Aventura care a dus la Musala

 Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și  a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și  croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și  uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și  cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura