Sfinteasca-se numele Tau

In vara asta am planuit cel mai aventuros concediu impreuna cu dulcica mea, Marlene. Intr-o duminca dimineata ne-am urcat in masina si am plecat. O zi ne-a luat sa iesim din tara, apoi am trecut prin Ungaria, Austria. Ne-am oprit in Italia, in Milano. Mi s-a parut romantic sa mergem pe strazi tinandu-ne de maini, fara sa ne uitam la harta, ciripind mereu pe marginea a ceea ce vedeam.

Imi place ca fie admiram aceleasi lucruri,fie ne completam reciproc. Imi place sa invetam povesti pornind de la o figura sau de la o imagine placuta. Cel mai mult mi-au placut povestile care au plecat de la vitrina unui magazin Versace si de la o statuie din Dom care isi tinea cartea intr-o mana si in alta pielea toata.

Am savurat apusul intr-o cafea cu inghetata si am plecat mai departe spre Monte Carlo. Cu Marlene in dreapta mea as putea merge pana la capatul Pamantului si inapoi.

Deja conduceam de vreo 2 ore si se intunecase, superr strada era pustie, eram doar noi doi intr-o masina albastra.

- Ce crezi pisi? Ajungem repede in Franta?

- Sigur.

Mi-a inghetat parul pe spate. Vocea Marlenei mele disparuse iar in locul ei era vocea metalica a unui barbat. Dar nu am indraznit sa intorc privirea.

- Sunt eu, Marlene a ta! De ce nu te uiti la mine? Iti este teama?

Deja mi s-a parut revoltator. Toata viata am incercat sa trec peste temeri, sa nu le las sa le cuprinda. Eram sigurrr ca se intamplase ceva cu Marlene, vocea imi era straina, distanta. Brusc am simtit un sentiment neplacut in stomac. Trebuie sa fiu tare.

Am intors privirea si am ramas fara cuvinte pentru cateva secunde: Marlene avea in ochi aceeasi culoare ca pisicile pe timpul noptii.

Am auzit motorul masinii cum incepuse sa urle, uitasem piciorul pe acceleratie. Am intors privirea la drum si incercam sa leg propozitii coerente in mintea mea, sa fac asocieri, sa realizez ce se intampla. Doar eram un om inteligent, dezghetat la minte.

Primul pas a fost sa realizez ca eram la volanul unei masini care rula cu aproape 200 km/h. Mi s-a parut ca ma apropiat de un copil care statea pe mijlocul strazii. Imi era clarrr ca nu aveam timp sa franez. Dar problema mea cea mai mare era de ce copilul are aceaasi privire ca si Marlene. Cu fiecare metru parcurs mi se parea ca acel copil imbatraneste...ajunge la adolescenta....in cateva clipe ajunge la maturitate si nu dureaza mult pana ajunge la varsta a treia.

Nu am inchis ochii, eram precis ca il lovesc si vroiam sa vad fiecare amanunt pe care sa imi construiesc apararea. In secunda de dinaintea impactului am vazut cum prin piele i se distingeau in detaliu elementele scheletului, era acoperit de o haina specific budistilor si era gaurita ca si cum ar fi avut sute de ani vechime.

Nu mi-am dat seama daca s-a transformat in cenusa din pricina impactului sau s-a intamplat inainte. Dar in aceeasi clipa am incercat o manevra disperata de a il evita si am calcat frana cat am putut de tare. Luminile din ochii lui s-au stins in ai mei si m-a orbit.

Am simtit doar cum s-a invartit masina in cercuri concentrice infinite intrerupe de un zide piatra. Poate era un parapet sau pamantul dintr-un sant. Oricum nu mai distingeam bine ce se intampla. Avand un model mai nou de masina stiam ca motorul nu imi va strivi picioarele iar capota va acoperi parbrizul astfel incat nu ne vor sari cioburi in fata.

Am inceput sa simt vag cum imi curge ceva pe fata. Cred ca erau lacrimi ca pareau a fi sarate....

„Tatal Nostru care esti in ceruri, Sfinteasca-se numele Tau, Faca-se voia Ta.....”

Intuneric.