Fragment din oraşul meu preferat

 

Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.

Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.

Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.

Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.

Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.

Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.

Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.

Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe,  firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce  spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural. 

Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.

Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.

Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.

Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.

Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.

Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.

M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.

El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.

Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.

La France în 4,19 zile

Ziua 1

Nu aș putea spune că am dormit, consecință este că sunt un observator adormit.

Este incredibil cum am trecut de controlul de securitate fără să îmi fie devalizat ghiozdanul.

M-am grăbit spre locul unde mereu era ceva notabil de pozat și am rămas indiferentă la faptul că era o reclamă plată. Părerea de rău dormea și ea. 

La fel și muflonul care a cumpărat fanta în loc de apă plată.

Până la proba contrarie, câte se pot întâmpla până când se va stinge lumina?

M-am bucurat de puiul de pernă impregnat cu mirosul pisicului. În avion am avut multe scufundări în somn, nimic odihnitor.

La fel de bine m-am bucurat de locul de lângă geam pentru că din când în când am aterizat în imaginație. În plus, este adorabil cum întâlnesc elemente din cărțile pe care le citesc.

Consiliul de fier mi-a ținut companie cât am luat un mic dejun prea puțin real. Apoi am văzut că avionul zboară cu ajutorul unui refăcut, Remade. Adorrrabile sincronicități.

Dacă am făcut o oră de la CDG până la Rue Faubourg Montmartre în timp ce unii oameni sunt în vacanță, nu vreau să vad cum este în plin sezon. Este clarrr că au nevoie de transport alternativ. Mi-ar fi plăcut să încerc transportul în comun dar a fost imposibil să mă țin trează.

Neuronul era atât de crăpat încât m-a învârtit mai mult de jumătate de oră ca să ajung la destinație, aceasta fiind situată la mai puțin de 500m.

Mai are sens să adaug cum am combinat o rochie albastră cu ghete înalte asortate? Poate era ca nuca în perete dar nu vom ști niciodată pentru că nu am avut o oglindă suficient de mare.

La birou pot mereu sperrra să găsesc oameni simpatici, nu musai din categoria care mă pupa pe obraz. Uneori apar secunde minuscule în care se remarcă din avion ezitarea mea de a îmi deschide spațiul personal.

Ziua la birou a fost mai lungă decât urechile unui câine plictisit.

Pentru a alunga plictiseala, ușa camerei de hotel a avut o problemă. 

Soluția a fost să mă însoțească cineva de câte ori am vrut să intru în cameră. Norocul lui a fost că nu am ieșit de un catraliard de ori.

Am ieșit cu gândul să caut o clătită, poate două. Am uitat rapid toate recomandările altora și opțiunile mele. Am decis că mă rătăcesc pe străzi până găsesc ceva. Ideal ar fi să nu fiu lăsată singura să aleg unde să pap ceva. Ajung să leșin de foame până mă decid.

Am fost nevoită să nu mă mai opresc să fac poze deși am promis că mă întorc pe aceeași rută. Am decis rapid că aleg clătităria de pe Rue Montorgoeuil. Am ajuns acolo prea târziu. De supărare mi-a căzut inimioara prinsa pe haină iar eu am ales primul loc unde am păpat un burger.

Mă uitam la oamenii de pe strada, de la mese. Lângă mine era o doamna care cina cu o carte. Părea fericita.

Eu mă amăgeam că nu mă deranjează că sunt singură. În realitate, nu sunt niciodată singura și asta îmi permite să zâmbesc.

O altă dilema care mă roade este ce să crezi când vezi doi bărbați atrăgători, luând masa împreuna și zâmbind fără să vezi detalii ieșite din comun. Mă amuzam în mintea mea că dacă îl privesc un pic pe unul dintre ei, poate celălalt va fi vexat.

Apoi am realizat ca i-am catalogat deja ca fiind gay. Găsești asta ca fiind normal?

Am uitat să fiu prea atentă la ce am în farfurie pentru că mi-a fost greu să mă desprind de spectacolul străzii unde am ocazia să vad multe sentimente chiar dacă nu le înțeleg pe toate.

De exemplu, erau doi bărbați care și-au pus fundul pe trotuar și au împărțit o sticlă de alcool. Bizareria este că gestul este mereu întâlnit la oamenii amărâți iar ei nu păreau deloc vai de fulgul lor.

Toate astea s-au întâmplat iar lumina nu s-a stins. Am adormit ascultând muzică pentru relaxare.

 Ziua 2

Cu greu am ajuns la birou însă măcar ora a fost corecta, la fel au fost rochia și pantofii.

Nu am să povestesc cum a fost la birou pentru că fiind spion francez, totul este strict secret.

Nu mă așteptam să găsesc nems care vine din Vietnam și ravioli într-un restaurant chinezesc. La fel, toate restaurantele japoneze din Paris sunt administrate de chinezi.

Seara am avut de ales între restaurant și cină marocană. Am ales ce m-a atras mai mult. A fost fain dar urmele de răceală strică toată liniștea.

Nimeni nu știe de ce am vrut o clătită bună de la Suzette.

 Eu cred că motivul ascuns a fost să vad un băiat care pretindea că este fată în exterior, haine din vinilin, încălțăminte cu tocuri înalte, cercei și geantă. S-a tot plimbat și, în cele din urmă, s-a oprit la un alt băiat rujat și cu o zgardă delicată la gât.

Credeam că vor pleca împreună, băiatul mai puțin feminin a cerut sticla cu alcool pentru a mai lua o gură de încurajare.

Cel care mă intriga mai mult s-a întâlnit cu o fată, ea fiind cu mult mai puțin ofertantă decât el. Clarrr, nu s-au sărutat însă au ajuns la teatru.

Am rămas eu singura să mă gândesc unde sunt părinții lor și ce părere au despre pisipuii lor.

Alți copii au vrut să facă turul lumii și au fugit de acasă. Spre fericirea tuturor, au fost rapid recuperați.

Cum zicea cineva, dacă democrația nu a funcționat, am aplicat dictatura în favoarea sănătății mintale.

Cine mai știe cum am adormit cu perna în brațe.

Ziua 3

Azi ar trebui să fie mai frig, în schimb am făcut o baie de soare la prânz, am încercat un fel de papa libanez și am înțeles că trebuie să învăț araba literară.

Din nefericire, am ieșit foarte târziu de la birou. M-am îmbufnat foarte tare pentru starea de oboseală cumplită.

De îndată ce am ieșit din hotel, totul a fost înlocuit cu un sentiment de lipsă de orice chef. Am plecat să fac mici cumpărături, am continuat să merg pe străzi la întâmplare, m-am decis că merg la turnul Eiffel și am ajuns la cea mai bună clătitărie din Paris.

Au P’tit Grec are o istorie de 38 de ani. După 3 ani a trecut la un domn din Grecia, în urmă cu 8 ani și-a adus verișorul și l-a angajat. Eram atât de fascinată de poveste și detalii încât am uitat să îl întreb mai multe.

M-a amuzat că știa cuvinte românești și servea pe cei doritori cu un sos secret care semăna cu tzatziki.

Nu aveam idee că sunt aproape de cineva cunoscut. Am mers împreună spre Notre Damme unde am ascultat o melodie romantică din Algeria.

Ne-am plimbat pe malul Senei doar pentru a vedea artiști, rățoi și pentru a afla că istoria lui Marvin Gaye este tristă.

Mi-a părut rău că m-a trădat corpul. Am fost obligată să mă grăbesc să ajung să dorm.

Ziua 4

Azi chiar plouă. Este ultima zi la birou a unui domn numit Dali care vine din Tunisia. Am fost foarte curioasă să știu cine este și cum arată. Dacă părinții nu se înșeală foarte tare, numele spune ceva despre persoana care îl poartă.

Am ieșit de la birou în patru, poate nu s-a văzut din avion, am dat un pas în spate.

M-am întâlnit cu o bună prietenă. Așa am aflat că există un sistem prin care diverse societăți își vând mâncarea care nu s-a dat din ziua cu pricina prin intermediul unei aplicații și la un preț redus. M-am simțit ca un cerșetor cu punga în mână deși nu era cazul. În plus, ce am primit a fost foarte bun.

Am mers către turnul Eiffel. Se pare că îmi era dorrr de el. Apoi am păpat în același loc ca în urmă cu mulți ani. La final, nu aș putea să zic dacă am primit complimente reale sau au fost generate din pricina restului pe care nu l-am luat.

Înainte de a lua fiecare altă linie, am primit o umbrelă prea faină, cu fluturi.

Universul se întoarce către mine, mă cuprinde în brațe pentru că eu nu sunt în cea mai bună stare posibilă. Din contră.

Ziua 5

Azi plouă mai serios iar eu mă târăsc prin atmosferă.

Ziua mea la birou a fost scurtă dar intensă. Unele sincronicități sunt incredibile. Pur și simplu, nu ar fi putut să fie altfel.

Cred că sunt închisă într-o cutie din sticlă pentru că aproape nimic nu se lipește de mine.

Abia înainte să mă întorc printre nori mi-am seama că îmi este foarte dorrr.

Cele mai bune poze : https://photos.app.goo.gl/g1q4MdL7iMxSdeVU6