiment: mergem pe stradă, vorbim liniştiţi despre ceva plăcut, încercăm să vedem partea frumoasă că suntem în mijlocul oamenilor. Deodată trece un mate-goale,coate fripte pe lângă tine şi te îmbrânceşte şi nu pentru că este în stare de ebrietate ci doar pentru că merge puţin şui. Trece ca acceleratul şi nu zice nimic. Te-ai grăbi să scoţi papucul din picior să i-l arunci după ceafă? Sau i-ai zvârli o mulţime de injurii mai mult sau mai puţin coafate? Sau în cel mai rău caz ai mormăi şi nu te-ai exterioriza?

În oricare din cazuri ţi-ar strica momentul de plăcere (nici măcar nu şi-a cerut scuze, animalul! ). Parcă mai plăcut ar fi să vezi o faţă zâmbitoare care ţi-ar cere scuze. Nu ai mai rămâne desculţ sau nu ţi-ai mai murdari limbajul cu fundă învăţat în atâţia ani de şcoală sau nu ai deveni casierul care într-o zi ia un pistol mare şi rău şi îi împuşcă pe toţi din jur din cauză de stres, frustrări şi mormăieli acumulate în interior.

Concluzia mea despre politeţe: este necesară pentru ca relaţiile dintre oameni să rămână cordiale şi plăcute, pentru că fără ea ne-am purta ca în neanderthalian, pentru că ne poate scoate din situaţii neplăcute sau ne poate deschide suflete şi uşi.

Îmi pare rău doar că uneori o servim altora cu gheaţa,după gust si chef, când ne-am putea strădui să găsim ceva mai uman, mai cald.

Adevărul este dincolo de noi

“Crezi în extratereştrii?” …întrebarea asta face parte din categoria la care se răspunde “Şi da şi nu” deşi vorbim despre crezul în ceva. Ori credinţa este o certitudine că dacă era doar o jumătate de măsură se numea altfel. Înţeleg că există teama de a nu greşi răspunsul, teama de a crede în fantezii dar chiar şi aşa de ce suntem aşa nesiguri încât să răspundem cu jumătate de adevăr?

Am încercat să merg pe un fir logic. De ce ar vrea un extraterestru să vină pe Terra? Hai să zicem că ar avea o caracteristică umană: curiozitatea şi ar veni să ne viziteze din când în când să ne studieze. Chiar pot eu să cred ca s-ar lăsa văzut de aşa de mulţi oameni, eventual s-ar lăsa prins?

Eu cred că dacă ar vrea să ne studieze mai de aproape ar încerca să arate ca noi, să se poarte ca noi. Aşa s-ar explica de ce unii oameni se poarta bizar…este simplu…nu sunt oameni. Nu vei ştii niciodată cu cine vorbeşti, lângă cine mergi pe stradă şi sigur nu te vei duce să îl pândeşti noaptea să vezi dacă îşi schimbă forma sau încearcă să comunice cu specia lui.

Eu cred că extratereştrii există dar nu sub forma sub care ni se serveşte noua. Şi aici nu mă refer doar la filme sau cărţi unde ai tot dreptul să îţi manifeşti imaginaţia întunecată. Mă refer la ştiri, documentare şi cărţi care ne povestesc cum sunt oamenii răpiţi, cum se fac experimente pe ei sau pe animale, cum a mai fost văzut un obiect neidentificat. Dar dacă se fac experimente şi îi aduc înapoi de unde i-au luat de ce nu le şterg memoria? De ce sunt martori despre cum arată şi ce fac ei? Ori tehnologia extratereştrilor lor nu este atât de dezvoltata încât să le permită să fie invizibili şi necunoscuţi pentru noi?

Mie mi se pare o jignire episodul Roswell şi chiar şi primul pas pe Luna dar aceasta este altă poveste. Şi este prezentat cu atâta seriozitate…adică un extraterestru aiurit s-a prăbuşit şi s-a mai lăsat şi disecat? Şi musai trebuia să se prăbuşească pe teritoriul Americii sau poate a fost o coincidenţă.

Îmi amintesc un episod din copilărie: eram la bunici iar noapte mă uitam la luna plină şi studiam lumea în semiîntuneric. Printre copaci am zărit o formaţie de lumini care zbura. Avea forma unui triunghi plin. Să fi fost un avion? Dar parcă erau prea multe lumini. Încercam să mă concentrez să vad ce susţinea mulţimea aceea de lumini. Şi părea să fie la altitudine joasă, puţin deasupra salcâmilor din curtea vecinilor. Era ceva distanţă dar nu aveam vizibilitate bună. A dispărut în câteva momente şi nu am văzut ce era. Astfel că toată seara am studiat cerul să vad avioane sau ceva care să semene cu ce am văzut sau să îmi explice imaginile. Ca şi cum m-aş fi uitat la un film neclar şi nimeni nu mi-ar explica ce am văzut. Îmi pot imagina orice.

Pe măsură ce trec anii, amănuntele acestui episod se şterg şi rămâne o singură imagine: cea cu triunghiul de lumini. Dar la fel de bine multe pot părea ceea ce nu sunt.

În concluzie: înainte de a da un răspuns la întrebare să vă gândiţi la argumentele care vă determină să alegeţi o posibilitate sau alta.

În viaţa unui om încap cam 876.000 de începuturi

De câte ori nu am auzit zicala „Omul cât trăieşte învaţă”? Probabil ca pe multe altele le-am luat ca atare, le-am aprobat fără ezitare dar de fapt nu simţeam esenţa. Uneori întâmplarea a făcut să realizez fiecare cuvinţel.

În urma cu mulţi ani am avut o vecină, simpatică de altfel…avea 26 de ani, muncea şi încerca să îşi termine facultatea. Eu eram la liceu şi nu pricepeam foarte bine ce însemna munca, examene, oboseala, chiria şi mai puneam întrebări care poate acum mi s-ar părea retorice. De exemplu am întrebat-o de ce nu reuşeşte să termine facultatea şi mi-a zis ca la vârsta ei este foarte greu să înveţi, de fapt nu mai ai nici un chef şi nici o tragere de inima şi trebuie să faci eforturi extraordinare ca să reţii informaţii noi.

Revolta surda şi muta împotriva destinului şi a sorţii! Nu se poate ca după ce că nu ne folosim întreaga capacitate de gândire, la o anumită vârstă nici nu mai pot învăţa? Păi şi planul meu de a deveni un geniu mai mult sau mai puţin pustiu??

Câţi oameni… atâtea păreri aşa ca nu am luat-o în serios. Uneori foloseşte să fii precum Toma Necredinciosul şi să cercetezi cu ochii tăi.

Astfel experienţa mi-a dovedit ca întâlnesc o mulţime de situaţii noi sau poate asemănătoare dar cu parametrii diferiţi şi pot să învăţ o mulţime de chestii noi. Am muncit in timpul facultăţii si după si nu am avut niciodată sentimentul descris de ea, lenea aceea dulce,otrăvită şi mizerabilă.

Bizar îmi este cum fiecare situaţie necunoscuta aduce cu ea întrebări, poate temeri, o mulţime de idei şi gânduri inutile, un comportament defensiv sau puţin modificat artificial. În cele din urma când intervine veşnica obişnuinţă, suportul nostru de a trai mai puţin stresaţi, ne comportăm normal, ne deschidem ca nişte floricele şi arătăm lumii cine suntem şi ce putem. A nu se înţelege greşit că aşa se întâmplă în orice situaţie nouă. De exemplu nu îmi vor tremura niciodată picioarele când mă voi duce pentru prima oară să cumpăr scoici. Mai degrabă mă refer la debutul într-o cariera, intrarea într-un colectiv, la săritul cu paraşuta…

Făcând un inventar am trecut prin x încercări din cele 876.000. Cam ăsta ar fi numărul de începuturi care se pot întâmpla în viaţa cuiva, optimist vorbind, pe o perioadă de 100 de ani ( un an având doar 365 zile ) în fiecare oră (24/24).

Asta scriu acum când încă nu am împlinit cei 26 de ani. Şi nu ar fi amuzant ca după ce voi trece de această limita să primesc o înştiinţare din partea Sindicatului Neuronilor Veseli cum că aproape toţi s-au dus, odihnească-se în pace, şi a mai rămas doar suportul tehnic care mă va ajuta să folosesc informaţiile deja stocate.

Dar nimic nu m-ar mira având în vedere cât de limitaţi suntem şi de cate ori exclamăm naiv: „Nu este drept!” … răspunsul vine sec pe calea privirilor blazate şi reci: „Cine a zis că în viata este totul corect? Bine ai venit în realitate!”