Angel's Heaven: 2009

Primul pas in Belgia a fost extrem de ametitor, aproape la fel de derutant ca o plimbare in montagne russe.

Primul impresie despre Knokke a fost ca am aterizat in alta lume, paralela, la doi pasi distanta de perfectiune: casutele din caramida aparenta cu geamuri imense garnisite cu orhidee care cadreaza perfect cu gazonul taiat simetric care ocoleste fiecare pitic si fiecare lampa solara creând astfel un tablou piticesc extrapolat spre marime acceptata in general ca fiind normala.

Mai fac eu un pas si ajung la Marea Nordului. Uitandu-ma in zare, printre eoliene, numar sorii. Desi sunt mai multi de cat am fi crezut ca vedem de pe aceasta planeta ma abtin cu greu sa nu ii imortalize macar putin. Imi pierd pasii pe nisipul care tinde sa devina metalic dar simturile spun ca sunt gata sa inghita fiecare picior indiferent.

Ma abtin pana gasesc o limba verde care face legatura dintre nisipul lucios si marea tulburie; alerg pe ea si sunt gata sa imi pastrez echilibrul chiar daca asta inseamna sa stau ca o pisica pe varful ghearelor; undeva, la capatul limbii gasesc o multime de pescarusi pe care se reflecta apusul. Eu zic ca ar fi un singur apus ca si cum ar exista o singura duduie blonda, rece dar extrem de atragatoare.

Se face noapte. Cerul se lumineaza ilustrand povesti fara cuvinte si muzica fara note iar sufletul se umple, da pe afara ca un buzunar mult prea inadecvat pentru o asemenea incarcatura.

Apoi in fiecare dimineata, la aceeasi fereastra imi beau cafeaua amara, imi lipesc ochii de cerul plumburiu si ascult tipetele pescarusilor obraznici. Nu m-as fi asteptat ca ei sa fie cei care imprastie cel mai mult gunoi. Este de mirare ca in acest oras se produce gunoi. O fi din sticla?

Dar sufletelele lor care tind sa stea printre nori impreuna cu capetele? Ce-i drept ca nu toate sunt asa usoare, unele sunt mai grele pentru ca sunt meschine, se uita prea des in oglinda si isi repeta frecvent: Comme je suis belle…

Thomas Hardell - Blow Your Mind
Asculta mai multe audio Muzica

joi, 24 septembrie 2009

Timpul pe scurt...trecut si viitor

Acum este un punct prea nou pentru trecut, prea actual pentru prezent si prea vechi pentru viitor. Demonstratia in acest sens este triviala dar are un scop precis, ascutit si taios, si anume, acela ca unii iepuri din viata noastra au adoptat un stil de viata cu totul si cu totul radical.

Sa nu ramaneti socati daca va avantati ca niste animalute de prada in viata tumultoasa a orasului si de pe o straduta laterala iese un iepure pe bicicleta. Asa pufos si sperios cum este el, a avut curaj si s-a urcat pe bicicleta in cautare de adrenalina.

Iepurii din trecut sunt de mult praf si pulbere pentru vrajitoare si evident parerile lor sunt la fel. Iepurii din ziua de azi, multi dintre ei sunt conservatori si se revolta.

Raman doar cei din viitor care probabil ca vor fi ajuns deja la nivelul la care eram noi la 1848, cainii vor conduce masinile pe care noi le folosim acum, pisicile vor purta razboaie de gherila cu ei, papagalii vor face politica iar pestii vor trai ca majoritatea oamenilor…in liniste aparenta.

In incercarea mea de a estima evolutia animalelor de companie am omis soparlitele de orice marime si culoare, paianjenii pentru care oamenii isi darama casele in incercarile patetice de a ii lipui cu papucii, soarecii si sobolanii care ne face pe toti sa fim niste nazisti ordinari si lipsiti de scrupule, plus multe alte necunoscute care ne-ar face ecuatia imposibil de rezolvat.

Si pana acum nimeni nu a luat in calcul reactia omului, inmuiata de atatea meditatii si vizualizari, care poate soca mai mult decat un amarat de iepure pe bicicleta.

Matematica nu este limba pura asa cum se crede.

luni, 21 septembrie 2009

Alte jucării cu zâmbeţele

duminică, 26 iulie 2009

FESTIVALUL SIGHIŞOARA MEDIEVALĂ 2009

In fiecare an ne intoarcem la Sighisoara, asa cum o stim, medievala. Unii sunt dependenti de adrenalina, altii de zahar dar nimic nu se compara cu dependenta de multime colorata, plina de figuri, de tinute traznite sau normale, uneori medievale.

Aici se vinde orice…purecii de pe pisica, suturi in fund, sarutari….

Ea, cea mai buna prietena a iubitei mele, ma place. Eu cochetez cu ideea de a ii face jocul si visez in subconstient ce voluptos ar fi.

- Domnita…1 leu o sarutare…v-ar placea?

- Asta doar pentru ca imi plac ochii tai…si imediat se lipesc buzele necunoscutei de cele pe care le doresc si eu fara ca nimeni sa isi dea seama.

Ma intorc spre iubita mea, ma uit cu privirea de catel si obtin aprobare fara cuvinte.

Savurez locul unde au stat buzele ei. In sinea mea ma tavalesc de fericire….ne-am sarutat prin intermediul unei necunoscute. Si nimeni nu ne va face reprosuri si nu ne vom face procese de constiinta. Dar a trebuit ca ea, cea mai buna prietena a iubitei mele sa inchida cercul si sa imi sarute iubita. Acum ne vom invarti doar noi trei in el, ne vom pune intrebari si vom ajunge in iad.

In Sighisoara ne plimbam hai-hui, admiram, comparam amintiri cu actualitate si cantam in gura mare. Cantam la chitara si facem baloane de sapun, ne rostogolim in iarba iar cainii stau civilizat pe banci.

Aruncam rucsacii, ne uitam sandalele prin stratul de flori si alergam bezmetic sa vedem jocul de artificii. O fata distrata ne invita in gura maaare la altfel de distractie nocturna: Hai sa ne *****!!!

Ziua plutim printre mirosuri, rauri de oameni, kitsch si bun gust. Am citit intr-o friptura rasucita ca voi trai 82 de ani si voi avea doi copii. Aiurea!

Iar muzica imi da aripi invizibile. Variabila care nu se teleporteaza, sufletul zboara pana la cer, plange de placere si se pierde in ochii cate unui strain din cand in cand.

vineri, 17 iulie 2009

Artmania 2009 - Din partea intunecata

My Dying Bride by bloody-earth by ~MDB on deviant ART

Pe poarta intrau perechi imbracate regulamentar, la fel: el in costum alb, imaculat, patat doar de un trandafir negru purtat in buzunarul de la piept, ea in rochie de culoarea trandafirului din voaluri carea cadeau in valuri nenumarate si sofisticate.

Se tineau de maini, imparteau emotiile de dinaintea evenimentului desi feţele lor ramaneau neclintite.

Incepe concertul, artistul se desface cu mainile goale, isi lasa trairile sa curga pe versuri, pe note muzicale, pe vibratii care trec prin suflet si lasa in urma senzatii de rai, de traire sublima. Iar ei se leagana tindandu-se de maini, in curand toata multimea va fi sudata prin maini si scanteia vietii artistului va trece prin fiecare, din suflare in suflare.

In cele din urma artistul isi incheie ideea, ne inmaneaza pauza de aplicat pe fantezie si se retrage in neant. Si nu l-a vazut nimeni cand a aruncat o vraja intunecata asupra oamenilor care il priveau din transa.

De indata ce a disparut, miresele isi scot ghearele si pornesc un razboi fara margini, fara noima si fara scapare. Mirii fug inebuniti, se izbesc unii de altii si se prabusesc inainte de a ridica o piatra.

Ma rotesc revoltata in mijlocul multimii insangerate. Maxilarul imi cade si incep sa curga gandaci in valuri de rochie cu iz de paroxism, de fortare a limitei ca o membrana elastica.

In pragul nebunei si al deprimarii ii las sa se duca si sa ii impanzeasca, sa se inmulteasca si sa…devina fosofrescenti, efect rezultat din intunericul noptii plin de metal greu. De fapt nici nu se mai poate respira din pricina greutatii ce ne apasa pe toti, ne striveste si ne spune noapte buna.

duminică, 28 iunie 2009

Pe nuanta de gri

Chiar nu observa nimeni ca au murit cladirile? S-au înecat treptat in fiecare noapte, ziua au incercat sa zambeasca…sa nu ne sperie.

Bine, nu ne sperie, ne intristeaza atunci cand le vedem asa inchise la culoare. Am ajuns sa le ignoram, sa nu ne mai inclinam in fata frumusetii lor. In semn de lipsa de respect admiram alte cladiri din alte orase, din alte tari.

Stie cineva ca intre orele trei si patru ale noptii furtuna este brutala, mai mult decat biciuitoare, mai cruda decat un stapan de sclavi.

Noi nu stim ce se intampla noaptea, de fapt in timpul pe care noi il numim noapte pentru ca privit din afara pare ca noi ziua dormim si construim lumi alternative.

Daca ar vedea cineva ce grimase fac cladirile atunci când sunt chinuite de peretii de ploaie care le izbesc fara mila…ar înnebuni la fel de tare ca atunci cand ar asculta o caseta cu distrugerea in amănunt a unei planete. Raman fara aer, una cate una…

Yann Tiersen - Sur le fil
Asculta mai multe audio Muzica

joi, 25 iunie 2009

O altfel de mare

Pe mare plutesc multe sticle din plastic. Cele care au prins experienţa înghit mizerie pentru a se menţine la suprafaţa. Ocazional se mai ciocnesc unele de altele.

Doua sticle albe par a avea forme asemănătoare, cel puţin de la distanta, par a avea aceeaşi traiectorie plăcuta. Pentru ca simetria grupurilor ne atrage pe toţi sau din contra doar de dragul de a fi împotriva curentului cineva alege sa se uite la sticlele pierdute.

De fapt nu le-a aruncat nimeni, s-au pierdut de stăpânii lor in condiţii neprecizate. Cele care formează perechi armonioase le-am văzut cum s-au tarat singure, au luptat cu greutăţile vieţii de sticla din plastic pana au ajuns in mare.

Si cum pluteam si eu deasupra lorrr am pus ochii pe un cuplu deosebit de atrăgător. Dorinţa de a mă introduce intre ele m-a ros pana nu am mai răbdat, am zvâcnit puţin mai tare din aripi si apoi am aterizat pe una dintre ele. Era de alb lăptos, delicios la fel ca si perechea ei. M-am foit mult intre cele doua sticle ca sa îmi compar culoarea cu a lor. Oare penele mele s-ar pierde in grupul acesta de doi in care încap si trei?

Fir-ar…m-am dezechilibrat, era sa cad in apa si nu ştiu sa înot. Mi-am înfipt bine ghearele in sticla din plastic. Si ce mă făceam daca era o sticla obişnuita, alunecoasa? Si daca pica si un drob de sare?

Nu m-am gândit ca pot exista consecinţe atât de grave: sticla sfâşiata abia mai respira, era înecata de ape iar cealaltă sticla din plastic încerca sa o susţină.

Sa fie iubire, compasiune, mila?

Sa fie nobila si sa o susţină pana la capătul călătoriei sau sa isi găsească alta sticla din plastic mai buna, cu mai puţine defecte?

Sa sufere împreuna sau măcar unii dintre ei sa trăiască iluzia ca isi poate găsi fericirea pe toate gardurile…pardon…pe toate valurile?

Întrebări existenţiale se balansează in sincron fără fisuri umane. Pescăruşul se retrage, zboară spre cer, apoi se transforma liniştit in om si se uita mirat in bolul de sticla: ce agitata este marea de mânute astăzi!

joi, 4 iunie 2009

Trenul Rock'n'Roll

Noaptea s-a lasat peste noi, am uitat de cladura, de sete si de cuvinte netraduse. Si iar am uitat daca „buna seara” se zice „Kalimera” sau „Kalispera”. Oricum nimic nu mai are importanta, dezastrele se opresc, toti respira in liniste si chitaie agitati.

Ridic ochii spre cer, ma uit la luna cu binoclul si vad ca scrie AC/DC. Cineva a aplicat un sticker peste cratere, munti si alte lacuri de oxigen inghetat.

Privesc multimea, pe toate coarnele lor scrie AC/DC. Nimeni nu se gandeste la Inchizitie. Ba chiar unii se revolta ca nu isi gasesc cozile de dracusoare ca doar ele mai doresc ceva din care sa dea provocator.

Pe scena apare AC/DC, multimea in delir imprima de zor pe suprafata stadionului numele formatiei.

Nu stiu daca a descoperit cineva misterul sufletului, daca exista sau ba dar cu siguranta vibreaza, curge in valuri si tresalta la auzul atator sunete incantatoare: solo de chitara, arcus de vioara, voce pe sfoara.

Scena scoate limba pana in mijlocul multimii, il ridica in aer pe Brian. In virtuozitatea lui canta si nu baga de seama pericolul marii de maini si cornite si uneori codite…lipsa. De altfel nu a observat nimeni fluturele acela de noapte care a zburat tinta spre el si i s-a asezat pe gura ca un plasture.

Si uite asa s-a trezit sarmanul Brian fara sunetele, fluturele le sorbea pe toate. Probabil ca are si el un suflet mai egoist care vroia sa pastreze concertul doar pentru el. In nebunia lui ii intra in gura, il chinuie putin, apoi ii deschide gura si ii foloeste limba pe post de scena. Fluturele pozeaza in vedeta, isi etaleaza miscarile gratioase, isi intinde aripile si pe ele ce crezi ca scria? O fi repetitia mama invataturii dupa parerea unora dar eu nu cred.

Se pare ca nici Angus nu a crezut in el, a venit spre Brian tarandu-se pe burta, cu chitara pe spate si cand a ajuns aproape, a ridicat chitara cu ambele maini deasupra capului si a soptit: „I am on my way to hell” si l-a pocnit pe fluture in numele tuturor sfintilor revoltati.

Din senin au aparut o multime de particule argintii care dadeau din plete, cu moderatie ce-i drept, se protejau de eventualele dureri severe de gat.

Credeam ca ii vom pierde pe Brian si Angus printele ele sau poate ca ar fi uitat de ce erau acolo. De fapt i-au ajutat sa revina la orarul corect al concertului. Si tine minte: doar la opera exista pauza intre acte.

joi, 21 mai 2009

Jucării cu zâmbeţele

Click aici pentru cele mai faine poze din Thasos

marți, 19 mai 2009

Totul este gratis in Thassos

Citisem undeva că încă din vremuri fără nume, thassienii erau renumiți pentru altruismul și generozitatea lor. Dacă doar atât îmi aduc aminte, atunci mă întreb la ce mi-au folosit 190 de ani de școală? M-am supus tuturor regulilor scrise și nescrise și am ajuns să primesc misiuni din ce în ce mai îndrăznețe. Cu toate acestea, o umbră de amărăciune se ține scai de mine: nu îmi aduc aminte culoarea ochilor iubitei mele şi mici amănunte despre locurile spre care călătoresc.

Am încercat din răsputeri să rămân fidel ideii de monogamie dar vasul mă poartă în lungul și în latul pământului lor drag. Mie mările îmi sunt iubite și nu mă pot abține să nu le sărut pe fiecare în parte.

Când am întâlnit marea Egee pentru prima oară, în urmă cu 20 de ani, eram încă un tânăr timid, idealist…eram un delicat. Am plutit în apele sale doar cu ideea fixă de a îmi duce misiunea la bun sfârșit. Visam eu multe dar nici o secundă nu m-am gândit să o ating. Si mă revolt iar pentru că uit amănunte…cumva am intrat în apele ei, în asfințit mi-am aruncat toate hainele. Am așteptat să se lase întunericul şi atunci m-am topit în ea. Am crăpat cu pietre lanțurile fanteziilor noastre.

A fost suficient un pas în vârtejul libertinajului, apoi mi-am găsit eu toate cuvintele justificatoare pentru faptele mele ulterioare.

Acum navigam spre Thassos…cu toate pânzele sus. Trebuie să verificam daca bunătatea, sau naivitatea, așa aş zice eu, thassienilor a rămas în limitele legendei sau le-a venit mintea la cap.

Aa da…eu sunt Άγγελος şi sunt asigurator de calitate al istoriei. Trebuia să vă spun asta ca să aveți o înțelegere mai bună a ceea ce urmează.

După cum ziceam thassienii au decis să își creeze propriile lor convenții decât să le adopte pe ale lumii întregi. Erau gata făcute și funcționau în limite decente dar asta nu i-a impresionat. De exemplu, dacă te duci într-un magazin și spui că îți este foame şi nu ai nici un ban, atunci o primești pe gratis.

Nimeni nu și-a pus niciodată problema ce se întâmplă dacă oameni cu gânduri mizerabile ar profita de ei. Atunci bunătatea lor s-ar transforma în naivitate costisitoare sau ar rămâne doar buna credință?

Zis și făcut. Am navigat până la insulă. Dacă aș fi citit mai bine comportamentul albatroșilor şi al pescărușilor poate aş fi avut inteligența de apoi. Dansau în ritmuri barbare și aruncau priviri ascuțite. Acum îmi smulg inutil firele din barbă, nu că aş avea, dar metaforic vorbind, îmi vine să mă las corigent la știința care se ocupă cu studiul păsărilor al cărui nume îmi scapă acum.

Am debarcat liniștit, am fost întâmpinat ca de obicei de oameni binevoitori care m-au întrebat de vorbă. Ne-am pus pe flecărit și în cele din urmă, am cerut îndrumări spre locul în care se mănâncă cel bine.

„Hmm…greu de spus…prea multe sunt încântătoare. Dar vă recomand să vă duceți la Irene şi îndrăznesc să vă cer o favoare, să îi dați butoiul acesta”

M-am gândit că dacă tot a fost amabil cu mine, atunci să fac şi eu același lucru. Până la urmă, un butoiaș de 5L nu a ucis pe nimeni, chiar și cărat pe un drum uṣorrr de munte.

S-a dovedit într-adevăr că nu m-a ucis dar eu abia mai aveam energie să spun bună ziua. Butoiul conținea bucăți de lemn de pin modelate în stil nedefinit îmbibate în ulei de măsline.

Am luat o figură de om amărât, am cerut un pahar cu apă şi o farfurie de mâncare. Doamna Irene mi-a mulțumit pentru butoi, mi-a dat ce i-am cerut, ba chiar mi-a adus și în plus. Când începusem să îmi potolesc pofta, se așază frumos la masă și mă roagă să o ajut puțin prin bucătărie pentru că ajutorul ei se simțea rău în ziua aceea.

Mi s-a părut firesc să îmi arăt recunoștința în modul acesta, păcat că la sfârșit am căzut din picioare din pricina efortului depus.

Oare nimerisem peste singurele excepții de pe această insulă? Sau poate…cine știe? Ridic din umeri și plec pe drumul pe care urcasem mai devreme. Nimic nu este mai plăcut decât un drum de munte pe care să îl cobori țopăind de pe un picior pe altul…atunci când nu ești deja epuizat.

Mă luase cu amețeli şi simțeam că nu mai am aer. Pământul se învârtea prea repede pentru mine. M-am oprit la prima casă care mi-a ieșit în cale. Din fericire, stăpânul casei se odihnea la soare iar când m-a văzut s-a oferit sa îmi dea o cană mare cu apă și o cameră unde să mă odihnesc o vreme.

Am simțit că acesta era punctul de pe h din misiunea mea. După o vreme mi-am spus că este timpul să îmi iau „La revedere” de la thassian și să mă duc să îmi scriu raportul.

Dar în loc de salutari am primit rugămintea de a face o favoare mai neobișnuită şi m-a tras de mână înapoi în casă până într-o cameră cu draperii groase. Era semiîntuneric și nu prea distingeam obiectele din jur. Simțeam un parfum puternic, ușor respingător.

„Știi am o soție care vrea și altceva iar eu o iubesc mult. Atât de mult încât îmi doresc foarte mult să ii îndeplinesc această fantezie”

„Mă tem că nu înțeleg la ce se referă rugămintea dumneavoastră”

„O clipă, va rog” și iese din cameră închizând ușa după el cu cheia.

Uneori sufăr de claustrofobie iar în primele clipe m-am panicat atât de tare încât am rămas fără aer. În nebunia mea scurta am uitat de ce am fost încuiat. Până am simțit o femeie goală lipită de spatele meu. Asta mi-a distras atenția de la afecțiunea mea temporara și mi-a fost clarrr la ce se referea afurisitul om.

Astfel m-am prostituat forțat pentru o cană maare cu apă şi o cameră plăcută pentru odihnă. Ea nu a vrut să audă că iubitele mele nu sunt umane, că nu mă iubesc nici cu bărbați, nici cu femei ci doar cu mari de toate felurile. Mi-am privit neputincios corpul cum răspunde la stimulii ei puternici. Acum îl urăsc şi îmi vine să îl arunc de pe stâncă în marea Egee, în prima mea iubită ca să se piardă definitiv.

Deci legenda thassienilor se destramă ca o ceața de pe ochii ignorantului. De aici a rămas vorba că cel mai scump lucru este cel oferit gratis.

Și când mă gândesc că într-o zi mă voi întoarce aici pentru a vedea dacă noua legendă este încă valabilă sau ba…

luni, 13 aprilie 2009

Concertul lalelelor simfonice

Daca soarele nu ne-ar fi dat cubulete de zhar si daca vantul nu ar fi fost atat de sever cu noi probabil ca am fi stat mai mult la povesti.
Asa am vazut o alta placere devenind realitate: am un nufar.
Revin cu gandurile toarse pe maine. Prea multe floricele m-au secat de energie.

sâmbătă, 28 martie 2009

Ora pamantului in 2009

Stinge lumina si aprinde-ma...

miercuri, 18 martie 2009

Neterminate ganduri

Trag de nişte fire fără noima, vad cu încetinitorul ca fibra începe sa cedeze, sa se subţieze si in cele din urma sa se rupă. Mă port pe dos tocmai pentru a nu mă încadra in model. Creez distante, pun garduri, capitonez pereţi.. fără bani, doar pentru mine. Încerc sa găsesc o forma primara de eliberare a rupturilor, a frecării dintre oase, a usturimilor sufocante.

Si clarrr prefer distanta. De ce ai prefera o pânza murdara, dezolanta in locul uneia vii? Vrei musai sa înoţi împotriva curentului indiferent de consecinţe? Eşti doar un peste dintr-un banc fără margini. Si chiar daca tu iţi ţii coada invers chiar crezi ca mergi in direcţia opusa?

Daca da, atunci începi sa devii amuzant. Aşa vad si eu partea buna din nimic.

Sau de unde ştii ca nu mai sunt si alţii orientaţi ca si tine? A fi autentic…sau a nu fi…a plânge sau a înghiţi fiecare cuvânt….negare simpla sau prea complexa pentru a mai fi înţeleasa de cineva, toate sunt alegerile încastrate intr-un model. Este nevoie de un specialist bun si rezistent pentru a îl descifra. Am zis rezistent pentru ca as prefera sa isi păstreze oasele pentru el si sa nu le împrumute desertului.

marți, 3 martie 2009

Clarrr de luna in Amsterdam

Imi tremura barbia si de data asta nu plang. Ma agat de bratul tau, incerc sa fortez o legatura organica indestructibila intre mine si tine. Nu vreau sa ma privesti in ochi, imi este de ajuns sa te aud, imi este suficient sa privim aceleasi lucruri si din cand in cand sa pretindem ca impartim franturi de senzatii sau sentimente.

Din cand in cand imi las capul pe umarul tau si imi vine sa iti rontai un colt de camasa. Are cel mai bun gust din lume, o combinatie intre detrgent, balsam si parfumul tau. Nu stiu unde se nasc placerile, nu vreau sa stiu cine urla in travaliu pentru ele, dar cu tine le savurez.

In sfarsit libera! Sunt libera sa hoinaresc pe strazi, sa ma ratacesc cu harta in mana. Uneori ar putea sa ploua, alteori s-ar putea sa cantam fara nici o rusine in gura mare. Ador sa ma tii de mana. Ai remarcat ca mainile tale sunt mult mai mari decat ale mele? Imi ascund fata in ele si nu mai vad consecintele, obligatiile, normele, barele din hotel.

Doar cand ma saruti tu ma apuca o mustrare teribila de constiinta, cel putin o data pe luna. Cand te sarut eu este nebunie, cand ma saruti tu pare blasfemie. Cuvintele pretentioase ma fac sa rad fara noima. Iti spun eu de ce: pentu ca vreau sa te opresti brusc, sa continui sa vorbesti si sa te strivesti de mine. Inabusi orice protest si imi explici ca este natural sa iti urmezi placerile, pretioasele noastre placeri.

Altfel ce as cauta eu langa tine, in miez de noapte, sa iti provoc imaginatia la betie in timp ce imi insusesc o mutrita inocenta?

- Ia zi-mi, crezi ca noi doi am putea…?

- Ce anume?

- Crezi ca am fi compatibili in pat?

Din nou zbucnesc intr-un ras usor isteric. Nu stiu ce ne framanta, ca este atractie animalica simpla sau una prea complexa si inutil de disecat, te doresc. Chiar trebuie sa iti spun in cuvinte? Mi-ar placea sa intuiesti si sa vorbesti tu si pentru mine.

- Hmm…nu imi aduc aminte.

Stupoare!

- Iti razi de mine?

- Stii ca suntem intr-un cartier de gay?

- Hai sa mergem mai repede.

- De ce? Mi-ar place sa vad de ce ar fi mai diferit de altele.

Dupa multe ore ne intoarcem in camera ta de hotel. Cred ca ne tremura putin sufletele. Nici unul dintre noi nu vrea sa ghiceasca dupa ce se stinge lumina.

- Noapte buna!

Si linistea se topeste intr-o sarutare intensa, o bucata de ciocolata amara, intensa, infinit de fina. Imi pare rau dar nu mai disting nimic in intunericul asta. Imi inchei povestea aici.

miercuri, 18 februarie 2009

In tinutul Albei ca Zapada

Am revazut Tusnadul dupa multi ani si multe ore de mers cu masina. Totul se schimba, suntem invadati de ursi, de internet, de turism pentru corporatii, as zice si de maghiari dar este discutabil. De multe ori nu am inteles ce s-a vorbit langa mine si nici muzica pe care am ascultat-o.

In drum spre lacul Sfanta Ana mi-am zis ca am ajuns in locul unde a trait Alba ca Zapada. Piticii erau pe acolo, probabil ca se tavaleau linistiti.

Pe drumul spre lac, in urma cu ceva vreme ne inspira sentimente de groaza, am zburat cu sania si am experimentat frana de picior a lui Fred Filnstone.

vineri, 13 februarie 2009

Poveste strumfeasca din timpuri de ploaie

Pe vreme de ploaie nu îţi vine să scoţi animăluţul de companie afara din casa, fie el pisica, peste sau câine. Drept urmare nici pe tine pentru ca nu îţi plac pastilele luate la ore fixe, ceaiul de lămâie si starea de leguma.

Dar daca zmeul cel rău vine si te bate umăr sau pur si simplu îţi da un brânci. Mai degrabă adopta ultima atitudine pentru ca este mai masculina. Te provoacă astfel încât să nu poţi refuza.

Deşi te uiţi pe geam si ploaia te împiedică să vezi clarrr ce se mai întâmplă pe afară, te gândeşti la ele. Of, săracele florile tale! Stau singurele, vulnerabile in fata afurisitului căpcăun. Sau zmeu? Pentru mine este tot aia dar pentru el…poate este ofensator.

Pentru ele as putea să îndur armura lui formata din celule vii, metalice si ronţăitoare de creier. Si atunci, fie ca vreau sau ba, îmi iau umbrela vesela si plec către Adunarea Consiliului Serios. Trebuie să punem la cale o strategie de câştigare a acestei nesfârşite bătălii.

- Eu, strumfiţa Panseluţă Neanderthaliană, as propune să îl provocam la o discuţie astfel încât să ii studiem limbajul corpului. Aflam mai uşor care ii sunt verigile slabe.

- Eu, ştrumful Matematician, cred ca ar trebui să facem nişte calcule matematice, să aplicam nişte concepte variabile. Dar pentru asta ar trebui să identificam nişte constante care pentru moment sunt necunoscute. Deci să nu muncim inutil.

- Dar chiar si aşa, cu necunoscute sau fără, noi trebuie să răspundem provocării, altfel ne poate distruge munca de o viată. Vrei să îţi vezi Laboratorul distrus?

- Dar eu tot cred ca ar trebui să mai aşteptăm pana avem o situaţie concreta.

- Eu, strumfiţa Zâna Dulce, cred ca ar fi mai bine să lucram ca o echipa si să venim fiecare cu ce idei considera. Împreuna îl vom învinge,

- Eu, ştrumful Timpul Liber, propun să îl provocam la un concurs de cunoştinţe generale. Este mai paşnic si mai eficient.

- Dar de ce nu jucam Adevăr sau minciuna? zise ştrumful Gânditor.

…..

După lungi dezbateri care nu au dus nicăieri mi-am luat umbrela si am plecat. Era să spun cu coada intre picioare dar din fericire nu am coada. Mă deprima concluziile triste: ce am avut si ce am pierdut. Eu îmi voi pierde gradina, Aristo isi va pierde Laboratorul, Zuri isi va pierde ciocolateria, etc., etc., etc. Sau poate zmeul, plictisit, se va duce de unde a venit si va pleca mai departe in căutare de provocări adevărate, nu de o ceata de ştrumfi gălăgioşi dar inofensivi, paşnici si simpatici.

Aşteptam să ne acopere zăpada, poate aşa scăpam cu daune minime chiar daca după aceea vom munci puţin mai mult. Dar este spre binele comunităţii.

Cântam un cântecel vesel si viata pare mai roz, in puternic contrast cu cerul albastru corporatist.

luni, 9 februarie 2009

Josephine

Josephine,striveşte-mi întunericul! Te implor nu mă mai lăsa în aşteptare infinită, noi nu suntem infiniţi. Înţelegi? De ce nu spui nimic? Nici măcar un cuvânt nu merit? Dar tocul tău cui îl merit? Îmi dai voie să îţi număr găurile de pe ciorapii din plasă?

Sunt un nenorocit cu prejudecăţi multe şi ieftine toate. Daca ar fi fost scumpe, cu siguranţa, nu le-ar fi îmbrăţişat toata lumea. Dar nici nu mi-ar fi plăcut să fiu în mulţimea privilegiată, mulţimea celor bogaţi şi bolnavi. Iar mă lipesc de pleonasme, a fi bogat este echivalent cu a fi bolnav. Altfel cum ai putea numi incestul o excentricitate? Cum??? Pentru numele lui Dumnezeu…tot incest se numeşte, fie că eşti putred de bogat, fie că abia ai de unde bea gura de apă. Si iar cad intr-o baltă. Corect din punct de politic ar fi să nu invoc pe Dumnezeu sau pe Allah sau pe oricine as considera eu că ne conduce universul. Religia este o opţiune intimă…ca şi lenjeria.

Of, iartă-mă Josephine…am plecat de la ceva şi am divagat în asemenea hal că nici eu nu mai ştiu unde sunt. Dar unde te uiţi? Priveşti în gol? Asta înseamnă că nu mă asculţi? La cine te gândeşti? Îţi sta mintea la el? Dar cine este el? Este mai bun ca mine? Răspunde-mi Josephine!!!!! Tu ştii cine sunt eu????

În sinea mea mă rostogolesc pe covor şi râd fără limită. Idiotule, eşti un nimeni,, un corp fără identitate, un alt măr sau o altă banană. Ce îmi pasa mie că tu te dai cu capul de masă? Nici nu m-am gândit când am cumpărat-o de ce am ales să fie aşa de solidă. Nu m-am gândit nici măcar o secundă că va fi instrumentul meu de tortură. În sinea mea pot râde precum vrăjitoarele din filmele de groază şi nimeni nu se sperie.

Dar să îl opresc puţin, dacă lasă urme de sânge şi apoi leziunile se vor dovedi a fi letale.. ghici unde vor ajunge în cele din urmă?

- Hai să te iau în braţe, te mângâi şi tu îmi povesteşti tot ce vrei. Cu condiţia să încetezi să îmi mai râneşti masa. Facem aşa?

Ridica ochii injectaţi spre mine, privirea încărcata de vina, de câine bătut de stăpân sau poate de om bătut de soarta. Aproape ca mi se face mila şi îmi vine să mă las...

- Masa nu suferă!!!!! Înţelegi fato???? Eu da. Îşi smulge cămaşa cu o mişcare brusca. Nasturii se împrăştie prin toate colturile camerei.
- Hai să te mângâi, iartă-mi exprimarea prosteasca. Figura mea ştie să joace teatru. A fost la repetiţii zi de zi, conştiincioasa actriţa. Nici eu nu am atâta voinţa să fac ceva..

Îl vad cum se târăşte, îmi apuca piciorul şi…asta îmi aduce aminte de ce nu am vrut să îmi iau câinele meu preferat. Erau o mulţime de motive…dar asta este unul cu care nu as fi putut face un compromis.

Intr-un final se opreşte şi se uita spre tabloul aşezat în fata patului meu şi începe iar să vorbească, poate de data asta reuşesc să mă concentrez, să fiu atenta să ii mai răspund ..măcar din când în când.

- Stau singur, mă întreb de ce….visez la iubire insa ea nu. Ea se tine de mana cu un altul, probabil ca în sfârşit zâmbeşte, pentru ea este vara, pentru mine este iarna continua. Iarna totul pare mai gri, mai murdar. Am observat ca atunci când spun „zăpada” oamenii se gândesc la mocirla, mizerie şi nervi încordaţi. Nu se mai gândeşte nimeni la alb, la mirajul peisajului? Sunt toţi nefericiţi, incastrat în iarna, cerşetori de durere fizica?

Te implor Josephine…stinge-ti ţigara pe mine!

Foarte încet îmi apropii ţigara de figura lui golita. Am jucat scena asta de …nu mai ştiu cate ori…de fiecare data…

- Opreşte-te bestie!! Vrei să îmi distrugi orice şansa de a mai fi jumătatea cuiva? Tu înţelegi ca am avut o şansa unica şi am pierdut-o pentru ca nu aveam tot ce îmi doream! Zi-mi! Înţelegi?

Eram fericit, mergeam pe pante alternative dar per total eram fericiţi. Apoi am rămas fără ea. În timp am adunat cat mai multe mizerii umane, prejudecaţi, răutatea. Revenim mereu la banala tema a dualităţii. Cel puţin eu pentru ca alţii am observat ca îşi construiesc o teorie numai buna ca motiv de sinucidere: suntem rai, de când de naştem şi până murim .Poate prin educaţie, un alt subiect relativ, ne mai îmbunam. Atunci de nu ne ducem dracului să ne sinucidem cu toţii? Ce ne opreşte, în afara de laşitate? Iţi spun eu ca ai la îndemână o infinitate de metode. Oare o fi scris cineva o carte de genul: O mie de metode de a te sinucide.

Izbucneşte în ras isteric…asta este partea la care de obicei mă sperii…poate este un nebun, un psihopat iar eu îl las să intre în casa mea. Este imprevizibil, jucam aceeaşi scena dar replicile sunt mereu altele. Ca şi cum ai trai aceeaşi zi în fiecare zi şi niciodată nu este la fel. Exploatezi toate realităţile alternative, toate amânuntele, senzaţiile, ideile. Îţi dai seama ca în fiecare zi poţi înjura altfel în gând. Educaţia, fie ea buna sau rea, m-a făcut să prind obiceiul de a înjura în gând, niciodată în public.

Acum am trecut de la psihozele lui …la psihozele mele. Cred ca mă voi duce să mă plimb. Aerul din camera se împuţinez, se împuţeşte…nu mai sport.

Îmi iau trenciul, dropsurile mentolate şi plec. Îl las să vorbească singur. Cu puţin noroc s-ar putea să nici nu observe. Îmi este sila de drame, fie ele posibile, fie imposibile.

Mi-ar plăcea ca o vreme să nu mai aud pe nimeni lătrând. Si cred ca mi-ar plăcea să mă uit la desene animate alese cu grija. Si alea pot fi triste. Poate încep să ii înţeleg pe cei care vor să evadeze din realitate cu orice preţ. Unde au fugit gândurile bune din lume?

Sau poate este mai râu decât mi-am imaginat, fericirea este doar un concept inventat pentru a tine oamenii ocupaţi, mereu trişti, antrenaţi intr-o căutare continua a perfecţiunii. Si cum nimic nu este perfect este clar ca sunt în căutarea unei iluzii unde iluzia este egala cu nimic, este egala cu mulţimea vida.

Urăsc să despic firul în patru şi totuşi asta fac fără pauza. Nu iau nimic aşa cum este, totul trebuie analizat, inspectat, disecat pana rămâne fără savoare. Si atunci rămâne întrebarea: câta nefericire încape intr-un om? Unde iar nefericirea trebuie să fie totul, opusul nimicului, opusul mulţimii vide.

În timp ce Josephine se topeşte pe străduţe…

- De fiecare data sper să nu pleci, să nu te plictisesc prea tare dar tu nu te poţi abţine. Tu chiar crezi ca sunt atât de orb? Sau atât de prost pentru ca ştii ca voi reveni şi săptămâna viitoare.

M-am gândit mult şi cred ca as vrea să fii a mea. Discuţiile noastre libere, jocurile noastre neconvenţionale mă fac să cred ca putem încerca o vreme să ne purtam ca nişte adulţi normali, să avem şi noi responsabilitatea, bariere şi frustrări. Mi-ar plăcea ca măcar intr-o seara să vii la mine cu coada intre picioare şi să îmi spui timid ca ai vrea să ieşi cu altcineva la o cafea. Da, să îmi ceri voie, eu să îmi împing ochelarii pe vârful nasului ca să te privesc mai bine, tu să începi să îmi aduci argumente rezonabile, eu să îţi spun ca te poţi duce dar să încep să fiu distant, să lăsam tensiunea să ne pleznească pana izbucneşte o cearta rece, biciuitoare şi trecătoare. Apoi să ne spunem reciproc cum ne pare râu. Eu să îţi aduc ursuleţi gumaţi iar tu să îmi scrii o poezie. Cuvintele merg mai bine când au o baza materiala solida.

As putea sta aici toata noaptea să înşir scenarii, scene de amor de toate speciile, să exploatez toate stările umane prin care pot trece doi oameni, uneori singuri, uneori împreuna, uneori din inerţie şi alteori spontan.

As putea să fiu eu normal şi să te las pe tine să fii libera sau din altruism ai putea să faci tu acelaşi lucru pentru mine. Cred ca suntem nişte idioţi care se învârt în jurul noţiunii de normal.

Ştii ceva Josephine, m-am plictisit să te aştept. Eu plec. Te las. Au revoir.

Helloween - A Tale That Wasn't Right
Asculta mai multe audio Muzica »

luni, 26 ianuarie 2009

Un Arc bacovian

Azi nu este o zi buna de vizitat Arcul de Triumf dar cum nu am mai avut aceasta ocazie nu m-am putut abtine si am profitat. Mi-au venit in minte imaginile de pe arcul original…al nostru este defazat…piata Charles de Gaulle Etoile se afla in alta parte. Doar am plagiat Parisul, nu l-am copiat bucata cu bucata. Inevitabil am facut comparatii nefericite. Stiu ca este un oras fain dar padurea gri, ceata si lumina intunecata au facut din panorama un tablou bacovian: si totusi este gri in lume.

joi, 22 ianuarie 2009

Regina zapezii

Regina zăpezii a plecat iar in aventură. De fapt a vrut să se plimbe pe lac, să numere stele, să îmbrăţişeze posibile iubiri, să împletească povesti. Se pare că unii câini numără maşini, alţii sărutările turiştilor, oamenii numără oi si stele…toţi vor sa închidă ochii si sa viseze, unii doar nimicuri iar alţii vor ca totul sa fie grandios.

Toţi visam sa locuim undeva. Daca nu visam atunci nu ne rămâne decât sa ne luam puiul de perna si sa ne ducem sub podul Grand. Eu m-am întrebat daca mi-ar plăcea sa locuiesc intr-un palat din gheata. Răspunsul a venit după multe ore de mers cu maşina, după multe minute de cântărit argumente si după doar câteva priviri fără cuvinte ataşate: venim mâine pentru a avea timp sa savuram fiecare detaliu.

Zis si făcut. Intre timp savuram o cafea verde, tragem cu ochiul in spatele gardurilor înalte ale unui ardelean si ne imaginam cum ar fi…daca ar fi…vara.

Dimineaţa ne trezim fără chef, iar trebuie sa ne înghiţim cuvintele, cafeaua fără noima si lipsa de intensitate. Dar mergem sa vedem cu ochii noştri daca visul este real.

Data viitoare sa îţi înghiţi si ideile fără fond si fanteziile fără rost. Pun pariu ca nu te aşteptai sa vezi cum femei dezbrăcate si bărbaţi curioşi stau nemişcaţi in camere. Nu înţeleg de ce nu stau pe holuri, oricum nu exista uşi. Daca fac limita din amănunt care tind la infinit îmi dau seama ca rezultatul este aproximativ kitsch. Poate ar trebui sa refac acest calcul rigid. Dar nu îmi aduc aminte cate teorii trebuie sa aplic si ce artificii de calcul trebuie sa găsesc.

Un mare înţelept a zis sa nu mâncăm zăpadă galbenă. Este aproape un principiu. Deci draga regina, cu părere de rău, sa îţi găseşti alt palat din gheata, alta fantezie transparenta. Mi se pare inadmisibil sa fii dată afară in fiecare dimineaţă pentru a se scutura praful si pentru a se stinge lumina.

Mai bine hai sa facem o plimbare pe lac, sa ne prefacem ca mergem pe apa. Si daca vrei musai te las sa te las sa joci si o piesa de teatru intr-un decor cu totul si cu totul din zăpadă. Iar pentru o imagine artistica adăugăm si un mic gheţar.

Am zis sa joci teatru, nu te sa pierzi in braţele oricui are doi ochi albaştri si îţi oferă un strop de afecţiune pasiva. Te-ai întrebat vreodată daca ai trecut pe lângă jumătatea ta si ai împins-o uşor cu piciorul din calea ta?

Cu siguranţă ca nu pentru ca altfel nu ai fi plecat cu inima aşa de uşoară după doar cinci minute de la despărţire. Totul se drege un desert intens. Si acum priveşte partea frumoasa a vieţii. Zâmbeşte.

joi, 15 ianuarie 2009

À chocolaterie des Anges

Placerea se duce in infinit apoi se intoarce, te invaluie, te mangaie si apoi te chinuie.

Placerea de primi o surpriza

Placere lichida...

Placere intangibila

Placerea din intuneric.

Si totusi nu am gasit toate cuvintele pentru a descrie pasiunea pentru ciocolata si pentru muza mea capricioasa.

marți, 13 ianuarie 2009

Milano pe scurt

Milano, un oraş uşor necunoscut pentru ca l-am vizitat doar vreo 2-3 ore. Dar cu siguranţa l-am reţinut pe DaVinci, stătea in fata Scalei, binevoitor, ducea o conversaţie interesanta cu pescăruş ce ii stătea in cap.

Am făcut cunoştinţa cu galeria unde arta, luxul si eleganta se amestecau intr-un întreg delicios, strălucitor. A fost ispititor chiar si pentru coţofana din mine…pana am ajuns la Vuiton. Un val de râsete ameţite de toate glumele pe care le-am făcut pana acum pe seama Vuitoancelor ( tipe cu gura supraconturata, tencuiala ce rezista, coafura plăcuta de la distanta, hainute de mărimea frunzelor si goluri de aer la nivelul superior al atracţiei feminine ).

Nu am reţinut o mulţime de amănunte din dom. Ştiu ca m-am uitat minute in sir la domnul acesta pana am realizat ca de fapt ar fi putut sa îşi schimbe pielea, sa o dea la curăţătorie.