Vă rog să mă scuzaţi

De câte ori nu ai ieşit dintr-un magazin îmbufnat la culme pentru că vânzătoarea ţi-a trântit cu afurisenie pe tejghea o pungă de pufuleţi? Oare de fiecare dată vânzătoarea asta este obosită şi sictirisită pentru că este târziu şi programul ei nu se mai termină?

Sau poate pur şi simplu nu este motivată de salariul ei minim pe economie şi nici de faptul că munceşte ore suplimentare şi nu i se plătesc. Dar dacă nu scrie în fişa postului pe care îl ocupă….pot eu să fac şi tumbe că nu va fi mai amabilă. De obicei se cere seriozitate şi experienţă…ori daca este obişnuită să stea serioasă atunci îi va veni greu să zâmbească…apare riscul de a i se crăpa şi de a îi cădea faţa.

Sau nu o să îmi iasă niciodată din minte: eram într-un bar „La Grande Maguy” de pe Mătăsari. Pe vremea când mă duceam eu era bar de rockeri şi se asculta cu precădere rock. Până când într-o zi de vara au apărut alţi barmani şi am auzit alte muzici. Am protestat, i-am rugat frumos să schimbe afurisita de muzică şi totul a fost în zadar...am primit un refuz cu o picatură de flit.Este reţeta ideală cand ai un local veşnic plin de oameni care vin să se simtă bine. Într-un timp ne-am luat la bătaie cu dopuri care zburau prin toata camera. Nu s-a supărat nimeni în afara de o chelneriţă plinuţă şi puţin vulgară: “Vă rog frumos să nu mai aruncaţi cu doape”. Ne-am găsit o nouă jucărie: să o maimuţărim pe graţioasa domnişoară. După ce că arognţa o urma precum un căţel credincios ...nici măcar nu vorbea corect limba română.

Dar mă uit în jur, pe strada, în autobuz, oriunde şi vad aceeaşi nepăsare dar mai mult de atât, văd lipsa de educaţie, cei 7 ani de la mama de acasă. Nu ajută cu nimic să auzi că “îmi pare rău” când cineva îţi înfige un toc cui în picior sau îţi trage un cot în coaste pentru că se grăbeşte să prindă un scaun liber. Nu ajută dar cu siguranţă mai calmează spiritele.

Să facem un mic experiment: mergem pe stradă, vorbim liniştiţi despre ceva plăcut, încercăm să vedem partea frumoasă că suntem în mijlocul oamenilor. Deodată trece un mate-goale,coate fripte pe lângă tine şi te îmbrânceşte şi nu pentru că este în stare de ebrietate ci doar pentru că merge puţin şui. Trece ca acceleratul şi nu zice nimic. Te-ai grăbi să scoţi papucul din picior să i-l arunci după ceafă? Sau i-ai zvârli o mulţime de injurii mai mult sau mai puţin coafate? Sau în cel mai rău caz ai mormăi şi nu te-ai exterioriza?

În oricare din cazuri ţi-ar strica momentul de plăcere (nici măcar nu şi-a cerut scuze, animalul! ). Parcă mai plăcut ar fi să vezi o faţă zâmbitoare care ţi-ar cere scuze. Nu ai mai rămâne desculţ sau nu ţi-ai mai murdari limbajul cu fundă învăţat în atâţia ani de şcoală sau nu ai deveni casierul care într-o zi ia un pistol mare şi rău şi îi împuşcă pe toţi din jur din cauză de stres, frustrări şi mormăieli acumulate în interior.

Concluzia mea despre politeţe: este necesară pentru ca relaţiile dintre oameni să rămână cordiale şi plăcute, pentru că fără ea ne-am purta ca în neanderthalian, pentru că ne poate scoate din situaţii neplăcute sau ne poate deschide suflete şi uşi.

Îmi pare rău doar că uneori o servim altora cu gheaţa,după gust si chef, când ne-am putea strădui să găsim ceva mai uman, mai cald.