luni, 22 octombrie 2007

Sa nu ucizi


"Vei uita tot ce ţi s-a întâmplat în ultimele 6 ore şi iţi vei aminti de ele doar dacă vei auzi sau vei citi 7944eca531a442f09c6800d5040eabd3"

Acestea au fost ultimele cuvinte şi apoi m-am pierdut în întunericul camerei mele, în întunericul mintii mele. M-am trezit şi am simţit că sunt într-o lume străină, dar ce înseamnă străină? Nu ştiu în ce zi suntem, ce ora este? Fereastra îmi arată cerul de un gri trist, bate vântul şi ploaia acoperă răspunsurile. Cine sunt eu? un punct, un atom...Într-un târziu îmi aduc aminte că la ora 9:30 fix trebuie să plec la serviciu...sunt eu, Mădălina, şi ştiu cine sunt. Ce coşmar groaznic am avut azi noapte dar nu îmi aduc aminte nimic.

Ies afară, înfrunt vremea dar mă pierd printre picăturile de ploaie. Pentru ce trăiesc dacă nu am nici un rost? Îmi este teamă să mă ating de alţi oameni şi musai trebuie să urc în autobuz. Dar cum se pot atinge atâtea corpuri străine? Dacă avem haine pe noi înseamnă că suntem protejaţi de posibile interacţiuni nocive?

"..păcat că este sezonul rece, mi-ar fi plăcut să o simt strivită de mine..."

"de ce nu am şi eu norocul ei? Dacă eram mai tânără trebuia să stau pe loc...şi s-ar fi găsit vreun pervers să mă pipăie profitând de înghesuială.."

aaaah...nu sunt gândurile mele...idiotul care îmi respiră în ureche şi bătrâna asta care are chef de dat din coate...sunt gândurile voastre, nu ale mele!!!!!!!!!!

Nici nu mi-am dat seama când am făcut o criza de isterie şi cineva m-a dat jos din autobuz. Simt doar că mă doare mâna cu tot cu umăr dar nu se vede nici o urmă pe piele pentru că am tenul mai puţin alb.

Trebuia să ajung la ora 10 fix şi este deja şi 15…uff..îmi grăbesc şi îmi număr paşii pentru că îmi era teamă să mă gândesc la orice. Un sentiment de nesiguranţă mă ţinea strâns de mână, că şi cum aş fi călătorit pe apă sau aş fi zburat cu avionul. Singura soluţie ca să mă ţin calmă era să îmi distrag atenţia şi la asta mă pricep bine.

Ajung în birou…"Bună dimineaţa!"...nici un răspuns şi totuşi nimic neobişnuit. După ce că sunt singură şi nu se uită nimeni la mine, nimănui nu îi pasă de mine...acum nici nu îmi răspund la salut???

Îmi deschid emailul şi îmi sare în ochi un mesaj de mare importanţă: "începând cu săptămâna viitoare trebuie să adoptaţi o costumaţie albastră". Tensiunea mi se ridica vertiginos. Mesajul asta este pentru idioţi!!!!! Eu gândesc deci exist la fel ca mamele voastre afurisite!!!! Toata lumea se opreşte şi se uită la mine...Vai cum de aţi ridicat privirile din vieţile voastre ocupate?..o colegă vine să mă ia de braţ şi deodată simt o mie de ace cum îmi străpung creierul, sufletul.. ce este sufletul? …variabila aceea care nu se poate teleporta …nu mai ştiu de ce dar măcar nu poate fi captivat….cine sunt eu?? un alt om în albastru, îngrădit de reguli si cu pretenţia că sunt liber..

Mă tăvălesc fără noima...de multe ori mi-am imaginat cum aş putea ceda în mijlocul biroului dar acum s-a pierdut învelişul care mă ţinea adunată. Se învârte planeta prea repede!!!!!!!!!! Va rog, opriţi afurisenia asta de cameră! Se învârte prea repede...nu mă mai regăsesc...lacrimile îmi zboară pe pereţi din cauza forţei centrifuge...întuneric...sfârşit

Câteva ore mai târziu, în parcul din faţa blocului meu, într-un leagăn ud, în faţa cerului senin din când în când, în faţa lunii care se gudura pe lângă un nor întunecat...

"o crima perfectă cu o eroare cât un epsilon atât de bine ales încât se poate pierde în mulţimea de amănunte care compun lumea. Lumea care trebuie să afle ce maşinărie fragilă este omul, îl iei, îl hipnotizezi puţin, îl împingi uşor cât să îşi piardă echilibrul mental şi brusc devine liber în faţa regulilor, prejudecăţilor şi mizeriilor umane dar devine prizonierul propriei minţi. Fac eu alegerea asta pentru el, eu vad, el este orb.

Lumea trebuie să afle că dacă îşi bate joc de viaţă atunci trebuie să plătească. Nu poţi trece peste cea de a 6-a poruncă doar ca să dai o lecţie. Dacă nimeni nu are iniţiativă atunci ne vom pierde valorile şi în cele din urma pe noi...

Învăţăm zi de zi despre criminali, ii consideram bolnavi dar trebuie să ii izolam, să ii tratam altfel sau chiar să ii ucidem? Sărmanii sunt otrăviţi şi găsesc o mulţime de mulţime pentru a îşi justifica faptele, se distrează, vor să se afirme dar în cele din urmă sunt prinşi.

In schimb EU nu pot fi prins decât de mine sau de cineva care înţelege mesajul meu ascuns în spaţiile albe dintre rânduri. Fiecare parolă pentru hipnoză nu este garantată a fi unică, dar mulţimea de peste 6.6 miliarde de elemente unice este atât de mare încât probabilitatea că aceasta să se repete este extrem de mică, chiar şi pentru un microscop.

Iar EU sunt asemeni parolei...

luni, 8 octombrie 2007

TV-ul...otrava noastra cea de toate zilele



Întâmplător am aflat de o crimă ca multe altele: un copil de 20 de ani este ucis de alţi doi care aveau cam aceeaşi vârstă. Nu cunosc decât un amănunt. Şi anume că un al treilea copil nu a fost prezent la locul faptei datorită unei coincidenţe bizare a sorţii, mama lui l-a ameninţat că îl dă afară din casă dacă pleacă. Ştiu asta de la mama lui dar atât, nu ştiu contextul, nu ii cunosc pe acei oameni însă întâmplarea, văzută din afară,mă duce cu gândul ca violenta indusa de TV.

Nu întâmplător am scris despre ceva atât de dramatic… încă îmi imaginez figura părintelui unuia dintre suspecţi...se simţea distrus, fără explicaţii, îşi punea la îndoială capacitatea lui de a educa un copil.

Un răspuns pentru comportamente deviate de la normalul relativ dar acceptat de majoritatea lumii este TV-ul. Oare părinţii se uită împreună cu odraslele lor la desene animate? Era distracţia mea preferată, acum îmi vine greu să mai consider la fel când deschid TV-ul în week-end, dimineaţa. De ce? Pentru că nu pot îngurgita o cantitate aşa de mare de violenţă.

Apoi sunt filmele de acţiune, promovate cu surle şi trâmbiţe pentru a fi cunoscute chiar şi de cei care nu gustă genul. Şi de ar fi doar atât…dar nu trebuie să porţi ochelari cu dioptrii mari ca să vezi ce valori false se promovează: brutalitate, sex fără educaţie, umor ieftin cu pretenţie de cultură,etc.…

Chiar credeţi că TV-ul este o bonă bună? Poate este ieftină, necesită minimum de efort dar produce buba sărmanilor neuroni. Este ca şi cum li s-ar da torazină, zi de zi, în doze insesizabile. În funcţie de tăria de caracter, vor ceda mai mult sau mai puţin.

Intri în casă, te faci comod şi te aşezi în fata TV-ului, te relaxezi. Rămâi pironit la o chestie care nici măcar nu te interesează prea mult dar îţi atrage atenţia. Când se termină îţi dai seama că este târziu pentru tine, trebuie să dormi ca să nu ceri iar 2 scobitori când ajungi la serviciu pentru că ochii refuză a mai sta deschişi. A doua zi îţi faci iar planuri pentru timpul rămas liber după orele de serviciu dar mereu dai din umeri şi zici că nu ai timp de nimic şi niciodată nu ai.

Nu cunosc statistici dar sunt mulţi care îşi iau doza zilnică de TV şi nu se pot opri. Drogul acesta, care poate fi şi bun dacă îl foloseşti regulat în doze stricte, este cel mai bun mijloc de a manipula masele. Cel mai bun exemplu sunt reclamele. Multe sunt făcute astfel încât să atingă subconştientul. Este amuzant să ştii ca un anume iaurt conţine, conform reclamei, un ingredient inventat şi totuşi când te duci să alegi un iaurt…te atrage şi de curiozitate îl vei încerca măcar o dată. Şi culmea este că are şi o reclamă stupidă.

Există şi oameni care au eliminat TV-ul dar eu nu cunosc mulţi. Să nu îi numărăm câţi sunt, să îi lăsăm să trăiască fericiţi şi neinfluenţaţi. Există destule otrăvuri pe lume fără de care nu ne putem imagina existenţa.


marți, 2 octombrie 2007

TeamPui Giscours la Moeciu



Vineri seară, mă băteam teribil cu un script ksh care mi-a şters din greşeală o structura de directoare. Vroiam doar să livrez şi să plec pe urmele colegilor mei care aveau un avans de vreo 4 ore dar şi o aglomeraţie teribila de la Sinaia la Predeal.
Am ajuns la Moeciu pe la 12 noaptea. Atmosfera era liniştită şi îmi tot suna în minte expresia „animal de petrecere”. Adevărul este că i-am salutat pe toţi şi am ieşit afară să le spun stelelor cât mă durea faptul că am fost în stare să livrez un script imperfect. De fapt asta a fost picătura care a umplut paharul. Mi-am diluat deprimarea cronică în distracţie, alcool şi ignoranţă.
Nu am reuşit să întrec performanţa lui Viorel, soţul lui Gabi, de a îi bate pe toţi băieţii amatori de ping-pong dar cu siguranţa am transformat întreaga sala în teren de joacă. Am continuat cu Darts electronic până dimineaţa pe la 4 pe ritmuri zănatice de rock. Am învăţat multe despre Darts: dacă amesteci băuturile şi vezi dublu ai mai multe şanse să nimereşti punctul roşu din mijlocul ţintei. De asemenea, în timpul discuţiilor despre decolteu nu este indicat a se arunca săgeţi pentru că rezultatul ar fi doar de 0 puncte. Şi am descoperit că unii colegi, cum ar fi Cătălin şi Cristi, ne-ar putea ajuta să câştigăm la 6/49 deoarece se pricep în a ghici viitorul.
Sâmbătă dimineaţa, împotriva voinţei noastre, ne-am ridicat din pat pe la 10, am luat în graba micul dejun şi ne-am dus cu zăhărelul să mergem pe munte: un sfert de oră cu maşina şi vreo câteva ore pe jos. Unii dintre noi s-au refăcut cu greu după noaptea precedentă şi nu ne-au onorat cu prezenţa, alţii au fost mai vioi şi au urcat serios pe munte până la Şaua Strunga iar alţii au făcut o plimbare uşoară. Drumul a fost foarte afurisit cu picioruşele purtătorilor de adidaşi iar cele mai mari pericole au fost doi păianjeni cu picioare extrem de lungi şi subţiri. Unul dintre ei se afla în mijlocul cărării, strivit de o piatră, dar ne făcea semn cu un picioruş să ne apropiem de el.
Eu încă susţin că plimbarea/căţăratul pe munte se asortează bine şi cu discuţiile despre pisiceală.
Toata după amiaza am dedicat-o unei vizite în Buşteni unde se afla o simpatică sărbătorită. Mi-ar fi plăcut să împart cu voi imaginea crucii de pe Caraiman care datorită întunericului şi a norilor părea că pluteşte în aer. Am ajuns înapoi pe la 12 noapte şi mă aşteptam să găsesc un bar de pinguini, un fel de discotecă frenetică.
În schimb am asistat la o atmosferă romantică, lipsa unui DJ care să mulţumească pe toată lumea. Eu zic că este dureros să fii tolerant doar cu un anumit tip de muzică, îţi limitează rata de compatibilitate cu diverse mulţimi de prieteni.
Seara de „orgie” s-a transformat într-o şezătoare la care oamenii împărţiţi în doua grupuleţe au discutat. Uneori este bine să foloseşti supape pentru eliminarea stresului provocat de tot ce ţine de serviciu dar asta nu prea se potriveşte cu atmosfera unei nopţi care trebuia să fie nebună.
Deşi ne-am culcat din nou la Sf. Aşteaptă în dimineaţa următoare am urmat un program regulat şi ne-am trezit din nou la 10. Inuman dar ce nu face omul pentru o plimbare în ideea de a scăpa de atw-uri, maşini şi gălăgie. Înainte de asta am luat micul dejun cu mr. Juli, Mihai P. şi pisica prostituată. De ce am da mâncare unei pisici înfometate care în schimb se freacă de tine şi te şantajează cu privirea şi nu am da bani unei prostituate? La fel şi ea, poate moare de foame şi se freacă de tine. Singura diferenţă este privirea care nu inspiră tocmai milă.
Ne-am imaginat cum ar fi fost să lucram într-o atmosferă relaxantă, înconjuraţi de verdeaţă, case albe, floricele, soare dar ni s-a zgâriat brusc imaginea când am ajuns la partea de securitate. Am reuşit să ne întoarcem întregi, fără a fi călcaţi de nimeni şi nimic.
Masa de prânz a fost cu adevărat plăcută pentru că am avut discuţii interesante care au generat un experiment eşuat. Mr. Juli era la un pas de a ne lăsa fără Ionuţ. Vroiau să pună pariu că Ionuţ nu rezista să stea sub o masă în timp ce mr. Juli ar fi dat 3 pumni în ea. Şi ne-am complicat în a ne explica de ce dar nu am luat în calcul o soluţie simplă: dădea doi pumni în masă şi apoi pleca lăsându-l pe drăgălaş în aşteptare, poate şi un an.

După asta, toată lumea s-a grăbit să îşi strângă fulgii şi să plece acasă. Numai noi, iepuraşii ( mr. Juli, Cătălin şi eu ), ne-am zis că am putea prelungi ziua cu o mica aventură. Până să ajungem în Braşov ne gândeam să dam o fuga până la Sibiu dar Mihai P. ne-a sfătuit să ne gândim bine înainte să decidem încotro ne vom pierde în noapte. Şi am schimbat direcţia către lacul Sf. Ana. Am mers relativ bine până am ajuns la Bixad.
Mai aveam doar 17 km până acolo dar nu am luat în calcul o mulţime foarte mare de gropi şi alte câteva de vaci autonome. Şi am mers pe un drum ce părea să nu se mai sfârşească atât timp cât era lumina afară. Pe la 8 şi ceva era deja întuneric dar am ajuns la o barieră de care nu puteam trece cu maşina şi am mers prin pădure. Pe măsură ce înaintam întunericul ne înconjura mai tare, doar noi tulburam liniştea cu respiraţia şi fâşâitul hainelor. Mă întrebam dacă animalele miros teama şi ne pândesc din spatele copacilor sau pur şi simplu stăteau la vedere. Oricum nu am fi ştiut să le deosebim de alte forme create de imaginaţie şi întuneric. În cele din urma ne-am decis să facem un marş forţat înapoi.
Pentru a doua oară am ajuns la 1 km distanta de acest lac şi nu l-am văzut. Poate ideea că ursi zmeurari ar fi putut să ne ia în braţe ne-a împiedicat să ajungem la capătul drumului. Măcar am văzut o bufniţă mare sau ea ne-a văzut pe noi.
Ne-am întors acasă pe Vălenii de Munte. Şi alte serpentine şi mai afurisite dar măcar drumul era lin şi pustiu. Am avut ceva emoţii că mr. Juli va trage pe dreapta să facem sforrr dar am ajuns cu bine pe la 2 noaptea.
Ar mai fi multe de scris însă mă rezum în a vă zice să vă feriţi de maneliştii care vor să vă prindă în braţe chiar dacă asta implică riscul de a nu ajunge imediat în camera unde sunteţi cazaţi.

luni, 24 septembrie 2007

Noaptea alba - Straini in noapte


Sâmbătă, pe la prânz, mă trezeşte urletul dulce al telefonului meu.. încă visam dar ideea de a petrece o noapte albă prin Bucureşti a spulberat orice urmă de somn. Practic, noaptea asta a început pentru mine pe la ora 20 când am ajuns în faţa la ArCuB. Având în vedere că intrarea era liberă nu m-a mirat coada imensă ce se întindea pe trotuar.

Urma să ne întâlnim cu nişte prieteni care erau deja inseraţi un mulţimea de oameni relativ ordonată. Câtă sete de cultură! Încă mă roade întrebarea : dacă ar fi fost intrare cu bilet ar mai fi fost atâta lume?
Numai bine ce ne-am salutat că au şi început patru gaiţe cu părul alb să ne explice că ele au venit o dată cu prietenii noştri şi noi nu eram acolo. Şi-au exprimat speranţa că ne vom duce şi ne vom adăuga la sfârşitul cozii care se afla cu câţiva metrii mai în spate.

Am plecat într-o vânătoare de plăceri nesănătoase (ţigări) ale unora şi am revenit. Coada înaintase cu paşi de pinguin. Şi ne aşezam din nou…de data asta micile doamne, albite de vreme, au trecut în faţa prietenilor noştri pe motiv că nu s-au mişcat suficient de repede. Şi nici nu am apucat să schimbam două cuvinte când o alta „doamnă” mă apucă de mânecă şi îmi zice „Mă scuzaţi”. Imediat începu o chiţăială generala în jurul meu care s-a stins de la sine pentru că şi ofensata împreună cu soţul ei au trecut în faţa noastră pe motiv că nu le-am zis când plecam şi când venim.

Am intrat în ultimul moment şi am găsit în sala doua rânduri de scaune acoperite cu prelată. Am vrut să o îndepărtam uşor dar au venit oameni cu mai puţină forţă decât noi dar unindu-se au pus-o la pământ. Din nefericire era un decor care s-a cam boţit. Şi asta nu ar fi fost nimic dar imediat după începerea piesei a început să se rupă, încet dar sigur. Lumea ne atrăgea atenţia să încetăm dar cum? Spre jumătatea piesei decorul abandonat începu iar să scârţâie …a încetat repede. Prea multe glasuri s-au repezit să îl potolească.

Piesa, Străini în noapte, adusa de maestrul Beligan de la Paris, este una specială cum rar întâlneşti. Este un puzzle pe care crezi că în cele din urmă îl poţi rezolva dar dacă piesele îşi schimbă forma? Asta i-ar mai accentua complexitatea şi i-ar creşte interesul treptat.

Când eşti necunoscător în ale teatrului nu ştii să apreciezi un actor cu adevărat bun până nu întâlneşti mai mulţi şi printre toţi…unul cu adevărat talentat. Florin Piersic şi Emilia Popescu ne-au impresionat sincer. Acţiunea se desfăşoară în Paris, în apartamentul unui bărbat însurat care vine cu o necunoscută în lipsa soţiei. Jocul de cuvinte, gesturile fals reţinute, în realitatea îndrăzneţe, aduc aminte de spiritului francez şi libertin pentru care morala este remodelată pentru fiecare situaţie în parte.

Probabil că va rămâne în istorie. În final oamenii s-au ridicat şi au aplaudat minute în şir, până am simţit furnicături în palme şi nu se mai opreau. Spiritul exaltat de plăcut şi-a revenit cu greu pentru a intra în atmosfera încărcată de afară.

Noaptea s-a sfârşit pentru noi …ne-am simţit obosiţi. Am fi făcut o excepţie pentru o alta piesă de teatru ca şi cea vizionată mai devreme. Nu des se întâmplă că mintea să reţină atâtea amănunte şi replici, semn de mare plăcere. Viaţa noastră paradoxală se compune din multă durere, rutină. In schimb piesele de adevăr si fericire sunt rare.

marți, 18 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea III


În prima zi în care am locuit în imensul apartament am stat toata ziua să ne uităm la filme, pur şi simplu am popândăit în semiîntuneric pentru că soarele era prea zgârcit cu noi şi i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Abia noaptea am ieşit să luam o gura de aer.
A doua zi am găsit o preocupaţie nouă: snorklisori şi lăbuţe de scafandru…drept urmare am făcut cunoştinţă cu tot ce înota mai repede ca noi pe sub apă. S-a făcut seara şi noi tot nu mai vroiam să ne despărţim de cafenea şi de plaja ei. Dar am făcut un efort pentru că trebuia să găsim din nou un loc de dormit. Am mers pe întuneric, din nou spre nicăieri, până am avut impresia că ne apropiem de un incendiu. Ne-am panicat de pomană pentru că era un târg cât China. Eu l-am aproximat ca fiind mai mare decât “complexul” Europa.
Nu am mai avut ocazia să întâlnesc într-un singur loc atâtea categorii de oameni: amărâţi, cerşetori, ţigani, oameni de culoare, oameni obişnuiţi, turişti, localnici, oameni fiţoşi, fete dubioase sau unele chiar prietenoase. Atâtea culori, trupuri trecând unul pe lângă altul cu o nepăsare firească pentru interacţiune cu altele străine, mirosuri care se împleteau dar nu se asortau deloc. Am intrat în locul ăsta în ideea să ne găsim un chiţibuş. Curiozitatea ne-a împins să vedem ce găsim şi nu cred ca îmi ajunge o pagina să înşir toate lucrurile care se vindeau acolo. Pun pariu că aş fi găsit un obiect numit “orice” dar ar fi trebuit să caut mai bine. Într-o margine a târgului era o biserică ce avea porţile larg deschise.. pe treptele ei se făcea comerţ cu lumânări şi alte obiecte neidentificate. Mi-a dat un sentiment bizar de călugăriţă care se prostituează pentru că intrau şi ieşeau din ea atâţia oameni care cumpărau sau vindeau ceva, negociau. Şi muzicile erau amestecate, la fel şi cuvintele ce zburau din toate părţile.
Ne-am pierdut de câteva ori în labirintul acela în care noaptea părea zi şi am ajuns într-o alta parte a lui în care lumea stătea la mese, dansa ori se găseau diverse distracţii de bâlci.
Ni s-a consumat ceva energie cu experienţa aceasta şi am plecat mai departe. Am ajuns în Nea Moudania care trebuia să fie conform hărţii un oraş mare. În schimb am găsit un loc dubios, întunecat şi liniştit. Am intrat pe cel de-al treilea deget din Halkikidi şi ne-am oprit la prima staţiune prietenoasă care ne-a dus pe malul marii. A fost cea mai groaznică noapte pe care am dormit-o în maşină pentru ca aerul era sufocant.
A doua zi am fugit din calea furtunii ce ameninţa să ne strice vacanţa. Şi iar am mers prin locuri pustii, sălbatice dar frumoase. Spre asfinţit, după un colt a apărut şi civilizaţia. Ne-a atras ca un magnet şi ne-am cazat în primul apartament disponibil de pe o plajă. De data asta ne-a costat 55 Eur/noapte dar arata mai modern.
Poate ne ajunsese oboseala pentru că am alergat prea mult peştii pe sub apa dar simţeam că vrem să mergem acasă. Sunt unele clipe în viaţă care sunt atât de pătrunzătoare că ai impresia că se vor conserva în amintire fără a îşi pierde din intensitate. La fel a fost şi ultima zi din sejurul nostru în Grecia. Ultima bălăceală a fost ceva mai rece, soarele se juca printre nori şi lumina alterna cu umbra.
Pe măsură ce ne îndreptam spre casa vremea se întuneca din ce în ce mai mult. Am intrat în „Vestul Sălbatic” numit Bulgaria şi ore în şir am mers fără a avea mari probleme. Ce m-a şocat a fost ca în ţara asta totul este deprimant. Am trecut pe lângă un oraş măricel care arăta ca şi cartierul Ferentari. Poate în mijlocul lui, departe de ochii străinilor se ascunde o privelişte mai plăcută dar nu vom şti pentru că am prefera să nu mai calcăm pe acolo.
De ce aş vrea să mă întorc într-o ţară în care poţi umbla 2 ore în capitala ei fără să ştii încotro este drumul care te interesează, nimeni nu te poate ajuta pentru ca nu se vorbeşte engleza, străzile sunt acoperite cu piatra cubică şi atmosfera tristă domneşte peste tot. Cu excepţia unui indicator nimic nu mi-a spus ca suntem în Sofia. După ce era să îi rup harta în cap lui mr. Juli care se înfoiase la culme că nu mai ieşim din afurisitul oraş ne-am oprit în spatele unei maşini de poliţie. Am fost uşuraţi că un un nenea poliţist ne-a indicat drumul către Russe şi să ocolim un rond ca să ajungem pe sensul dorit.
Surpriza!!!! Ne-am dus în gura lupului pentru ca celalalt poliţist s-a gândit că dacă tot suntem din România şi nu pricepem limba lui încâlcită să ne dea amenda pentru el ştie ce. Ne-a arătat regulamentul scris în bulgară şi ne-a zis că trebuie să plătim 50 Eur sau şoferul rămâne fără carnet. Şi mai aveam doar 25 Eur şi 32 Ron. Pe toţi i-au luat şi ne-au lăsat să plecam în linişte şi pace. Am aflat cum este să fii jefuit doar pentru că eşti străin.
Am mers prin ceaţă, ploaie, întuneric, drum care nu avea curbele semnalizate. Chiar şi aşa… Joi, 6 Septembrie, la ora 5 dimineaţa eram din nou în România. Mi-ar fi plăcut să fac tumbe dar era mult prea frig şi abia mă mai convingeam să stau trează.
Vacanţa noastră dulce s-a sfârşit în câteva zile după aceea dar s-a sfârşit încet şi fără grabă ca o lumânare lăsată să ardă……

luni, 17 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea II

Şi parcă nu prea aş fi vrut să plecam dintr-un loc în care mă simţeam cât de cât în contact cu lumea civilizată. Dar se făcuse ora prânzului şi ne-am luat cele 2 genţi de voiaj, am aşteptat să se răcească maşina şi am plecat spre un supermarket şi ne-am făcut cumpărăturile aproape ca acasă…mai lipseau detergenţii.

Şi iar am mers prin munţi, am văzut marea de la înălţime, curbă la dreapta, curbă la stânga, deal, vale şi iar şi iar acelaşi drum. Până în cele din urmă am ajuns în punctul cel mai apropiat de muntele Athos în care au voie să calce toţi oamenii şi toate creaturile Pământului. Era o ruină, mărturie a unei mănăstiri. Drumul ni s-a sfârşit brusc lângă un anunţ foarte vizibil: „Forbidden entry for all”. Cât Mr. Juli a vorbit cu doi localnici eu m-am împrietenit cu un animal afurisit şi prefăcut: o mâţă care mi-a tors şi când am vrut să o ridic de la pământ mi-a tras o zgârietură de 2 centimetrii. Probabil că vroia să o ţin minte toată viaţa şi cum nu existau şanse să ne întâlnim din nou…

Deja mă înfoiasem pentru că toate pisicile din Grecia sunt sălbatice şi aiurite. Unele vin spre tine şi când mai au puţin să se apropie îşi schimbă brusc direcţia … se pierd în colţuri ascunse iar altele sunt sălbatice şi te zgârie cu cruzime. Oare o fi aşa de greu să oferi puţină afecţiune unui străin vai fulgul lui?

Şi parcă aş fi fost şi eu un pământean aiurit: cum nu ştiam că pe acest munte minunat nu au voie decât bărbaţii cu vârsta peste 18 ani şi musai să fie ortodocşi europeni. Iar mr. Juli ar fi avut voie să facă o călătorie pe mare până la un punct de pe munte unde putea intra şi vizita o parte din el. Nu cred că vrea să ştie nimeni cât de mare a fost revolta mea împotriva oamenilor cu legile şi prejudecăţile lor afurisite, îngropate adânc în conştiinţa umană. Nu aş fi vrut să fiu femeie nici măcar în urmă cu 100 de ani.

Dintr-o dată toate propagandele despre egalitate între oameni, femei şi bărbaţi indiferent de culoare, credinţă, ideologie mi s-au părut nişte ipocrizii reci şi ascuţite ca nişte arme albe gata să străpungă orice împotrivire. Şi poate sunt multe locuri pe Terra de genul ăsta dar m-a revoltat până la cer şi înapoi : de ce bărbaţii au voie să pună piciorul pe muntele acesta şi femeile nu??? Poate există argumente dar nu le-am auzit eu pe toate. În momentele acelea am cules un norişor de pe cer şi l-am cărat deasupra capului meu până seara târziu când am ajuns în paradis. O plajă aproape pustie, apus de soare pierdut printre valuri…apa călduţă, semiîntuneric, costum de baie lăsat pe şezlong, stele, nisip prin buzunare şi apoi întuneric, suflet pierdut sub întunericul ochilor închişi.

În cele din urmă s-a făcut frig, au mai venit nişte maşini şi am decis să dormim în maşina, pe plaja.

A doua zi dimineaţa m-am trezit cu o ameţeală cumplită, marea se legăna puţin mai repede decât aseară iar eu aveam în minte perspectiva unei zile întregi petrecute pe o barcă. Dar nu am avut ocazia să o vad transpusă în realitate pentru că vremea nu era prielnică şi se putea isca furtuna în orice moment. Eu zic că fost o răzbunare împotriva vremii care ne-a stricat planul şi am mers cel puţin 12 ore timp în care am văzut atâtea serpentine şi văi şi dealuri că mă simţeam că în barca aia afurisită cu care trebuia să ne plimbam toată ziua. Într-un timp mă uitam în stânga unde vedeam marea de obicei şi am avut o surpriză ameţitoare: se vedeau doar nori…asta însemna că ne-am îndreptat prea mult spre cer? Puţin mai târziu am coborât din maşină şi am avut o vedere ca din avion. Atunci cum să nu crezi că planeta se învârte prea repede pentru tine, când te vezi un punct în imensitatea naturii ce te înconjoară, frumuseţea ei iţi intra pe sub piele, respiră prin porii tăi, răscoleşte fiecare simt, îţi fură gândurile şi te lasă mut în faţa ei? Poate nu ai voie să rosteşti nici un cuvânt, poate cuvintele sunt străine de natură şi ii pot strica echilibrul aparent fragil.

Cu greu ne-am smuls din vraja aceea sublimă dar se întuneca şi mergeam spre nicăieri, ne era puţin somn şi eram săraţi la culme. În urma rafalelor de chiţăieli am intrat brusc în prima staţiune care ne-a ieşit în cale. Locul părea pretenţios, am întâlnit chiar mai multe grupuri de români.

După ziua asta lungă cât una de post ne-am găsit cazare deasupra unei cafenele: „ Cafe Del Mar”. Vroiam o cameră şi ni s-a spus că ne costa 40 Eur/ noapte. Poate că asta este ţara în care ţi se oferă mereu mai mult decât te aştepţi: era un apartament imens cu o cameră de dormit, living cu terase pe toate părţile şi cu vedere la mare, cameră pentru copii cu paturi supraetajate, bucătărie utilată pe o terasă. Şi totul era curat,proaspăt, gata să primească turişti somnoroşi, înfometaţi, săraţi, plini de nisip şi cu febră musculară din cauza înotului practicat fără nici o limită.

Uneori prea multă aventură te face să zici „Noapte bună” şi să nu te gândeşti că mai sunt câteva zile de vacanţă

luni, 10 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea I


Îmi este teamă că dacă voi începe să scriu ..voi uita să mă opresc pentru că voi avea atâtea de povestit. Dar având în vedere că ieri am aflat că oamenii nu au rabatare să citească povestiri lungi am decis să partiţionez vacanţa. În două săptămâni se adună atâtea impresii, idei, imagini…unde se stochează atâtea informaţii într-o viaţă de om?

Am plecat în marea aventură de aproape 2 săptămâni într-o Marţi după amiaza pe la ora 17. Eram deja preveniţi de la graniţă că în Bulgaria va fi greu, ca mergem pe drumul turcilor, că ne putem rătăci, că nu trebuie să dormim decât lângă tiruri româneşti în parcări luminate, că putem primi amendă doar pentru că suntem din România. Numai lucruri bune am auzit înainte şi astfel că 9 ore am stat cu atenţia încordată la maxim, cu ochii pe hartă ( şi chiar cu harta în braţe ne-am rătăcit bine de vreo câteva ori ). În drum am întâlnit nişte romani într-un Q7 care mergea cu o roată de rezervă. Astfel ca s-a întâmplat ca o SuperNova să conducă un Q7 prin drumurile întunecate ale Bulgariei. Asta până când un indicator ne-a indus în eroare şi am ajuns în munţi lângă un foc mare de tabără. Brusc maşina care ne însoţea a făcut cale întoarsă şi s-a pierdut în beznă. Am făcut şi noi la fel şi am mers pe drumul opus indicatorului. Încurcate mai sunt căile într-o ţară străină în care nu întâlneşti vorbitori de engleză.

Dar după 9 ore eram în Grecia care dormea liniştită dar măcar părea primitoare. Am mers pe un drum european, care puteai să juri că este autostradă, vreo câteva ore. Mă gândeam că suntem blestemaţi să mergem fără oprire până ajungem la mare. Probabil imaginaţia dormea şi avea un coşmar. Când ne-au oprit nişte poliţişti am crezut că vacanţa se va sfârşi brusc pentru că am depăşit limita de viteză dar s-au dovedit a fi foarte amabili şi ne-au zis ca putem dormi oriunde găsim un loc indicat pentru maşini.

După câteva ore de somn am descoperit ca eram în plină vară şi soarele ne trezea brutal. Şi iar am mers foarte mulţi kilometrii până să ne oprim. Am intrat în primul oraş care ni s-a părut noua mare şi bun de relaxare, Kavala. Dar îndată ce am intrat am început să urcam pe străduţe înguste, să încercăm să ieşim neboţiţi din traficul acela împletit şi obositor. Eu nu am văzut semne de circulaţie şi probabil ca făceau economie de semafoare astfel încât am dedus că se foloseşte regula bunului simţ. Nici nu ne-am dat seama când am ieşit din oraş şi nu am suspinat prea mult pentru ca eram siguri ca vom găsi o plaja simpatică. Mai târziu ne-am dat seama că de fapt căutam un loc în care să ne cazăm, să ne spălam de oboseală.

În prima noastră tentativă serioasă de a ne caza am descoperit că în ţara asta cuvântul „recepţie” este străin cu totul. Se poate întâmpla să nimereşti o persoană care să ştie câteva cuvinte în engleza şi să te duca la altcineva care nu te înţelege sub nici o formă dar iţi poate oferi cheia unui studio. Pentru început 60 Eur pentru un apartament utilat ni s-a părut destul de mult aşa ca am mers mai departe.

Într-un final, spre asfinţit, când harta era întinsă ca un liliac în jumătate din maşină în încercarea de a găsi drumul corect spre Agion Oros, m-am revoltat. În mod normal sunt un gps simpatic dar în momentele acelea îmi trecuse orice chef de orientare.

Drept urmare adio hartă, marcaje şi am urmat drumul spre prima plaja pe care am văzut-o în faţa ochilor şi aşa ne-am găsit sfârşitul într-un studio de 25/Eur pe noapte, decent şi utilat. Sforr usorrr de vreo 17 ore astfel că ziua următoare a început pe la amiază când soarele era deja îngrijorat că nu mai apărem şi ne bătea cu afurisenie în geamuri.

Şi bine a făcut pentru ca am descoperit ce înseamnă o plajă bar. Comanzi ca la bar, dai cu banul şi iţi alegi un şezlong, alergi în jurul lui până te prindă cineva să te dezbrace de haine. Comanda vine frumos împreună cu apa plată pe care nu o plăteşti. După care te relaxezi cum iţi trece printre urechiuşe: în apă, sub apă, la umbră…numai nu pe “nisip” care de fapt nu este nisip, sunt pietricele mici şi ascuţite care te pun la punct şi te trimit fie în apă, fie pe şezlong. Morala: nu ţopăi aleator pe plajă, totul este organizat.

Seara am descoperit că grecilor le place mâncare cu extrem de multa ceapă, poate prea multă pentru gustul nostru. Plimbându-ne fără de ţintă pe străduţe ne preocupam să analizam diferenţele dintre noi şi ei: o măcelărie care semănă cu o “marmacie”, foarte multe flori, copaci la fiecare colţ de stradă iar clădirile…toate te atrag să te opreşti să le admiri. Ai zice că seamănă între ele, toate sunt albe iar gazonul din faţa lor creează un contrast puternic, relaxant, au forme regulate şi simple, au ochi imenşi care te îmbie să te odihneşti înăuntru….

Atât de multă linişte şi pace pe care noi am tulburat-o cu filme văzute pe balcon.

Aventura asta neplanificată abia a început…