Mai avem nevoie și de liniște

Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu lovituri de ciocan aplicate în același ritm.

Reminiscențele verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul de celălalt.

Așa mi-am petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică aproape în fiecare zi.

Au fost și momente în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă conving că circul a luat o pauză.

Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.

Mă uit și vad trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura idee rămasă a fost să...

“Lilouuuu, pisi, pisi!”

Pisica pisicilor nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.

Şi deodată țâșnește ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.

Creaturile se sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.

În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.

Visul politic

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei.  Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Chelner...mai bine sa nu vii

- Fiti amabil!

- Doua beri, va rog...

- Imediat...

- Aaaa....as dori si eu ceva....inca nu m-am decis...

Chlnerul zambeste larg dar cine avea timp sa il observe. Era miercuri seara, iesisem la bere si nu ne mai pasa de nimic, nici de ziua ce urma sa vina. Eram prea preocupati sa purtam discutii in cruce, in paralel, in stea, in bisericute, cu toti de la masa....uneori muzica ne intrerupea avantul dar noi continuam.

- ...si o limonada va rog...

Zambeste din nou si pleaca. Noi nu am observat nimic, la fel cu nu am putut vedea ca imediat ce a intors spatele colturile gurii sale au coborat brusc de parca simpla noastra vedere le tineau ridicate fortat.

- hai ma..ce te-a prins sa fii neserios? Esti cu masina? Te miroase politia acasa?

- Imi este putin greata, prea multa bere ia din placere..

- Siguuuur ca da...

Si iar glume si glume despre „A bea sau a nu bea BERE”. Vroiam sa adaug ceva despre bauturile ce urmau sa vina. Abia atunci l-am observat pe chlener. Este acelasi pe care il vedem in fiecare miercuri. Nu arata ca un chelner obisnuit, aranjat, ferchezuit, nu are zambetul acela smecheresc. Dar ne zambeste mereu bienvoitor si nu raspunde la glumele celor care se ametesc „un pic”.

Intr-un tarziu am plecat, oricum nu aveam incotro pentru ca este un loc unde distractia este maxima dar portionata bine si la 00:00 suntem rugati subtil sa ne miscam fundurile (mai mult sau mai putin paroase) acasa.

Nu inteleg de ce in fiecare miercuri seara mi se face rau, ajung in casa, imi arunc hainele incotro vor ele sa zboare si ma arunc in pat. Si cand aterizez mi-ar placea ca macar o data sa nu se mai invarta asa repde. Si culmea este ca niciodata nu plec de acolo ametita.

In incercarea mea de a opri miscarea de rotatie mult prea rapida mi-am adus aminte de chelnerul nostru. Are o figura bizara, este chel, firav, poarta niste ochelari negri si uniforma sta pe el de parca mananca doar miercuri si vineri. Eh..poate nu miercuri ca este ocupat cu noi...doar vineri. Seamana mai degraba cu un condamnat.

Si ce privire sticloasa are cand nu serveste pe nimeni. L-am vazut la plecare, numara banii pe care ne chinuisem sa ii adunam pret de un sfert de ceas. Mormaia ceva printre dinti si avea un zambet dracesc, satisfacut. Probabil ca daca mai stateam mult i se abureau ochelarii.

Ma scufund incet, in cercuri largi, din ce in ce mai largi...pana ma iau de mana cu mos Ene si stam asa pana dimineata.

Ceasul suna ca de obicei, la 8:30. Daca as avea un acvariu special pentru ceas...ce buna ar fi dimineata, ca o prajitura cu ciocolata, frisca si fructe. Dar nu am asa ca ma intind in acelasi ritm cu motanul meu si ma duc sa pun de o cafea.

Numa bine ca suna si telefonul. M-as fi lipsit cu drag si de telefon, ar fi avut loc in acvariul ala.

- Neata..

- Morning...dar ce arde asa la prima ora?

- Imi pare rau! Te-am trezit? Era un musai sa iti povestesc ceva. Nici nu am putut dormi azi noapte.

- Ai patit ceva in drum spre casa?

Ar fi fost si culmea, Catalin sta in blocul de peste drum de casa mea. Suntem buni prieteni si ne cunoastem de cand eram in liceu. Dar sa ma sune la ora asta nu ii statea in fire.

- Stii, aseara, cand eram la cafenea? Am vazut ceva urat, ca un cosmar...imi venea sa te sun azi noapte dar am zis sa nu te ingrijorez si pe tine.

- Zi-mi azi-maine, curiozitatea a omorat pisica, eu as vrea sa mai traiesc. Ce ai vazut? Zi-mi...

- Pei..ma intorceam de la baie si am trecut pe langa bucatarie, intamplator un alt chelner se straduia sa iasa cu multe farfurii pe brate. Usa a ramas deschisa suficient cat sa vad cosmarul vietii mele.

Isi trage putin sufletul, vorbise repede fara sa respire de parca daca ar fi facut pauza am fi fost intr-un pericol de moarte.

- Chelnerul care ne serveste pe noi....ne otraveste!!! L-am vazut eu cu ochii mei cum turna un praf alb intr-o halba de bere.

- Hai mai...iar te tii de glume? Cred ca ai baut prea mult aseara si ti-a jucat imaginatia feste.

- Vorbesc cat se poate de serios! Nu imi venea sa cred, asa am zis si eu la inceput dar am ajuns acasa si oricat m-am intors pe toate partile si m-am gandit si razgandit..rezultatul este acelasi. Nu ti se pare bizar sa ti se faca greata sau sa te ia o ameteala teribila de la o singura bere?

- Dap...s-ar putea sa ai dreptate. Stiu ca este grav dar putem sa vorbim cand ajung la birou? Este deja 9:15 si tb sa incep sa fug in toate partile.

- Eu plec acum ca nu mai am stare sa stau in casa si nici sa te astept. Pa!

Inchid telefonul....Gandurile se izbesc unele de altele cu o viteza ametitoare. De ce? Cum nu si-a dat nimeni seama? Cum este posibil? Mai bine ma grabesc sa plec si eu. Trebuie sa facem o adunare, sa vorbim, sa decidem ce facem mai departe.