Noaptea alba - Straini in noapte

Sâmbătă, pe la prânz, mă trezeşte urletul dulce al telefonului meu.. încă visam dar ideea de a petrece o noapte albă prin Bucureşti a spulberat orice urmă de somn. Practic, noaptea asta a început pentru mine pe la ora 20 când am ajuns în faţa la ArCuB. Având în vedere că intrarea era liberă nu m-a mirat coada imensă ce se întindea pe trotuar.

Urma să ne întâlnim cu nişte prieteni care erau deja inseraţi un mulţimea de oameni relativ ordonată. Câtă sete de cultură! Încă mă roade întrebarea : dacă ar fi fost intrare cu bilet ar mai fi fost atâta lume?
Numai bine ce ne-am salutat că au şi început patru gaiţe cu părul alb să ne explice că ele au venit o dată cu prietenii noştri şi noi nu eram acolo. Şi-au exprimat speranţa că ne vom duce şi ne vom adăuga la sfârşitul cozii care se afla cu câţiva metrii mai în spate.

Am plecat într-o vânătoare de plăceri nesănătoase (ţigări) ale unora şi am revenit. Coada înaintase cu paşi de pinguin. Şi ne aşezam din nou…de data asta micile doamne, albite de vreme, au trecut în faţa prietenilor noştri pe motiv că nu s-au mişcat suficient de repede. Şi nici nu am apucat să schimbam două cuvinte când o alta „doamnă” mă apucă de mânecă şi îmi zice „Mă scuzaţi”. Imediat începu o chiţăială generala în jurul meu care s-a stins de la sine pentru că şi ofensata împreună cu soţul ei au trecut în faţa noastră pe motiv că nu le-am zis când plecam şi când venim.

Am intrat în ultimul moment şi am găsit în sala doua rânduri de scaune acoperite cu prelată. Am vrut să o îndepărtam uşor dar au venit oameni cu mai puţină forţă decât noi dar unindu-se au pus-o la pământ. Din nefericire era un decor care s-a cam boţit. Şi asta nu ar fi fost nimic dar imediat după începerea piesei a început să se rupă, încet dar sigur. Lumea ne atrăgea atenţia să încetăm dar cum? Spre jumătatea piesei decorul abandonat începu iar să scârţâie …a încetat repede. Prea multe glasuri s-au repezit să îl potolească.

Piesa, Străini în noapte, adusa de maestrul Beligan de la Paris, este una specială cum rar întâlneşti. Este un puzzle pe care crezi că în cele din urmă îl poţi rezolva dar dacă piesele îşi schimbă forma? Asta i-ar mai accentua complexitatea şi i-ar creşte interesul treptat.

Când eşti necunoscător în ale teatrului nu ştii să apreciezi un actor cu adevărat bun până nu întâlneşti mai mulţi şi printre toţi…unul cu adevărat talentat. Florin Piersic şi Emilia Popescu ne-au impresionat sincer. Acţiunea se desfăşoară în Paris, în apartamentul unui bărbat însurat care vine cu o necunoscută în lipsa soţiei. Jocul de cuvinte, gesturile fals reţinute, în realitatea îndrăzneţe, aduc aminte de spiritului francez şi libertin pentru care morala este remodelată pentru fiecare situaţie în parte.

Probabil că va rămâne în istorie. În final oamenii s-au ridicat şi au aplaudat minute în şir, până am simţit furnicături în palme şi nu se mai opreau. Spiritul exaltat de plăcut şi-a revenit cu greu pentru a intra în atmosfera încărcată de afară.

Noaptea s-a sfârşit pentru noi …ne-am simţit obosiţi. Am fi făcut o excepţie pentru o alta piesă de teatru ca şi cea vizionată mai devreme. Nu des se întâmplă că mintea să reţină atâtea amănunte şi replici, semn de mare plăcere. Viaţa noastră paradoxală se compune din multă durere, rutină. In schimb piesele de adevăr si fericire sunt rare.