Dictatura pentru binele oamenilor

Legenda spune că în Texas au fost interzise urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori și nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani, acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Orașul relaxării sau libertatea de a alege este inconfortabilă

„Freedom of choice feels uncomfortable”

 

Zilele trecute mă gândeam că am dezvoltat un sistem complicat de respingere a tensiunilor ușoare spre medii. Simt pericolul undeva, în suflet, și abia atunci încep să mă albăstresc superficial în interior și foarte agitat în exterior. În realitate, se instalează un fel de echilibru care lucrează spre rezolvarea situației.

Oare toate tensiunile înăbușite nu se strâng undeva? Poate au culoarea lavei și într-o zi vor erupe pentru ultima oară. 

Am studiat și am decis să fac o călătorie până în orașul cel mai renumit pentru relaxare, Amistal, împreună cu prietena mea.

De îndată ce am ajuns în reloport, micul bagaj a început să plutească până a ajuns într-o capsulă transparentă. Am apucat să vad cu coada ochiului cum este trasă rapid într-un perete lichid lateral.

“Unde se duc bagajele noastre?”

“ Stai fără grijă, ajung unde trebuie”

Noi am pășit într-un flux albastru și fluid. Pluteam pe spate spre destinație.

“Noi cum respirăm sub apă și ce trebuie să facem aici?”

“Lasă-te purtată de curent, încearcă să le urmărești”

Deasupra noastră pluteau pisici de mare și broaște țestoase imense. Cred aveau cel puțin 20 de metri. Am uitat să mă tem și am ramas hipnotizată de burticile gigantice ale pisicilor care se legănau într-un dans lin, lăsând să se vadă din când în când verdele calm al broaștelor țestoase.

Uneori îmi aduc aminte să mă minunez de sistemul complex care nu cred că poate să fie înlocuit de Inteligența Artificială.

A înlocuit frici și cine știe ce alte procese ascunse, frica de necunoscut, frica de a nu simți ceva solid sub picioare, frica de lipsa controlului, cu o stare de perplexitate profundă.

Aproape că am terminat de numărat dungile broaștelor țestoase și bulinele de pe pisicile de mare, când m-am simțit reașezată în poziția verticală, un curent de aer cald m-a purtat ca un hoverboard invizibil până într-un tunel împuiat de o vijelie caldă.

Am ieșit pe propriile picioare, nesigure dar recunoscătoare pentru prezența gravitației. 

“Este normal să te simți nesigură pe mișcările tale. Durează cam o ora e până trece efectul. Te invit la o cafea, mi-a zâmbit liniștitor prietena mea.

Acesta este pentru tine o prima dată ca niciodată”.

Se pare că pentru ea era ceva obișnuit. Eu abia mă acomodasem cu ora e adică ora extinsă. Nici măcar nu era agreată pe toata Terra.

„Bine-am venit în Amistal!”

 

Liniște și foame

 

Dacă nu am pune vasele la spălat noaptea ori nu ne-am uita la filme sau nu am asculta documentare pentru a adormi, i-am auzi pe cei care trăiesc în tenebrele țevilor blocului.

Ziua dorm, este mult mai comod așa …zic ei. În realitate, este convenabil pentru ca ei să supraviețuiască. Chiar dacă ziua oamenii muncesc iar alții chițăie cât îi ține gura, se poate întâmpla să fie și liniște.

Cum ar fi să auzim zgomotul făcut de catraliarde de chelicere înfometate? Cadența ar înnebuni pe oricine ar auzi-o din greșeală chiar și pentru câteva secunde.

Mi-am imaginat că, excepțional, aș fi plecat de acasă și când aș fi revenit de la birou, aș fi găsit pisica ascunsă în dulap, cu ochii cât niște cepe mici și blana zbârlită. Eu nu aș înțelege nimic, pisica ar fi îmbufnată pentru că eu nu înțeleg. Am ajunge iar la psiholog.

Revenind cu picioarele pe gresia mereu rece, lucrez din bucătărie și nu am pisică. Bebelușele sunt la grădiniță iar Black Friday își ține părerile pentru el.

Dar gătim aproape zi de zi pentru a păstra un echilibru aproape plictisitor între legume, cărniță și fructe.

Creaturile necunoscute din întunericul țevilor blocului se bucură de mirosuri, se abțin eroic să nu se manifeste sonor. Se bucură apăsând pe butonul “Mute”. Așteaptă ca noi să terminam, să punem farfuriile la înmuiat și resturile să se duca spre ei.

Nu vreau să îmi las gândul să alunece spre viața lor fără sunet. Noi nu trebuie să auzim nimic, pericolul ar fi prea mare.

Le-au trebuit prea mulți ani ca să înțeleagă că trebuie să se abțină să iasă la lumină. Nici unul nu a fost suficient de rapid ca să scape de furia papucilor oamenilor. Au învățat să rămână in întuneric. Toți pretindem că nu ne cunoaștem, noi, oamenii, nu știm de ei, ei nu sunt curioși să ne cunoască.

Se mulțumesc cu ce le dam, puțin câte puțin, și nu ne zic mulțumesc.

Nu speră nimic dar dacă ar învăța zilele săptămânii, ar știi că sfârșitul de săptămână poate însemna petrecere care în lumea lor nu este ilegala. Noi, oamenii, ne punem mănușile de menaj și curățăm chiuvetele cu tot soiul de substanțe toxice, amețitoare. Ei se lasă purtați către alte realități. Deja când turnam substanțe pentru curățarea țevilor, viața lor pulsează de adrenalina. Nu se știe niciodată unde ajung și pe cine cunosc.

Cine ii poate condamna? Au parte de niciodată suficientă mâncare, foame, petreceri și altele necunoscute.

Iar noi …noi, oamenii, cu greu ne oprim să ascultam liniștea …

Prejudecăți și acuarele

Mă gândeam la recentul incident legat de rasism din fotbal. M-am revoltat teribil din pricina reacțiilor oamenilor care s-au grăbit să arunce lozinci pe negândite, “Spune nu rasismului”, acolo unde nu a fost nici măcar un milimetru de rasism din partea arbitrului. În schimb, se aude cuvântul gipsy.

Asta a apăsat un buton cu amintire imediată, în mai 2000, mă plimbam prin Dorobanți îmbrăcată cu o faină fustă roșie și o bluză albă. Deja în clasa a 12-a aveam un stil feminin.

Și atunci mergeam pe stradă pierzându-mă în gânduri și detalii. În spatele meu aud o voce strigând…”Hey, gipsy lady!”

Nu am idee de ce m-am întors, nu mai știu cum arata figura bărbatului. Țin minte că avea un zâmbet larg căruia i-am răspuns cu celebra mea privire tăioasă și tăcută. I-am întors spatele și am plecat mai departe.

Cred că a fost ultima oară când cineva m-a crezut de etnie romă.

Dar până atunci, dacă timpul înapoi, pe o profesoară de română a deranjat-o că locuiam în Rahova, fapt care a dus la discuții intre părinte, dirigintă și profesoară.

Încercam să explic că Rahova nu este egal cu Ferentari, sunt doar cartiere vecine. Nu că ar fi avut vreo relevanță. Însă trebuie să explic că în orice poveste de speriat auzită după Revoluție, romii erau personajele negative.

La orice coadă cat china, un rom se băga în față după ce făcea un scandal monstruos, în orice furt cu sau fără arme albe erau implicați romi.

Mi se părea de necrezut ca un grup de romi se urce în autobuzul 220, smulgeau cercei din urechi și nimeni nu zicea nimic.

Pe de altă parte, într-un tramvai din Floreasca m-a amenințat unul cu un cuțit dacă o avertizez pe o doamnă că i-a tăiat geanta. M-a revoltat situația și m-am revoltat pe mine pentru că nu am avut curaj să zic nimic.

Alta dată, mergând prin cartier, unul a vrut să mă atingă, am ripostat iar doamnele lui cu fuste lungi și colorate m-au tras de par.

Sunt multe povesti trăite și auzite. Era un sentiment puternic de respingere și teama față de romi.

În zilele noastre, sentimentul este mult diluat pentru că ne-au părăsit mult infractori romi pentru pajiști mai grase și mai frumoase. Toți oamenii s-au mai civilizat, conflictele au dispărut și au rămas doar expresiile peiorative pentru a nu uita trecutul.

Eu am ajuns la echilibru cu aspectele legate de culoare, etnie, păreri.

M-am gândit câteva zile bune ce a determinat schimbarea și am remarcat câteva momente marcante lipsite de cronologie și greutatea importanței.

În 2006, când am ajuns pentru prima oară în Franța, o colegă a cerut scuze pentru că a povestit cum a fost aproape jefuită de romi.

M-am gândit că noi, colegii ei din Romania, nu suntem romi dar avem aceeași cetățenie ca și atacatorii.

Am avut așa un buchet de sentimente fulgerătoare. Scuzele alea mi s-au părut atât de nepotrivite. Romi sunt peste tot, de ce să creadă că sunt musai din Romania? și ce legătură aveam noi cu atacatorii? Si…lista de întrebării mute a continuat o vreme.

A rămas memorabilă decizia că oriunde mă voi duce pe Terra, voi contribui la o imagine faină a României.

Tot atunci am avut ocazia să întâlnesc o grămadoaie de oameni de culoare în diferite ipostaze. Însă m-a izbit faptul ca mulți oamenii de culoare aveau slujbe mai puțin bine plătite. Am simțit că francezii roz nu își pot murdari mâinile vânzând sau făcând curat.

De aici a apărut o întrebare tare caraghioasa: cum se simte culoarea pielii când nu ești roz? Ei bine, nu se simte.

Așa am realizat cumva ca este irelevant ce culoare are un om. Are gânduri, sentimente, trăiri, sclipiri. În esență, suntem oameni cu ambalaj colorat.

Întrebarea care a schimbat radical părerea despre romi a apărut când eu am zis că nu pot aur galben pentru ca nu sunt chiar roz.

“De ce te temi că unii ar putea să creadă că ești țigancă?”

“….”

Și de aici am aflat câți oameni prețioși au etnie romă sau că sunt pasionali și frumoși. M-am uitat ca prin gaura cheii la argumentele astea însă am înțeles ideea. Nu era cu nimic mai prejos dacă eram considerată țigancă.

Cât despre culoarea acestor oameni, cel mai uluitor moment a fost trăit în Pantelimon, la capătul lui 14, acolo unde mă duceam să fac meditații la Mate.

Am văzut niște tinere fete blonde cu ochii albaștri, bani în par și haine foarte colorate. Cred că am fost hipnotizată de frumusețea lor.

Asta mi-a subliniat iar faptul că nu culoarea este definitorie, mai degrabă, tradițiile și cultura care sunt diferite și poate neînțelese pentru unii dintre noi.

Teama de necunoscut m-a făcut să ii resping mai demult.

Au fost, cu siguranță, multe gânduri și experiențe, care m-au adus la echilibrul față de pământeni și față de culoarea mea.

Îmi dau peste mână când am un impuls de a promova prejudecăți culturale.

Așa am ajuns să vad o floare de bumbac atunci când aud ‘marhaba’. Este o limba melodioasa și este o provocare pentru mine să frâng niște bariere pentru a o învăța.

După prea multe știri și filme despre teroriști, era să las un sentiment de respingere să crească fără să îmi dau seama. Coincidența frumoasă a fost că am cunoscut câțiva vorbitori de arabă din câteva țări și mi-a plăcut să aflu despre diferențele de temperament și de micile deosebiri de pronunțare a cuvintelor.

Uitându-mă la ce am scris, îmi dau seama că seamănă cu un puzzle unde ideea finală este că Pamântenii sunt frumoși.

Scurt gând despre libertate

 
Zilele trecute mă aflam într-un loc puțin propriu pentru lucrat și nu țineam musai să susțin conversații dar nici nu am putut refuza discuția. Nu pot să știu dacă ajung la un subiect interesant și atunci curiozitatea mă împinge să mă arat interesată de ce are interlocutorul de spus. 

Așa am ajuns la subiecte controversate, privite din toate unghiurile. 

În fața noastră era oprit un troleibuz și un șofer solid, cu parul lung și blond, se străduia să îl pună în mișcare.

La care domnul cu care mă conversam ocazional începe să îl compare pe domnul blond cu o doamnă solidă, să spună că bărbații cu parul lung sunt dizgrațioși, că sunt un exemplu îngrozitor pentru copii. 

Am apucat să spun că oamenii sunt liberi să își poarte parul cum doresc, nu rănesc pe nimeni. 

Dar când a început să îi aducă în discuție pe homosexualii care formează cupluri și cresc copii, am dat să zic ceva dar mi-am dat seama de paradoxul în care mă aflam.

Exprimarea liberrră este acceptată indiferent de subiect și de opinie. De ce mi s-ar permite mie să critic un om care și-a spus părerea fără să se gândească prea mult la consecințe? 

Poate dacă se afla în SUA și în locul meu era un homosexual îmbufnat, atunci s-ar fi ales cu o reclamație, sau mai rău, un proces. 

După mine, asta înseamnă cenzura de cea mai joasă speță. Dacă un om nu învață să respecte părerile diferite ale altor oameni, ar putea măcar să învețe să le ignore.

Unii oameni afirma că Pământul este plat, alții că este rotund, alții cred în niște teorii care par halucinante. 

Oamenii spun câte în lună și în stele. Întrebarea este dacă oamenii sunt lăsați să se exprime liberrr, este musai să ajungă la fapte ireprobabile care să încalce libertatea altora?

Încă studiez de ce unii oameni sunt profund deranjați de părerea contrară a altora.

Intr-un pahar de Daiquiri

Din bar in bar, din om in om, din nimic in nimic pana ajungi sa iti dai seama ca nu ai scapare din peste. Daca ai vedea din exterior ca pestele este de un albastru inchis, intens si sfios…oare ai mai vrea sa il strapungi doar ca sa iesi?

Nici macar nu stii unde ajungi, daca dai peste lumina sau incepi sa vezi cum nimicurile tale de prejudecati iti distrug viata.

Mai degraba alege sa traiesti, sa simti ca fiecare clipa nu se scurge in van, in sensul ca te bucuri de ea.

Alt cliseu pansat. Este imposibil ca cineva sa traiasca fiecare secunda din viata lui ca si cum ar fi ultima desi praful se scurge ireversibil prin clepsidra.

Un om trebuie sa doarma pentru ca altfel  dupa o vreme ajunge la final de sfoara.

Somnul este placut dar la fel de bine exista un curent de opinie care spune ca in loc sa dormi, ai putea sa faci un catraliard de lucruri.

Insa energia si o parte din normalitate isi au originea in somn.

Ca sa nu mai pomenim faptul ca oamenii nu fac asa de multe lucruri pe cat pretind ca ar face daca ar avea mai mult timp. Dar in zilele noastre nu mai ai timp de nimic de parca timpul ar fi intrat la apa.

Sarmanul Freud ne-a facut capul calendar cu frustrarile care devin monstrii daca nu sunt tratate cand inca sunt bebeluse. Insa noi continuam sa il ignoram in valuri, ridicam din umeri pentru ca este mai usorrr sa pretinzi ca nu poti sa schimbi nimic.

Este mult mai usorrr sa incerci sa machiezi frustrarile cu alte senzatii mai puternice, mai putin controlabile, ba chiar pretinzi ca este mai bine sa te lasi dus de val, sa nu ai control asupra reactiilor tale, pana cand ajungi intr-un punct de unde nu te mai poti intoarce.

Charlie si Helen nu iarta pe nimeni, dar nici altii precum Jack sau Johnnie daca stai prea mult in compania lor. Te iau de mana, te leaga la ochi si merg cu tine pana in iad si inapoi.

Lista ar putea continua pana maine dimineata cand m-as intreba din nou unde sunt.

Concluzia mea confuza de azi noapte a fost ca trebuie sa te gandesti ca deciziile tale importante influenteaza istoria. Si asa ajung iar la intrebarea mea din ultimile luni in care m-am imbufnat ca am uitat istoria pe care am invatat-o la scoala: cum se va preda istoria in scoli in anul 3469 cand oamenii ar trebui sa retina ce s-a intamplat in atata amar de vreme?

Cate fapte  notabile se vor fi intamplat, cati oameni importanti se vor fi nascut, vor fi lasat urme celebre si apoi vor fi murit?

Se pare ca oamenii au doua optiuni: fie inceteaza cu maimutareala si isi vor folosi marea majoritate a neuronilor astfel incat sa ajunga la niste performante care in ziua de azi ar parea imposibile, fie ajung sa fie  ingropati in bezna intelectuala.

Sincer, ma asteptam la mai multe din partea omenirii dar se pare ca asteptarile au fost preformatate la un nivel prea inalt, prea dificil de atins fara tocuri imposibil de purtat.

Nu zburam de acasa pana la serviciu, nu apare ciocolata in casa atunci cand apasam un buton, nu avem solutii magice pentru imbracat sau machiat, nu se transforma sufrageria in cinema 8D prin simpla utilizare a unei telecomenzi. In fine, din nou, sunt un catraliard de lucruri pe care le-am putea face altfel.

Dar ca orice de pe Terra, nimic nu este absolut in timp si spatiu.

In consecinta, efectul unei ciocniri cu Delirium Garden Floris trece si el dupa o plimbare pe cladiri si oameni.

Te sarut din fundul unui pahar relativ roz.

Intr-o clipa de pierdere

- Iubita mea, Jospehine, ma doresti?

- Nu.

- Hmm…nici eu.

- Si atunci de ce ma intrebi?

- Ca sa am motiv sa injur si sa beau. M-am lasat de fumat iar sexul fara sentiment ma deprima. Ce zici?

- Esti pierdut. Pleaca.

- Te vreau, te ador…

- Pleaca

- Josephine, devin metalic…nu ma lasa sa plec.

- Ma plictisesti….dispari in neant de unde ai venit!

- Fato…tine minte ca totul se intoarce.

- ….

- Efemera clipa…doar timpul nu se intoarce. Si tu stii asta foarte bine dar preferi sa joci ceea ce nu ni se potriveste doar pentru ca altii au gasit algoritmul fericirii.

- Prefer sa regret…cu asta pot sa traiesc.

- Pe curand.

Pentru nu stiu a cata oara, imi iau gandul de la tine. Ma amagesc ca nu te voi mai vedea ca si cum nu te-as merita. De fapt, cine esti tu? Faptura sarmana, sordida iti este natura. Ori sunt nebun si te privesc prin lentila mea cu valoare neadecvata, ori te iubesc pana intr-acolo, unde trebuie sa vad intunericul din imaginatie ca sa ma pot lasa coplesit de realitatea inversa.

Dar cine esti tu, Josephine?

Impletituri din fire de nisip

As detesta sa mă pierd printre figurile sărutate de tine. Mi-ar displăcea sa ratacesti sarutarile mele printre altele superficiale, lipsite de sentiment.

***

Chiar m-am plictisit de mine, cuvintele nu se mai leagă intre ele astfel incat sa cred ca ar trezi o imagine. De fapt sunt doar bucati de oglinda aruncate de sus in timp ce mă îndrept spre vis.

Totul se repeta, cuvintele, extremele, plăcerile si gândurile. Si cel mai rău este ca mă îndrept spre vârtejul de nebunie temporara unde principiile isi schimba valenţele in funcţie de argumentele relative.

Daca lucrurile din jur ar avea culori exacte, as reacţiona matematic, as aplica regula de trei păzeşte…măcar o vreme.

Îmi pare rău dar nu mai funcţionează nici asta. Pânza începe sa se destrame, punctul negru începe sa vibreze atât de tare incat mă trezesc din când in când crezând ca este cutremur.

O mare parte se va întoarce de unde a plecat, in locul unde totul pulsează, reacţionează radical si paradoxal pe alocuri.

***

Ridica-te din praful existentei tale, convinge-mă sa iţi dau mana folosind argumente puerile. De indata ce ai reuşit, mergi. La început, intr-un ritm lent, apoi continua cu paşi din ce in ce mai mari. Fugi ! Pierde-ne in mulţime, acoperă totul cu poezie spontana si alege melodia pe care vom dansa când vom merge pe mare.

Damien Rice-Volcano

Asculta mai multe audio diverse

Impotriva curentului

Intr-o zi de toamna timpurie, te vei plimba prin parc, vei impinge cu picioarele toate frunzele care ti se vor impiedica de picioare si vei face ceea ce faci aproape in fiecare zi. Fie vei asculta muzica altor oameni, fie vei dori sa auzi ce se va intampla in jur. Privirea iti va fi pierduta, gandurile imprastiate, milioane de melodii cu idei diferite, superficiale sau profunde dar repetitive.

Evident ca vei atrage privirea unor tipi plictisiti de viata sau de ei. Unul dintre ei iti va aduce aminte de un soarece, va avea trasaturi inguste, alungite, ochii mici, in alerta, gura sfidatoare, pistrui si parul blond. Ti-am mai spus dar nu vrei sa asculti: nu te increde in ochii de plumb pentru ca ascund bizarerii.

Va intra in vorba cu tine, isi va da coate cu prietenul lui, umbra lui spirituala. Stiu ca nu vei rezista sa nu raspunzi pentru ca orice replica lipsita de vulgaritate te tine in loc, va aparea si bunul simt de dupa colt si iti va spune ca frumos este sa raspunzi.

Vulgar vine de la vulgaris care in latina inseamna comun, obisnuit, banal. Cand spun „homo vulgaris”, nu vad un om care se scarpina des si vorbeste ca la usa cortului. Si cu toate acestea, in zilele noastre, vulgar inseamna grosolan si josnic.

Culmea este ca oamenii adora obisnuitul, figura comuna nu produce iritatie la nivel de subconstient, apartenenta la o multime, la unul sau mai multe grupuri bine alese, atrage iminent.

Asa imi explic eu de ce te vei aseza langa el si dupa cum te stiu eu ca iti place sa privesti oamenii in ochi, vei continua dialogul pe tonul acela usorrr arogant care uneori ma enerveaza la culme.

Pacat ca el si umbra lui au ales sa faca parte din genul acela de oameni care sunt impotriva curentului.

„Ce faci babi pe aici, prin parc, singura?” ranjeste prosteste el.

Ma incrunt usorrr si inca nu spun nimic.

„Asa imi place mie sa spun, babi, si sa vad tipele cum se miorlaie sa nu le mai spun asa. Se asteapta sa pronunt frumos in engleza dar mie imi place sa le enervez la culme. Pe tine te deranjeaza?”

„As prefera sa imi spui pe nume. Voi ce faceti pe aici?”

„Hih…nu vrem sa facem nimic din ce face toata lumea, nu vrem sa mergem la scoala, nu vrem sa muncim, nu vrem sa avem casa, masina. Nu vrem sa facem parte dintr-o multime de prosti. Ce zici babi?”

Te vei ridica rapid de langa ei. Doar te cunosc, te superi foarte repede. Si in plus, ranjetul lui iti vor arata niste dinti mici, ascutiti care iti vor aduce aminte cum a aparut expresia „a saruta precum un soarece”.

„Dudes, va las. Pot sa vorbesc si eu ca voi dar ma plictisesc repede. Au revoir!!!”

Ti-am spus doar, toti vrem doar ceea ce am invatat ca este bun, la fel dar in acelasi timp are o aura superficiala de iesit din comun. Incep sa cred ca nimic nu este nou sub soare. Exista un set definit de obiecte abstracte care se propaga de la un nivel la altul, de la micro la macro, de la bine la rau. As putea sa ma invart in jurul cercului ce reprezinta infinitul surprins intr-un obiect care la nevoie poate fi ignorat.

Nici eu nu pot sa trec pe langa obisnuinta si sa scriu despre actiunea care se petrece in momentul prezent. Ma voi lega si eu de momentul trecut sau viitor, nici unul nu este real, oamenii din ele vor cadea si ei lati, culorile vor fi niste carpe prafuite. Voi incerca sa nu le dau un aer exotic pentru ca vor cadea prea usorrr in judecata subiectiva.

Ochii plumburii nu sunt nici ei obisnuiti.

Pe nuanta de gri

Chiar nu observa nimeni ca au murit cladirile? S-au înecat treptat in fiecare noapte, ziua au incercat sa zambeasca…sa nu ne sperie.

Bine, nu ne sperie, ne intristeaza atunci cand le vedem asa inchise la culoare. Am ajuns sa le ignoram, sa nu ne mai inclinam in fata frumusetii lor. In semn de lipsa de respect admiram alte cladiri din alte orase, din alte tari.

Stie cineva ca intre orele trei si patru ale noptii furtuna este brutala, mai mult decat biciuitoare, mai cruda decat un stapan de sclavi.

Noi nu stim ce se intampla noaptea, de fapt in timpul pe care noi il numim noapte pentru ca privit din afara pare ca noi ziua dormim si construim lumi alternative.

Daca ar vedea cineva ce grimase fac cladirile atunci când sunt chinuite de peretii de ploaie care le izbesc fara mila…ar înnebuni la fel de tare ca atunci cand ar asculta o caseta cu distrugerea in amănunt a unei planete. Raman fara aer, una cate una…

Yann Tiersen - Sur le fil
Asculta mai multe audio Muzica

O altfel de mare

<

Pe mare plutesc multe sticle din plastic. Cele care au prins experienţa înghit mizerie pentru a se menţine la suprafaţa. Ocazional se mai ciocnesc unele de altele.

Doua sticle albe par a avea forme asemănătoare, cel puţin de la distanta, par a avea aceeaşi traiectorie plăcuta. Pentru ca simetria grupurilor ne atrage pe toţi sau din contra doar de dragul de a fi împotriva curentului cineva alege sa se uite la sticlele pierdute.

De fapt nu le-a aruncat nimeni, s-au pierdut de stăpânii lor in condiţii neprecizate. Cele care formează perechi armonioase le-am văzut cum s-au tarat singure, au luptat cu greutăţile vieţii de sticla din plastic pana au ajuns in mare.

Si cum pluteam si eu deasupra lorrr am pus ochii pe un cuplu deosebit de atrăgător. Dorinţa de a mă introduce intre ele m-a ros pana nu am mai răbdat, am zvâcnit puţin mai tare din aripi si apoi am aterizat pe una dintre ele. Era de alb lăptos, delicios la fel ca si perechea ei. M-am foit mult intre cele doua sticle ca sa îmi compar culoarea cu a lor. Oare penele mele s-ar pierde in grupul acesta de doi in care încap si trei?

Fir-ar…m-am dezechilibrat, era sa cad in apa si nu ştiu sa înot. Mi-am înfipt bine ghearele in sticla din plastic. Si ce mă făceam daca era o sticla obişnuita, alunecoasa? Si daca pica si un drob de sare?

Nu m-am gândit ca pot exista consecinţe atât de grave: sticla sfâşiata abia mai respira, era înecata de ape iar cealaltă sticla din plastic încerca sa o susţină.

Sa fie iubire, compasiune, mila?

Sa fie nobila si sa o susţină pana la capătul călătoriei sau sa isi găsească alta sticla din plastic mai buna, cu mai puţine defecte?

Sa sufere împreuna sau măcar unii dintre ei sa trăiască iluzia ca isi poate găsi fericirea pe toate gardurile…pardon…pe toate valurile?

Întrebări existenţiale se balansează in sincron fără fisuri umane. Pescăruşul se retrage, zboară spre cer, apoi se transforma liniştit in om si se uita mirat in bolul de sticla: ce agitata este marea de mânute astăzi!

Neterminate ganduri

Trag de nişte fire fără noima, vad cu încetinitorul ca fibra începe sa cedeze, sa se subţieze si in cele din urma sa se rupă. Mă port pe dos tocmai pentru a nu mă încadra in model. Creez distante, pun garduri, capitonez pereţi.. fără bani, doar pentru mine. Încerc sa găsesc o forma primara de eliberare a rupturilor, a frecării dintre oase, a usturimilor sufocante.

Si clarrr prefer distanta. De ce ai prefera o pânza murdara, dezolanta in locul uneia vii? Vrei musai sa înoţi împotriva curentului indiferent de consecinţe? Eşti doar un peste dintr-un banc fără margini. Si chiar daca tu iţi ţii coada invers chiar crezi ca mergi in direcţia opusa?

Daca da, atunci începi sa devii amuzant. Aşa vad si eu partea buna din nimic.

Sau de unde ştii ca nu mai sunt si alţii orientaţi ca si tine? A fi autentic…sau a nu fi…a plânge sau a înghiţi fiecare cuvânt….negare simpla sau prea complexa pentru a mai fi înţeleasa de cineva, toate sunt alegerile încastrate intr-un model. Este nevoie de un specialist bun si rezistent pentru a îl descifra. Am zis rezistent pentru ca as prefera sa isi păstreze oasele pentru el si sa nu le împrumute desertului.

Josephine

Josephine,striveşte-mi întunericul! Te implor nu mă mai lăsa în aşteptare infinită, noi nu suntem infiniţi. Înţelegi? De ce nu spui nimic? Nici măcar un cuvânt nu merit? Dar tocul tău cui îl merit? Îmi dai voie să îţi număr găurile de pe ciorapii din plasă?

Sunt un nenorocit cu prejudecăţi multe şi ieftine toate. Daca ar fi fost scumpe, cu siguranţa, nu le-ar fi îmbrăţişat toata lumea. Dar nici nu mi-ar fi plăcut să fiu în mulţimea privilegiată, mulţimea celor bogaţi şi bolnavi. Iar mă lipesc de pleonasme, a fi bogat este echivalent cu a fi bolnav. Altfel cum ai putea numi incestul o excentricitate? Cum??? Pentru numele lui Dumnezeu…tot incest se numeşte, fie că eşti putred de bogat, fie că abia ai de unde bea gura de apă. Si iar cad intr-o baltă. Corect din punct de politic ar fi să nu invoc pe Dumnezeu sau pe Allah sau pe oricine as considera eu că ne conduce universul. Religia este o opţiune intimă…ca şi lenjeria.

Of, iartă-mă Josephine…am plecat de la ceva şi am divagat în asemenea hal că nici eu nu mai ştiu unde sunt. Dar unde te uiţi? Priveşti în gol? Asta înseamnă că nu mă asculţi? La cine te gândeşti? Îţi sta mintea la el? Dar cine este el? Este mai bun ca mine? Răspunde-mi Josephine!!!!! Tu ştii cine sunt eu????

*

În sinea mea mă rostogolesc pe covor şi râd fără limită. Idiotule, eşti un nimeni,, un corp fără identitate, un alt măr sau o altă banană. Ce îmi pasa mie că tu te dai cu capul de masă? Nici nu m-am gândit când am cumpărat-o de ce am ales să fie aşa de solidă. Nu m-am gândit nici măcar o secundă că va fi instrumentul meu de tortură. În sinea mea pot râde precum vrăjitoarele din filmele de groază şi nimeni nu se sperie.

Dar să îl opresc puţin, dacă lasă urme de sânge şi apoi leziunile se vor dovedi a fi letale.. ghici unde vor ajunge în cele din urmă?

- Hai să te iau în braţe, te mângâi şi tu îmi povesteşti tot ce vrei. Cu condiţia să încetezi să îmi mai râneşti masa. Facem aşa?

Ridica ochii injectaţi spre mine, privirea încărcata de vina, de câine bătut de stăpân sau poate de om bătut de soarta. Aproape ca mi se face mila şi îmi vine să mă las...

- Masa nu suferă!!!!! Înţelegi fato???? Eu da. Îşi smulge cămaşa cu o mişcare brusca. Nasturii se împrăştie prin toate colturile camerei.
- Hai să te mângâi, iartă-mi exprimarea prosteasca. Figura mea ştie să joace teatru. A fost la repetiţii zi de zi, conştiincioasa actriţa. Nici eu nu am atâta voinţa să fac ceva..

Îl vad cum se târăşte, îmi apuca piciorul şi…asta îmi aduce aminte de ce nu am vrut să îmi iau câinele meu preferat. Erau o mulţime de motive…dar asta este unul cu care nu as fi putut face un compromis.

Intr-un final se opreşte şi se uita spre tabloul aşezat în fata patului meu şi începe iar să vorbească, poate de data asta reuşesc să mă concentrez, să fiu atenta să ii mai răspund ..măcar din când în când.

- Stau singur, mă întreb de ce….visez la iubire insa ea nu. Ea se tine de mana cu un altul, probabil ca în sfârşit zâmbeşte, pentru ea este vara, pentru mine este iarna continua. Iarna totul pare mai gri, mai murdar. Am observat ca atunci când spun „zăpada” oamenii se gândesc la mocirla, mizerie şi nervi încordaţi. Nu se mai gândeşte nimeni la alb, la mirajul peisajului? Sunt toţi nefericiţi, incastrat în iarna, cerşetori de durere fizica?

Te implor Josephine…stinge-ti ţigara pe mine!

Foarte încet îmi apropii ţigara de figura lui golita. Am jucat scena asta de …nu mai ştiu cate ori…de fiecare data…

- Opreşte-te bestie!! Vrei să îmi distrugi orice şansa de a mai fi jumătatea cuiva? Tu înţelegi ca am avut o şansa unica şi am pierdut-o pentru ca nu aveam tot ce îmi doream! Zi-mi! Înţelegi?

Eram fericit, mergeam pe pante alternative dar per total eram fericiţi. Apoi am rămas fără ea. În timp am adunat cat mai multe mizerii umane, prejudecaţi, răutatea. Revenim mereu la banala tema a dualităţii. Cel puţin eu pentru ca alţii am observat ca îşi construiesc o teorie numai buna ca motiv de sinucidere: suntem rai, de când de naştem şi până murim .Poate prin educaţie, un alt subiect relativ, ne mai îmbunam. Atunci de nu ne ducem dracului să ne sinucidem cu toţii? Ce ne opreşte, în afara de laşitate? Iţi spun eu ca ai la îndemână o infinitate de metode. Oare o fi scris cineva o carte de genul: O mie de metode de a te sinucide.

Izbucneşte în ras isteric…asta este partea la care de obicei mă sperii…poate este un nebun, un psihopat iar eu îl las să intre în casa mea. Este imprevizibil, jucam aceeaşi scena dar replicile sunt mereu altele. Ca şi cum ai trai aceeaşi zi în fiecare zi şi niciodată nu este la fel. Exploatezi toate realităţile alternative, toate amânuntele, senzaţiile, ideile. Îţi dai seama ca în fiecare zi poţi înjura altfel în gând. Educaţia, fie ea buna sau rea, m-a făcut să prind obiceiul de a înjura în gând, niciodată în public.

Acum am trecut de la psihozele lui …la psihozele mele. Cred ca mă voi duce să mă plimb. Aerul din camera se împuţinez, se împuţeşte…nu mai sport.

Îmi iau trenciul, dropsurile mentolate şi plec. Îl las să vorbească singur. Cu puţin noroc s-ar putea să nici nu observe. Îmi este sila de drame, fie ele posibile, fie imposibile.

Mi-ar plăcea ca o vreme să nu mai aud pe nimeni lătrând. Si cred ca mi-ar plăcea să mă uit la desene animate alese cu grija. Si alea pot fi triste. Poate încep să ii înţeleg pe cei care vor să evadeze din realitate cu orice preţ. Unde au fugit gândurile bune din lume?

Sau poate este mai râu decât mi-am imaginat, fericirea este doar un concept inventat pentru a tine oamenii ocupaţi, mereu trişti, antrenaţi intr-o căutare continua a perfecţiunii. Si cum nimic nu este perfect este clar ca sunt în căutarea unei iluzii unde iluzia este egala cu nimic, este egala cu mulţimea vida.

Urăsc să despic firul în patru şi totuşi asta fac fără pauza. Nu iau nimic aşa cum este, totul trebuie analizat, inspectat, disecat pana rămâne fără savoare. Si atunci rămâne întrebarea: câta nefericire încape intr-un om? Unde iar nefericirea trebuie să fie totul, opusul nimicului, opusul mulţimii vide.

*

În timp ce Josephine se topeşte pe străduţe…

- De fiecare data sper să nu pleci, să nu te plictisesc prea tare dar tu nu te poţi abţine. Tu chiar crezi ca sunt atât de orb? Sau atât de prost pentru ca ştii ca voi reveni şi săptămâna viitoare.

M-am gândit mult şi cred ca as vrea să fii a mea. Discuţiile noastre libere, jocurile noastre neconvenţionale mă fac să cred ca putem încerca o vreme să ne purtam ca nişte adulţi normali, să avem şi noi responsabilitatea, bariere şi frustrări. Mi-ar plăcea ca măcar intr-o seara să vii la mine cu coada intre picioare şi să îmi spui timid ca ai vrea să ieşi cu altcineva la o cafea. Da, să îmi ceri voie, eu să îmi împing ochelarii pe vârful nasului ca să te privesc mai bine, tu să începi să îmi aduci argumente rezonabile, eu să îţi spun ca te poţi duce dar să încep să fiu distant, să lăsam tensiunea să ne pleznească pana izbucneşte o cearta rece, biciuitoare şi trecătoare. Apoi să ne spunem reciproc cum ne pare râu. Eu să îţi aduc ursuleţi gumaţi iar tu să îmi scrii o poezie. Cuvintele merg mai bine când au o baza materiala solida.

As putea sta aici toata noaptea să înşir scenarii, scene de amor de toate speciile, să exploatez toate stările umane prin care pot trece doi oameni, uneori singuri, uneori împreuna, uneori din inerţie şi alteori spontan.

As putea să fiu eu normal şi să te las pe tine să fii libera sau din altruism ai putea să faci tu acelaşi lucru pentru mine. Cred ca suntem nişte idioţi care se învârt în jurul noţiunii de normal.

Ştii ceva Josephine, m-am plictisit să te aştept. Eu plec. Te las. Au revoir.

Helloween - A Tale That Wasn't Right
Asculta mai multe audio Muzica »

Sfinteasca-se numele Tau

In vara asta am planuit cel mai aventuros concediu impreuna cu dulcica mea, Marlene. Intr-o duminca dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. O zi ne-a luat sa iesim din tara, apoi am trecut prin Ungaria, Austria. Ne-am oprit in Italia, in Milano. Mi s-a parut romantic sa mergem pe strazi tinandu-ne de maini, fara sa ne uitam la harta, ciripind mereu pe marginea a ceea ce vedeam.

Imi place ca fie admiram aceleasi lucruri,fie ne completam reciproc. Imi place sa invetam povesti pornind de la o figura sau de la o imagine placuta. Cel mai mult mi-au placut povestile care au plecat de la vitrina unui magazin Versace si de la o statuie din Dom care isi tinea cartea intr-o mana si in alta pielea toata.

Am savurat apusul intr-o cafea cu inghetata si am plecat mai departe spre Monte Carlo. Cu Marlene in dreapta mea as putea merge pana la capatul Pamantului si inapoi.

Deja conduceam de vreo 2 ore si se intunecase, superr strada era pustie, eram doar noi doi intr-o masina albastra.

- Ce crezi pisi? Ajungem repede in Franta?

- Sigur.

Mi-a inghetat parul pe spate. Vocea Marlenei mele disparuse iar in locul ei era vocea metalica a unui barbat. Dar nu am indraznit sa intorc privirea.

- Sunt eu, Marlene a ta! De ce nu te uiti la mine? Iti este teama?

Deja mi s-a parut revoltator. Toata viata am incercat sa trec peste temeri, sa nu le las sa le cuprinda. Eram sigurrr ca se intamplase ceva cu Marlene, vocea imi era straina, distanta. Brusc am simtit un sentiment neplacut in stomac. Trebuie sa fiu tare.

Am intors privirea si am ramas fara cuvinte pentru cateva secunde: Marlene avea in ochi aceeasi culoare ca pisicile pe timpul noptii.

Am auzit motorul masinii cum incepuse sa urle, uitasem piciorul pe acceleratie. Am intors privirea la drum si incercam sa leg propozitii coerente in mintea mea, sa fac asocieri, sa realizez ce se intampla. Doar eram un om inteligent, dezghetat la minte.

Primul pas a fost sa realizez ca eram la volanul unei masini care rula cu aproape 200 km/h. Mi s-a parut ca ma apropiat de un copil care statea pe mijlocul strazii. Imi era clarrr ca nu aveam timp sa franez. Dar problema mea cea mai mare era de ce copilul are aceaasi privire ca si Marlene. Cu fiecare metru parcurs mi se parea ca acel copil imbatraneste...ajunge la adolescenta....in cateva clipe ajunge la maturitate si nu dureaza mult pana ajunge la varsta a treia.

Nu am inchis ochii, eram precis ca il lovesc si vroiam sa vad fiecare amanunt pe care sa imi construiesc apararea. In secunda de dinaintea impactului am vazut cum prin piele i se distingeau in detaliu elementele scheletului, era acoperit de o haina specific budistilor si era gaurita ca si cum ar fi avut sute de ani vechime.

Nu mi-am dat seama daca s-a transformat in cenusa din pricina impactului sau s-a intamplat inainte. Dar in aceeasi clipa am incercat o manevra disperata de a il evita si am calcat frana cat am putut de tare. Luminile din ochii lui s-au stins in ai mei si m-a orbit.

Am simtit doar cum s-a invartit masina in cercuri concentrice infinite intrerupe de un zide piatra. Poate era un parapet sau pamantul dintr-un sant. Oricum nu mai distingeam bine ce se intampla. Avand un model mai nou de masina stiam ca motorul nu imi va strivi picioarele iar capota va acoperi parbrizul astfel incat nu ne vor sari cioburi in fata.

Am inceput sa simt vag cum imi curge ceva pe fata. Cred ca erau lacrimi ca pareau a fi sarate....

„Tatal Nostru care esti in ceruri, Sfinteasca-se numele Tau, Faca-se voia Ta.....”

Intuneric.

Panza de paianjen

Mergeam pe tavan cand am intrat intr-o pata gri. Tavanul fiind alb induce in erooare si nu iti dai seama pe unde mergi. Nici nu mi-am dat seama cate denivelari sunt. Oare tavanele caselor pretentioase au la fel de multe imperfectiuni. La asta ma gandeam cand am intrat in pata gri. Si mai are si un punct negru in mijloc.

Incet, incet m-a cuprins culoarea iar in punctul negru mi-am agatat sufletul. Nu m-am mai putut desprinde. In cele din urma am adormit, am inceput sa visez si culmea nu sunt cosmaruri. Sunt bucati mari de fericire din trectul meu.

Eram in iarba, m-am lasat gadilata de flori, mi-am intins mainile si am lasat gazele sa ma invadeze. La amiaza pe dealul acoperit de pajiste se aude doar vantul care imi fura gandurile.

Deschid ochii si imi dau seama ca sunt inca prizoniera in pata gri. Cred ca inca este noapte. Globuri de lumina trec pe langa mine, mirarea le acopera chipurile dar nu indraznesc sa imi intinda macar o mana.

Este una din dilemele acelea care nu par sa aiba o rezolvare fericita.

Ce este mai rau pentru o fetita de 11 ani: sa fac aun avort sau sa pastreze copilul?

Pentru mine ce este mai rau: sa ma smulg din punctul negru si sa risc sa imi distrug sufletelul sau sa raman nemiscata pana la un moment nedefinit inca?

Mai bine sa inchid ochii.

Ploua torential, apa mi-a ajuns la glezne. Ma tinea de mana si alergam. Ciudat este ca nu imi aduc aminte de unde veneam si nici unde ne grabeam sa ajungem. Ne-am oprit brusc pentru ca m-a strans de mana si apoi m-a luat in brate. M-a sarutat si m-am afundat ca intr-o bucata imensa de ciocolata neagra, intensa. Buzele senzuale, pasiunea ca si ploaia...amanuntele care ma fac sa realizez de ce vreau sa traiesc.

Fericirea oamenilor este fragila si variabila. Pentru unii oameni ciocolata este mai buna decat sexul, pentru altii cariera este cea care umple golurile si aduce satisfactie. Iar pe unii cerul albastru, sarutarile pasionale, iubirea si ciocolata neagra sunt cele care ii fac sa spuna ca traiesc viata din plin.

Mai bine nu deschideam ochii. Un paianjen cu picioare lungi se invartea in jurul meu. Poate din pricina caldurii s-a dezorientat si a crezut ca o pata gri este un inceput bun pentru o panza fina, artistica. Iar eu nu sunt o victima.

Te ingor si ma intorc la momentul in care marea imi era cea mai buna prietena. Stau pe zidul cetatii Mont Saint Michel si o ascult. Ii place sa isi invadeze iubitul, Pamantul, sa il cuprinda, sa se impleteasca printre limbile lui, sa il inunde pana il cuprinde euforia ca apoi sa il paraseasca o vreme dar nu fara sa lase urme. Fac o pereche asa frumoasa.

Incerca prin puterea exemplului sa imi spuna ca sentimentele nu dispar chiar daca mai apar furtuni iar unele sunt de proportii cataclismice. Stau pe margine ca sa imi dau seama ca nu vreau sa gasesc sfarsitul asa repede. Vreau sa imi dau seama ca nu sunt doar un corp condus de ratiune.

Hmmm...acum imi dau seama ca de fapt incep sa dispara bucati din corpul meu. Mai intai se inchid la culoare pana devin gri si apoi incep sa se evapore. Din loc in loc se vede cum lumina trece prin mine si se proiecteaza pe un perete. Oricum aveam vanatai de diverse marimi: fiecare lucru care imi face placere a fost obtinut prin batalii care au durat zile in sir, altele luni si altele chiar ani.

Se pare ca ele se descompun primele. Poate pana scap de aici nu imi dispare corpul cu totul. Raman gaurile, golurile de aer pe care le pot umple cu sentimente fragile, cu senzatii frivole si cu zambete cu durata de viata extrem de scurta. Imi voi regasi vechea masca, o voi repara si o voi folosi fara nici o remuscare.

Ma intorc intre munti, intuneric dens, stam pe spate in iarba, ne tinem de maini si ne uitam la stele. Langa noi, un cuplu se cearta pe niste nimicuri.

- Dupa ce ma casatoresc cu tine imi pastrez numele de fata! Clarrr sa iti fie!!!

- Este alegerea ta dar macar ai putea sa imi spui frumos de ce este asa de important pentru tine sa iti pastrezi numele de fata?

- ...este si ma voi numi Alexandra Badau Popescu!

- ...

- am vazut o stea cazatoare! Nu vreti sa va uitati si voi? ii intreb eu.

Asa urasc certurile din vacanta.

- eu ma duc sa ma culc. Noapte buna! Si tu nu dormi cu mine in pat.

Asa reactiona Alexandra cand era furioasa.

In cele din urma au plecat amandoi si ne-au lasat sa numaram stelele in liniste si sa ascultam greieri. Daaa....mi-ar placea ca intr-o zi sa am greierul meu in balcon.

Ma intorc la pata mea si la dilema mea cu rezolvare nefericita. Eu voi numara dungi si pete de lumina care trec pe langa mine. Incerc sa string dar efortul este dureros si mut. Paianjenul ma priveste, ii lasa apa in gura imaginandu-si ca eu sunt calea spre urmatorul pas din evolutia lui.

Daca ma smulg din punctul negru si implicit din pata gri atunci risc sa imi fac tandari sufletelul. Daca stau nemiscata trebuie sa astept doi ani si jumatate pana sa dispara pata gri si implicit punctul negru. Dupa aceea daca mai ramane ceva din corpul meu voi umple gaurile cu vata de zahar ars, ciocolata si whisky. Altfel va fi un suflet liber sa bantuie prin univers si sa cunoasca ce eu nu am fost in stare sa vad.