Vanzatorul de placeri

Îmi place să mă plimb seara în parc. Aş fi vrut să zic că aerul este “proaspăt” dar puţin probabil să fie aşa. Oraşul ăsta nu închide ochii nici în somn. Mi-ar plăcea să doarmă, măcar o noapte, poate aşa aud liniştea din parc care acum se ascunde în conurile de întuneric. Poetic, romantic, copilăros...gândul îmi este rupt la jumătate….

“Cine sunteţi…” am încercat să întreb dar eu aş paria că a fost inutil. Două matahale m-au luat de mâini, mi-au pus o batista “parfumată” la nas şi am uitat de mine.

Am mai simţit mirosul acela în urmă cu mulţi ani când cotrobăiam prin debara după comori închipuite. Am găsit o sticlă verde cu o etichetă simpatică. Am deschis-o şi am mirosit. Am simţit că mă scurg din realitate şi m-am trezit câteva clipe mai târziu. Dar acum nu îmi aduc aminte cum se numeşte.

Aaaa…mi-am adus aminte şi inima începe să îmi bata nebuneşte….unde sunt şi de ce m-au luat pe sus cei doi. Prea multe gânduri se grăbesc să prindă formă. Şi mi se pare firesc…mi s-a atins un punct sensibil…nu am control a ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt legată la ochi şi gura îmi este acoperită, mâinile şi picioarele îmi sunt legate.

Mă simt ca atunci când…de fapt niciodată nu a fost aşa de rău.

Simt că am ajuns la capătul limitelor mele.. se termină aerul şi respir prea repede….Încep să plâng şi cred că după un timp reuşesc să trec peste criza de claustrofobie. Încerc să mă remontez aşa cum fac mereu în momente de criză…îmi imaginez că mă îndrept fulgerător spre pământ şi urmează să mă strivesc şi tocmai când cred că s-a sfârşit…încep să mă ridic încet…mă întorc de unde am venit.

Se simte miros de lumânări care ard, stau pe un pat pufos, abia acum îmi dau seama că se aude o muzică atât de discretă…ca paşii unei pisici. Oare am să mor? Am să fiu un alt caz de dispariţie neelucidat. Parcă vad un detectiv sictirisit care molfăie încet capacul pixului…”da.. era o persoană singuratică, nu atrăgea atenţia… hm…oare cine să o fi răpit pe fata asta amărâtă?” În cele din urmă renunţă şi declara cazul nerezolvat. Bine că îmi arde să îmi imaginez filme poliţiste de proastă calitate.

Mai să mă apuce iar o criză de revoltă, de frustrare şi neputinţă. Acasă am doi peşti şi un motan. Ei cui rămân dacă eu nu mai sunt? Încep şi mă zbat inutil ca un peşte pe uscat.

„Hai…nu te răni singură…nu îţi voi face nici un rău….ascultă sunetele tale preferate, priveşte în jur cu ochii minţii…” îmi spune o voce masculină…caldă, monotonă.

„mmm..Ave Maria este preferata mea dar cum ai vrea să mă liniştesc şi să vad în jur…creatură afurisită??? Cum? Nici măcar nu îmi dai voie să ţip, să mă manifest, să îţi spun că ai arata ca o zebră cu dungi de sânge dacă nu aş fi legată”

Probabil că zâmbeşte şi îi aud clar respiraţia lângă urechea mea:”poate dacă nu ridici tonul…te voi lăsa să vorbeşti”

Un fior mă străbate şi uit să mă întreb de unde ştia că ani în şir m-am lovit de diferenţa dintre a ţipa şi a ridica tonul. Începe să îmi mângâie părul, faţa, mâinile şi continuă să îmi strecoare şoapte în ureche. Am început să uit de teamă şi revoltă şi frustrare deşi le simt cum revin din când în când cu o încăpăţânare mai mare decât a unei turme de catâri. Dar şi încăpăţânarea lui este mare, a necunoscutului faţă de care încep să simt o atracţie bizară. Înţeleg că mă poate atrage un criminal inteligent, rafinat, încă puţin uman…dar un necunoscut care mă ţine imobilizată? Cine se crede?

Simt cum îmi trage legătura ce îmi astupă gura şi cuvintele mele încep să se inunde camera ..”cine te crezi? Nu ai nici un drept să mă ţii aici!!! Ce vrei? Unde sunt? De ce? De ce eu?”

„Aş zice că DREPTUL este un cuvânt inventat de oameni pentru a delimita ceva. Tu cum stabileşti cine are dreptul să te mângâie sau să îţi dea atenţie? După ce criterii logice sau emoţionale sau sunt aleatorii?”

Pentru câteva clipe am uitat să îi răspund pentru că îmi pregăteam o replică să îl doară. Dar am simţit miros de ciocolata neagră…apoi i-am simţit gustul cum mi se topea în gură…la fel şi revolta mea. Poate din cauza alcoolului din ciocolată. Şi mai era şi parfumul lui…genul de parfum care…şi i-am simţit buzele atât de aproape…m-ar face să sărut pasional. În fine mi-a eliberat picioarele din strânsoare şi ar fi fost plăcut dacă mi-ar fi eliberat şi mâinile ca să îi pot citi faţa.

„Ne cunoaştem? Cine eşti? De ce sunt aici? Ce doreşti?”. Lista mea de întrebări putea continua şi aş fi fost din ce în ce mai recalcitrantă dar din când în când mă săruta pe gură dar nu mai mult de atât.

„Crezi că ai putea pentru o vreme să îţi imaginezi că sunt un necunoscut atrăgător şi să nu mai fii agresivă? Mi-ar plăcea să vorbim puţin…”

Am ţipat cât m-a ţinut gura de parcă aş fi fost pe munte într-o zona pustie.

„Înţeleg că atunci când îţi doreşti ceva foarte mult şi dacă nu îl obţii atunci când te arde dorinţa şi va veni mai târziu la tine ai tendinţa să respingi cu înverşunare. Învaţă din greşeli şi uită de tendinţe. Fă un efort şi gândeşte liber”

Asta chiar mi-a închis gura sau mai degrabă mirarea peste măsură. Aveam eu o teorie greu de testat: dacă gândeşti liber.. vezi lumea cu alţi ochii, fiecare lucru pare din cristal, îl poţi privi în interior şi astfel să îl înţelegi din exterior.

Şi într-adevăr…îmi doream de mult să întâlnesc un bărbat atrăgător, inteligent, rafinat, tandru şi brutal din când în când, complex…iar acum că am iluzia că l-am întâlnit îmi vine să îl fac fâşiuţe. Dintr-o întâlnire de genul asta nu îţi poţi da seama de limbajul corpului, de ce simte, ce gândeşte, de ceea ce este.

Cred că am făcut din nou pasul acela în necunoscut şi am zis iar că mă las purtată de val. Ultima oară când am făcut-o a avut urmări de proporţii apocaliptice dar acum ce rău mai pot face?

Mă gâdil teribil şi în mod normal nu aş fi lăsat pe nimeni să mă mângâie cu un fulg. Dar în situaţia de faţă nu am avut nici un cuvânt de spus. Poate uneori este relaxant să nu ai nici un control, să nu ştii ce urmează.

Şi astfel intimitatea se recreează în fiecare secundă, evoluează, ajunge în punctul unde toate simţurile se îmbată şi nu mai ştiu ce fac.

Îi simt mâinile lui peste mâinile mele…sunt mai mari ale lui…presupun că ating tăblia patului care este din metal. Atingerea fina a metalului contrastează puternic cu senzaţiile fine pe care mi le dau mângâierile manilor sale, ale parfumului sau, respiraţia monotonă în ureche, vocea …..şi cum se amestecă totul. Imaginează-ţi un pictor ce îşi creează culoarea perfectă, aruncă ingredientele într-un bol şi le amesteca până se întrepătrund şi renunţă la existenţa lor independentă.

„Acum te las pe tine să continui aşa cum îţi doreşti….” şi îmi dezleagă şi mâinile. Dar acum nu mai vreau să îl zgârii, mai degrabă să îl simt, să îl descriu prin atingere.

Drepturile de mângâiere şi atenţie devin implicite…dar pe ce criterii?

Cred că s-a sfârşit ca oricare întâlnire cu EL…fără prea multe cuvinte…fără să îi ştiu numele…şi când mă trezesc realizez că am visat şi scriu din nou visul ca să nu îl uit.