Prejudecăți și acuarele

Mă gândeam la recentul incident legat de rasism din fotbal. M-am revoltat teribil din pricina reacțiilor oamenilor care s-au grăbit să arunce lozinci pe negândite, “Spune nu rasismului”, acolo unde nu a fost nici măcar un milimetru de rasism din partea arbitrului. În schimb, se aude cuvântul gipsy.

Asta a apăsat un buton cu amintire imediată, în mai 2000, mă plimbam prin Dorobanți îmbrăcată cu o faină fustă roșie și o bluză albă. Deja în clasa a 12-a aveam un stil feminin.

Și atunci mergeam pe stradă pierzându-mă în gânduri și detalii. În spatele meu aud o voce strigând…”Hey, gipsy lady!”

Nu am idee de ce m-am întors, nu mai știu cum arata figura bărbatului. Țin minte că avea un zâmbet larg căruia i-am răspuns cu celebra mea privire tăioasă și tăcută. I-am întors spatele și am plecat mai departe.

Cred că a fost ultima oară când cineva m-a crezut de etnie romă.

Dar până atunci, dacă timpul înapoi, pe o profesoară de română a deranjat-o că locuiam în Rahova, fapt care a dus la discuții intre părinte, dirigintă și profesoară.

Încercam să explic că Rahova nu este egal cu Ferentari, sunt doar cartiere vecine. Nu că ar fi avut vreo relevanță. Însă trebuie să explic că în orice poveste de speriat auzită după Revoluție, romii erau personajele negative.

La orice coadă cat china, un rom se băga în față după ce făcea un scandal monstruos, în orice furt cu sau fără arme albe erau implicați romi.

Mi se părea de necrezut ca un grup de romi se urce în autobuzul 220, smulgeau cercei din urechi și nimeni nu zicea nimic.

Pe de altă parte, într-un tramvai din Floreasca m-a amenințat unul cu un cuțit dacă o avertizez pe o doamnă că i-a tăiat geanta. M-a revoltat situația și m-am revoltat pe mine pentru că nu am avut curaj să zic nimic.

Alta dată, mergând prin cartier, unul a vrut să mă atingă, am ripostat iar doamnele lui cu fuste lungi și colorate m-au tras de par.

Sunt multe povesti trăite și auzite. Era un sentiment puternic de respingere și teama față de romi.

În zilele noastre, sentimentul este mult diluat pentru că ne-au părăsit mult infractori romi pentru pajiști mai grase și mai frumoase. Toți oamenii s-au mai civilizat, conflictele au dispărut și au rămas doar expresiile peiorative pentru a nu uita trecutul.

Eu am ajuns la echilibru cu aspectele legate de culoare, etnie, păreri.

M-am gândit câteva zile bune ce a determinat schimbarea și am remarcat câteva momente marcante lipsite de cronologie și greutatea importanței.

În 2006, când am ajuns pentru prima oară în Franța, o colegă a cerut scuze pentru că a povestit cum a fost aproape jefuită de romi.

M-am gândit că noi, colegii ei din Romania, nu suntem romi dar avem aceeași cetățenie ca și atacatorii.

Am avut așa un buchet de sentimente fulgerătoare. Scuzele alea mi s-au părut atât de nepotrivite. Romi sunt peste tot, de ce să creadă că sunt musai din Romania? și ce legătură aveam noi cu atacatorii? Si…lista de întrebării mute a continuat o vreme.

A rămas memorabilă decizia că oriunde mă voi duce pe Terra, voi contribui la o imagine faină a României.

Tot atunci am avut ocazia să întâlnesc o grămadoaie de oameni de culoare în diferite ipostaze. Însă m-a izbit faptul ca mulți oamenii de culoare aveau slujbe mai puțin bine plătite. Am simțit că francezii roz nu își pot murdari mâinile vânzând sau făcând curat.

De aici a apărut o întrebare tare caraghioasa: cum se simte culoarea pielii când nu ești roz? Ei bine, nu se simte.

Așa am realizat cumva ca este irelevant ce culoare are un om. Are gânduri, sentimente, trăiri, sclipiri. În esență, suntem oameni cu ambalaj colorat.

Întrebarea care a schimbat radical părerea despre romi a apărut când eu am zis că nu pot aur galben pentru ca nu sunt chiar roz.

“De ce te temi că unii ar putea să creadă că ești țigancă?”

“….”

Și de aici am aflat câți oameni prețioși au etnie romă sau că sunt pasionali și frumoși. M-am uitat ca prin gaura cheii la argumentele astea însă am înțeles ideea. Nu era cu nimic mai prejos dacă eram considerată țigancă.

Cât despre culoarea acestor oameni, cel mai uluitor moment a fost trăit în Pantelimon, la capătul lui 14, acolo unde mă duceam să fac meditații la Mate.

Am văzut niște tinere fete blonde cu ochii albaștri, bani în par și haine foarte colorate. Cred că am fost hipnotizată de frumusețea lor.

Asta mi-a subliniat iar faptul că nu culoarea este definitorie, mai degrabă, tradițiile și cultura care sunt diferite și poate neînțelese pentru unii dintre noi.

Teama de necunoscut m-a făcut să ii resping mai demult.

Au fost, cu siguranță, multe gânduri și experiențe, care m-au adus la echilibrul față de pământeni și față de culoarea mea.

Îmi dau peste mână când am un impuls de a promova prejudecăți culturale.

Așa am ajuns să vad o floare de bumbac atunci când aud ‘marhaba’. Este o limba melodioasa și este o provocare pentru mine să frâng niște bariere pentru a o învăța.

După prea multe știri și filme despre teroriști, era să las un sentiment de respingere să crească fără să îmi dau seama. Coincidența frumoasă a fost că am cunoscut câțiva vorbitori de arabă din câteva țări și mi-a plăcut să aflu despre diferențele de temperament și de micile deosebiri de pronunțare a cuvintelor.

Uitându-mă la ce am scris, îmi dau seama că seamănă cu un puzzle unde ideea finală este că Pamântenii sunt frumoși.

3M și vrăjitoarele

Am întâlnit o căsuță dulce, cum se mai întâmplă uneori pe Terra. Inevitabil, apare întrebarea despre cui aparține casa.

Ei bine, atunci când stăpâna este o vrăjitoare, eu încep să am trileme pentru că 3M au declarat că nu le plac vrăjitoarele. Mă întreabă mereu de ce sunt ciufulite, au haine amarate si gheare.

Eu cred că au ajuns așa din pricina că au o mare lipsa de atenție, afecțiune și apreciere. Sunt triste, îmbufnate și nu au chef să se aranjeze.

Există vrăjitoare de treabă cărora le pasă de felul cum arată?

Arborele veverițelor

 

Acesta trebuie să fie drumul spre copacul acela uriaș, fără nici o frunză, având multe vizuine in care trăiesc veverițe si mici tobogane.

Iar oamenii voiau să fure acele tobogane pentru iepurii lor. Din fericire, unele veverițe făceau vrăji galbene, verzi, maro, portocalii, violet pentru ca soarele și cu un pic de sare pe care o foloseau să micșoreze oamenii.

Alte veverițe, pentru că nu aveau asemenea puteri, aruncau cu crengi în oameni.

Haios era că iepurii sălbatici ai oamenilor vânau veverițele doar ca să le fie prieteni.

Încercau chiar să le ofere ceai pentru a se împrieteni.

Și eu m-am împrietenit cu o veveriță și sora ei.

În  cele din urmă am plecat. Am luat niște pământ în buzunar care a adormit până am ajuns acasă unde grădina era plină de zăpadă.

Am împachetat zăpada, am trezit pământul și am plantat flori. Apoi, am împachetat anotimpurile ca să fie mereu cald.

Aș fi vrut eu sa fi scris povestea însă muza mea mereu a avut nevoie de scânteia lumii.

Ai putea ghici cine este autorul?

Îmbrățișarea Terrei

 Zilele trecute, era o miercuri în noiembrie. Pentru unii, miercuri este o zi ca oricare alta, pentru mine este ziua marcată în calendar cu o obligatorie sesiune de scrub cu ulei de măsline plus cocos, zahar și cafea. Asta se întâmplă doar de 4 ani de când organizarea unor evenimente a devenit necesară pentru a evita delăsarea.

Astfel, luni este ziua de udat plantele, vineri este ziua în care declar că am citit un capitol dintr-o carte, la fiecare două sâmbete, Black Friday este spălat împreună cu acvariul lui.

Curios lucru, adulții sunt sfătuiți să evite rutina pentru a susține sănătatea neuronului, copii au nevoie de rutină pentru a le da un sentiment de siguranță.

Iar fără organizare de evenimente repetitive, adulții sunt geniali în a inventa scuze pentru lipsa unor detalii interesante în viaţă.

Sesiunea asta de scrub este un moment de relaxare incredibilă, mintea zburdă liberrră în toate direcțiile, aproape la fel de fain ca atunci când alerg, doar că durează mai puțin și nu capăt niciodată febră musculară.

Ei bine, a trecut un an de când întâi mă uit circumspect la ce se întâmplă în afara băii, ascult un pic sunetele şi apoi mă pierd în detalii.

In urmă cu an, un pic după miezul nopții, era deja joi, 14 noiembrie.

Miercuri este. Mi-am zis că am depășit un pic termenul dar nu era grav.

In plin proces de înfrumusețare intră Andre să mă întrebe dacă mai durează mult. Zic că mă grăbesc cât pot…meee.

Mă gândeam la ale mele şi mă grăbeam să termin cât mai repede când….văd că se deschide ușa. Nu apuc să mormăi că trebuie să mă şi limpezesc….întâi am văzut artificiile arzând într-un tort de macarons, apoi clasicul 'La mulți ani, cântat pentru câteva secunde cu ochii deschiși orientați către mine care încercam să mă acopăr cu mâinile. Lungi secunde mi s-au părut pentru că nu știam ce să acopăr mai repede. Aveam scrub de cafea de sus până jos.

Apoi cântecul a continuat cu ochii închiși și s-a sfârșit cu spatele la mine.

Cât poate să dureze să cânți 'La mulți ani'? în timpul ăsta am simțit cum corpul devine invizibil, a rămas doar capul care levita. Să râd, să plâng, să chițăi de rușine? Ce pisici să mai zici?

Drăgălașele mele fete, bine că au fost doar două pentru că baia mov nu este cât China, s-au retras într-un loc public din casă.

Eram atât de bulversată de cele întâmplate încât m-am limpezit superficial și am rămas cu un zâmbet caraghios imprimat pe faţă plus cafea pe nu se mai știe unde.

Pe de altă parte, cum să nu fiu recunoscătoare că sunt oameni care se gândesc la mine și care știu că adorrr surprizele?

Nu am avut timp să intru în subconștient și să disec ce simt. Sentimentul exterior a fost de recunoștință egală cu o fundă în jurul Terrei.

Va îmbrățișez cât China

Era să uit cât de bine mi se potrivește poezia primită

Sunt bobul de cafea ce matinal te-mbie

Să schimbi trei mogâldețe ieșind din reverie

Iar dacă pe zi cutezi să-mi simți aroma-n gură

Promit să nu vezi perna în loc de tastatură

Si seara când sub duș te reculegi o clipă

Pe chipul tău mă scurg ca scrumul dintr-o pipă

Presându-te flamand, cu patimi, fără saț,

Mor fericit lăsându-ți pe trup parfum de zaț... 

Aventura care a dus la Musala

 Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și  a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și  croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și  uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și  cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Scurt gând despre libertate

 
Zilele trecute mă aflam într-un loc puțin propriu pentru lucrat și nu țineam musai să susțin conversații dar nici nu am putut refuza discuția. Nu pot să știu dacă ajung la un subiect interesant și atunci curiozitatea mă împinge să mă arat interesată de ce are interlocutorul de spus. 

Așa am ajuns la subiecte controversate, privite din toate unghiurile. 

În fața noastră era oprit un troleibuz și un șofer solid, cu parul lung și blond, se străduia să îl pună în mișcare.

La care domnul cu care mă conversam ocazional începe să îl compare pe domnul blond cu o doamnă solidă, să spună că bărbații cu parul lung sunt dizgrațioși, că sunt un exemplu îngrozitor pentru copii. 

Am apucat să spun că oamenii sunt liberi să își poarte parul cum doresc, nu rănesc pe nimeni. 

Dar când a început să îi aducă în discuție pe homosexualii care formează cupluri și cresc copii, am dat să zic ceva dar mi-am dat seama de paradoxul în care mă aflam.

Exprimarea liberrră este acceptată indiferent de subiect și de opinie. De ce mi s-ar permite mie să critic un om care și-a spus părerea fără să se gândească prea mult la consecințe? 

Poate dacă se afla în SUA și în locul meu era un homosexual îmbufnat, atunci s-ar fi ales cu o reclamație, sau mai rău, un proces. 

După mine, asta înseamnă cenzura de cea mai joasă speță. Dacă un om nu învață să respecte părerile diferite ale altor oameni, ar putea măcar să învețe să le ignore.

Unii oameni afirma că Pământul este plat, alții că este rotund, alții cred în niște teorii care par halucinante. 

Oamenii spun câte în lună și în stele. Întrebarea este dacă oamenii sunt lăsați să se exprime liberrr, este musai să ajungă la fapte ireprobabile care să încalce libertatea altora?

Încă studiez de ce unii oameni sunt profund deranjați de părerea contrară a altora.