Ziua domnișoarei LiLou

Prădătorul lumii moderne vine într-o formă înduioșătoare, aparent vulnerabilă, echipat cu 10 gheare dure pe care le folosește atunci când se simte nedreptățit sau în situații în care nu am înțeles cu ce am greșit.

Simpaticul ghemotoc blănos s-a revoltat împotriva întârzierii cu care noi ne punem în dulapuri hainele care vin de la uscat.

Astfel, a început prin a îmi face prea multe găuri de aerisire în pantalonii de interior; din fericire pentru urechile dumisale nu s-a atins niciodată de pantalonii pentru sport extrem.

O vreme îndelungată ne-a șterpelit deșosețeii pe care i-a băgat prin castronul său cu apă și le-a făcut multiple găuri mici. Nefericirea era ca observam găurile abia după ce ieșeam din casă.

Dacă le-am acorda mai multă atenție șosetelor, atunci cum am mai reuși să purtăm șosete de culori și forme diferite ?

Revenind la zilele noastre, domnișoara Ferocilă sau Cheetah, Cheetah Mărunțica s-a specializat prin a extrage fundele rochiilor, a le trece prin apă și a le pierde prin casă.

Prădătorul nostru, pe vremea când încă era mărunțică, ne vâna farfuriile scoțând doar lăbuțele de pe scaunul de sub masă. În zilele noastre, se aruncă pe masă atunci când i se pare că este ceva prea delicios. Păcat de efort și chiţăială pentru că noi suntem zgârie brânză și nu împărțim cu ea.

Uneori aplica tactici subversive ce implica tors, mângâiat și morlăit rugător.

Trebuie să îți respecți principiile – a se vedea « In Bruges ».

O altă atracție a drăguței LiLou este apa. De nicăieri aterizează oriunde curge niște apă. Atunci când era mai bebe, aveam dileme dacă să fac dus cu riscul de a o uda un pic sau să o conving că pe marginea căzii este un loc mai sigur pentru ea. A decis singură că vânatul stropilor de apă ce aterizează în afara căzii este mai amuzant.

Încă nu am elucidat de ce ține musai să șteargă insistent cu lăbuțele toate ușile închise care ne despart. Nu pot pricepe de ce o deranjează să țin un telefon în mană în timp ce îmi toarce și eu o mângâi.  În semn de protest, mă mușcă fulgerător și fuge.

Misterele pisicii au ajuns la apogeu când după două săptămâni în care nu ne-am văzut, m-a speriat teribil.

Doua săptămâni a conviețuit în armonie cu domnul Black Friday care a stat liniștit în acvariul lui și cu plantele răspândite prin toata casa.

Ne-am întors noi din lume și ne-am reluat rutinele, unii la birou, alții la grădiniță.

Într-o dimineață liniștită, mă trezesc a doua oară și cu ochii larg închiși, calc în câteva bălți mici de apă. Porneau de la dulapul pe care stătea Black Friday. Am crezut că LiLou şi-a vărsat iar bolul de apă și doar m-am aplecat să șterg, când îmi dau seama că nu îl vad pe Black Friday iar planta lui plutea în derivă.

Atunci am văzut că dulapul era plin de apă și m-am speriat teribil. Nu puteam să accept că Black Friday să fie mâncat de către LiLou.

Am luat acvariul, am scos planta și ..nimeni, parcă dispăruse. Am luat micul ghiveci în care stătea planta. Fiind semiîntuneric, interiorul ghiveciului fiind cărămiziu iar Black Friday fiind grena, nu se vedea nimic.

Am aprins lumina și mi-a venit să mă topesc în timp ce i-aș fi făcut urechile funda lui LiLou pentru că Black Friday se ascunsese în micul ghiveci.

Între timp,  viața drăguțului Black Friday a ajuns la final de bună voie și nesilit de nimeni. Noi încă nu l-am putut înlocui, a rămas doar planta lui pe care LiLou vânează ori de câte ori are ocazia.

Pisica iubita este în continua transformare. Port pe tot corpul urmele educației sale. Uneori vorbește cu mine, ea în limba ei, eu într-a mea. Adorrră să se joace cu bonurile fiscale făcute ghemotoc. Cred că ii place să îmi sară în brațe și pentru o vreme să o mângâi și să îmi toarcă. Nu prea înțelege că nu accept să mă spele pe față cu limba ei aspra.

A devenit mai prietenoasa însă mai are de învățat.

Atunci când  lucrez prea mult, îi vine să îmi muște un colt din laptop sau dacă este prea îmbufnată, mă muscă pe mine ca un luptător de gherilă. Cel mai caraghios este când facem activități între noi, se aruncă în mijlocul nostru și se așază în așa fel încât sa inoportuneze. Iar dacă cineva încearcă sa o dea la o parte, tot ea se simte deranjată și ripostează.

Uneori sare pe tocurile ușilor de parca ar avea arcuri. Poate și acesta este un gest pentru atragerea atenției. Cine știe?

Poate LiLou nu este sufletul blănos pereche dar nici o iubire nu seamănă cu alta.

Cele mai faine poze ale Pisicii Pisicilor sunt aici

Ce a mai făcut Furry de când ne cunoaștem vezi aici

Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

„Freedom of choice feels uncomfortable”

 

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară. 

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației. 

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

 

Daca ar exista Rai...cum ar arata?

Mă gândeam într-o seara ca mi-ar plăcea să am un colţ al meu din internet, să fie un Rai, un loc de relaxare. Dar cum arata Raiul? Exista? In cele din urma am ajuns iar să filosofez pe tema creştinismului, cum oamenii din ziua de azi maimuţăresc valorile religioase, cum este folosită religia....
Dar toată discuţia despre religie, care s-a prelungit la câteva ore, nu a rezolvat dilema.
Deja mă întreb ce ar fi mai plăcut : să stai in Rai o veşnicie şi să nu faci nimic, totul să fie roz, pufos şi fără acţiune? sau să te duci in Iad şi să fii preocupat de chinuri teribile?
Şi poate oamenii care ajung in Rai nu se plictisesc, poate au program de relaxare continua şi in toată veşnicia lor fac tot ce le place. Dacă aţi face o lista cu ce v-ar plăcea să faceţi...ar fi suficientă cat să acopere o veşnicie?
In cele din urma mi-a venit o imagine in minte: un loc pufos alb - albastru intens plin de îngeri simpatici.
Dar as vrea să vad şi alte viziuni, idei originale. Asta îmi aduce aminte de un om care era plictisit de oameni pentru ca in cele din urma regăsea idei comune şi nimic original. Vorbea cu oamenii din când in când pentru ca se plictisea şi vroia să vadă dacă s-a schimbat ceva. Şi mereu revenea la acelaşi sictir teribil. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc, să îl studiez....