Mă gândeam la recentul incident legat de rasism
din fotbal. M-am revoltat teribil din pricina reacțiilor oamenilor care s-au
grăbit să arunce lozinci pe negândite, “Spune nu rasismului”, acolo unde nu a
fost nici măcar un milimetru de rasism din partea arbitrului. În schimb, se
aude cuvântul gipsy.
Asta
a apăsat un buton cu amintire imediată, în mai 2000, mă plimbam prin Dorobanți îmbrăcată cu o
faină fustă roșie și o bluză albă. Deja în clasa a 12-a aveam un stil feminin.
Și
atunci mergeam pe stradă pierzându-mă
în gânduri și detalii. În spatele meu aud o voce strigând…”Hey, gipsy lady!”
Nu am
idee de ce m-am întors, nu mai știu cum arata figura bărbatului. Țin minte că
avea un zâmbet larg căruia i-am
răspuns cu celebra mea privire tăioasă și tăcută. I-am întors spatele și am
plecat mai departe.
Cred
că a fost ultima oară când
cineva m-a crezut de etnie romă.
Dar
până atunci, dacă timpul înapoi,
pe o profesoară de română a deranjat-o că locuiam în Rahova, fapt care a dus la
discuții intre părinte, dirigintă și profesoară.
Încercam
să explic că Rahova nu este egal cu Ferentari, sunt doar cartiere vecine. Nu că
ar fi avut vreo relevanță. Însă
trebuie să explic că în orice poveste de speriat auzită după Revoluție, romii
erau personajele negative.
La
orice coadă cat china, un rom se băga în
față după ce făcea un scandal monstruos, în orice furt cu sau fără arme albe
erau implicați romi.
Mi se
părea de necrezut ca un grup de romi se urce în autobuzul 220, smulgeau cercei din urechi și nimeni
nu zicea nimic.
Pe de
altă parte, într-un tramvai din
Floreasca m-a amenințat unul cu un cuțit dacă o avertizez pe o doamnă că i-a
tăiat geanta. M-a revoltat situația și m-am revoltat pe mine pentru că nu am
avut curaj să zic nimic.
Alta
dată, mergând prin cartier, unul a
vrut să mă atingă, am ripostat iar doamnele lui cu fuste lungi și colorate m-au
tras de par.
Sunt
multe povesti trăite și auzite. Era un sentiment puternic de respingere și
teama față de romi.
În
zilele noastre, sentimentul este mult diluat pentru că ne-au părăsit mult
infractori romi pentru pajiști mai grase și mai frumoase. Toți oamenii s-au mai
civilizat, conflictele au dispărut și au rămas doar expresiile peiorative
pentru a nu uita trecutul.
Eu am
ajuns la echilibru cu aspectele legate de culoare, etnie, păreri.
M-am
gândit câteva zile bune ce a determinat schimbarea și am remarcat câteva momente marcante lipsite de cronologie și
greutatea importanței.
În
2006, când am ajuns pentru prima oară în
Franța, o colegă a cerut scuze pentru că a povestit cum a fost aproape jefuită
de romi.
M-am
gândit că noi, colegii ei din Romania, nu suntem romi dar avem aceeași cetățenie
ca și atacatorii.
Am
avut așa un buchet de sentimente fulgerătoare. Scuzele alea mi s-au părut atât de nepotrivite. Romi sunt peste tot, de ce
să creadă că sunt musai din Romania? și ce legătură aveam noi cu atacatorii?
Si…lista de întrebării mute a continuat o vreme.
A
rămas memorabilă decizia că oriunde mă voi duce pe Terra, voi contribui la o
imagine faină a României.
Tot
atunci am avut ocazia să întâlnesc
o grămadoaie de oameni de culoare în diferite ipostaze. Însă m-a izbit faptul
ca mulți oamenii de culoare aveau slujbe mai puțin bine plătite. Am simțit că
francezii roz nu își pot murdari mâinile vânzând sau făcând curat.
De
aici a apărut o întrebare tare
caraghioasa: cum se simte culoarea pielii când nu ești roz? Ei bine, nu se
simte.
Așa
am realizat cumva ca este irelevant ce culoare are un om. Are gânduri, sentimente, trăiri, sclipiri. În esență,
suntem oameni cu ambalaj colorat.
Întrebarea
care a schimbat radical părerea despre romi a apărut când eu am zis că nu pot aur galben pentru ca nu sunt
chiar roz.
“De
ce te temi că unii ar putea să creadă că ești țigancă?”
“….”
Și de
aici am aflat câți oameni prețioși
au etnie romă sau că sunt pasionali și frumoși. M-am uitat ca prin gaura cheii
la argumentele astea însă am înțeles ideea. Nu era cu nimic mai prejos dacă
eram considerată țigancă.
Cât
despre culoarea acestor oameni, cel mai uluitor moment a fost trăit în Pantelimon, la capătul lui 14, acolo unde
mă duceam să fac meditații la Mate.
Am
văzut niște tinere fete blonde cu ochii albaștri, bani în par și haine foarte colorate. Cred că am fost
hipnotizată de frumusețea lor.
Asta
mi-a subliniat iar faptul că nu culoarea este definitorie, mai degrabă, tradițiile
și cultura care sunt diferite și poate neînțelese pentru unii dintre noi.
Teama
de necunoscut m-a făcut să ii resping mai demult.
Au
fost, cu siguranță, multe gânduri
și experiențe, care m-au adus la echilibrul față de pământeni și față de
culoarea mea.
Îmi
dau peste mână când am un impuls
de a promova prejudecăți culturale.
Așa
am ajuns să vad o floare de bumbac atunci când aud ‘marhaba’. Este o limba melodioasa și este o
provocare pentru mine să frâng niște bariere pentru a o învăța.
După
prea multe știri și filme despre teroriști, era să las un sentiment de
respingere să crească fără să îmi
dau seama. Coincidența frumoasă a fost că am cunoscut câțiva vorbitori de arabă
din câteva țări și mi-a plăcut să aflu despre diferențele de temperament și de
micile deosebiri de pronunțare a cuvintelor.
Uitându-mă
la ce am scris, îmi dau seama că
seamănă cu un puzzle unde ideea finală este că Pamântenii sunt frumoși.
