În prima zi în care am locuit în imensul apartament am stat toata ziua să ne uităm la filme, pur şi simplu am popândăit în semiîntuneric pentru că soarele era prea zgârcit cu noi şi i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Abia noaptea am ieşit să luam o gura de aer.
A doua zi am găsit o preocupaţie nouă: snorklisori şi lăbuţe de scafandru…drept urmare am făcut cunoştinţă cu tot ce înota mai repede ca noi pe sub apă. S-a făcut seara şi noi tot nu mai vroiam să ne despărţim de cafenea şi de plaja ei. Dar am făcut un efort pentru că trebuia să găsim din nou un loc de dormit. Am mers pe întuneric, din nou spre nicăieri, până am avut impresia că ne apropiem de un incendiu. Ne-am panicat de pomană pentru că era un târg cât China. Eu l-am aproximat ca fiind mai mare decât “complexul” Europa.
Nu am mai avut ocazia să întâlnesc într-un singur loc atâtea categorii de oameni: amărâţi, cerşetori, ţigani, oameni de culoare, oameni obişnuiţi, turişti, localnici, oameni fiţoşi, fete dubioase sau unele chiar prietenoase. Atâtea culori, trupuri trecând unul pe lângă altul cu o nepăsare firească pentru interacţiune cu altele străine, mirosuri care se împleteau dar nu se asortau deloc. Am intrat în locul ăsta în ideea să ne găsim un chiţibuş. Curiozitatea ne-a împins să vedem ce găsim şi nu cred ca îmi ajunge o pagina să înşir toate lucrurile care se vindeau acolo. Pun pariu că aş fi găsit un obiect numit “orice” dar ar fi trebuit să caut mai bine. Într-o margine a târgului era o biserică ce avea porţile larg deschise.. pe treptele ei se făcea comerţ cu lumânări şi alte obiecte neidentificate. Mi-a dat un sentiment bizar de călugăriţă care se prostituează pentru că intrau şi ieşeau din ea atâţia oameni care cumpărau sau vindeau ceva, negociau. Şi muzicile erau amestecate, la fel şi cuvintele ce zburau din toate părţile.
Ne-am pierdut de câteva ori în labirintul acela în care noaptea părea zi şi am ajuns într-o alta parte a lui în care lumea stătea la mese, dansa ori se găseau diverse distracţii de bâlci.
Ni s-a consumat ceva energie cu experienţa aceasta şi am plecat mai departe. Am ajuns în Nea Moudania care trebuia să fie conform hărţii un oraş mare. În schimb am găsit un loc dubios, întunecat şi liniştit. Am intrat pe cel de-al treilea deget din Halkikidi şi ne-am oprit la prima staţiune prietenoasă care ne-a dus pe malul marii. A fost cea mai groaznică noapte pe care am dormit-o în maşină pentru ca aerul era sufocant.
A doua zi am fugit din calea furtunii ce ameninţa să ne strice vacanţa. Şi iar am mers prin locuri pustii, sălbatice dar frumoase. Spre asfinţit, după un colt a apărut şi civilizaţia. Ne-a atras ca un magnet şi ne-am cazat în primul apartament disponibil de pe o plajă. De data asta ne-a costat 55 Eur/noapte dar arata mai modern.
Poate ne ajunsese oboseala pentru că am alergat prea mult peştii pe sub apa dar simţeam că vrem să mergem acasă. Sunt unele clipe în viaţă care sunt atât de pătrunzătoare că ai impresia că se vor conserva în amintire fără a îşi pierde din intensitate. La fel a fost şi ultima zi din sejurul nostru în Grecia. Ultima bălăceală a fost ceva mai rece, soarele se juca printre nori şi lumina alterna cu umbra.
Pe măsură ce ne îndreptam spre casa vremea se întuneca din ce în ce mai mult. Am intrat în „Vestul Sălbatic” numit Bulgaria şi ore în şir am mers fără a avea mari probleme. Ce m-a şocat a fost ca în ţara asta totul este deprimant. Am trecut pe lângă un oraş măricel care arăta ca şi cartierul Ferentari. Poate în mijlocul lui, departe de ochii străinilor se ascunde o privelişte mai plăcută dar nu vom şti pentru că am prefera să nu mai calcăm pe acolo.
De ce aş vrea să mă întorc într-o ţară în care poţi umbla 2 ore în capitala ei fără să ştii încotro este drumul care te interesează, nimeni nu te poate ajuta pentru ca nu se vorbeşte engleza, străzile sunt acoperite cu piatra cubică şi atmosfera tristă domneşte peste tot. Cu excepţia unui indicator nimic nu mi-a spus ca suntem în Sofia. După ce era să îi rup harta în cap lui mr. Juli care se înfoiase la culme că nu mai ieşim din afurisitul oraş ne-am oprit în spatele unei maşini de poliţie. Am fost uşuraţi că un un nenea poliţist ne-a indicat drumul către Russe şi să ocolim un rond ca să ajungem pe sensul dorit.
Surpriza!!!! Ne-am dus în gura lupului pentru ca celalalt poliţist s-a gândit că dacă tot suntem din România şi nu pricepem limba lui încâlcită să ne dea amenda pentru el ştie ce. Ne-a arătat regulamentul scris în bulgară şi ne-a zis că trebuie să plătim 50 Eur sau şoferul rămâne fără carnet. Şi mai aveam doar 25 Eur şi 32 Ron. Pe toţi i-au luat şi ne-au lăsat să plecam în linişte şi pace. Am aflat cum este să fii jefuit doar pentru că eşti străin.
Am mers prin ceaţă, ploaie, întuneric, drum care nu avea curbele semnalizate. Chiar şi aşa… Joi, 6 Septembrie, la ora 5 dimineaţa eram din nou în România. Mi-ar fi plăcut să fac tumbe dar era mult prea frig şi abia mă mai convingeam să stau trează.
Vacanţa noastră dulce s-a sfârşit în câteva zile după aceea dar s-a sfârşit încet şi fără grabă ca o lumânare lăsată să ardă……
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu