Locul unde am murit prima oara

Tocmai iesisem din pestera, din atmosfera aceea sufocanta. Inca ma gandeam la macabrul avertisment, deci noi stim ca suntem vii pentru ca exista moartea dar daca esti nemuritor in ce stare stii ca te afli? Mie mi-ar placea sa fiu nemuritoare pentru ca as putea experimenta atatea stiluri de viata, as trai istorie si as scrie propria mea varianta. Dar exista un impediment: existenta mea are un inceput dar nu are sfarsit si in general lucrurile pe Terra sunt duale.
Sau as putea fi exceptia care confirma regula. Prima oara cand am auzit expresia asta nici nu am inteles ce inseamna si am luat-o ca atare. Si nu sunt singura multi oameni folosesc expresii care se potrivesc cu niste situatii dar nu au decat o vaga idee ce inseamna.
Adica exista regula ca toti oamenii mor dupa o anumita varsta ori ca aceasta regula sa fie adevarata trebuie sa existe si oameni care nu mor niciodata altfel ar fi nerealist acest principiu.
Nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la pod, grupul cu care eram discuta despre drumul pe care mergeam, Drumul Oaselor, despre filmele in care l-am mai vazut, despre lilieci, posibile caderi in gol. Ma prinsesem asa tare in gandurile mele incat urechile imi erau acoperite de impaienjenisul lor.
Am asa o oroare de poduri pentru ca se pot prabusi. Si cu toate astea ma atrag inaltimile. M-am aplecat peste balustrada, ma uitam cum curgea apa. Ii auzeam vocea, vorbea cu toata lumea mai putin cu mine pentru ca ceilalti sunt dispusi la dialog si eu nu.
Vorbeau despre „rapel”, ce este asa extraordinar sa dai cu sfoara pana jos, totul se desfasoara in siguranta, nici macar nu se poate numi rapel.
Ce frumos convietuiesc apa si gheata in acelasi loc. Zapada nu supravietuieste. Si am impins niste zapada cu piciorul si am vazut cum cade si cum se topeste in apa. Se intoarce inapoi la origini. Se zice ca si noi ne intoarcem in pamant cand murim de parca ar fi demonstrat cineva ca am fost facuti din pamant. Sau poate in combinatia cu sufletul, variabila care nu se poate teleporta, a rezultat omul.
Ma sprijineam in coate pe bara de metal si aruncam zapada in apa. Imi gasisem o ocupatie ca sa il mai aud cum rade si chicoteste cu altcineva. Am inchis ochii pentru a visa putin. Doar asa ma puteam intalni cu realitatea mea invizibila.
As zice ca dupa cum au evolutat evenimentele ca am facut o alegere gresita. Ambele picioare au luat traiectoria zapezii si au tras dupa ele tot restul corpului. Poate daca m-as fi tinut cu mainile de bara, daca as fi avut ochii deschisi as fi reactionat prompt dar asa ...m-am lasat atrasa de forta gravitatiei catre bucatile din gheata aflate in apa. Cei drept ca aveau forme voluptoase, mai devreme imi furasera cateva priviri. Dar era musai sa imi lovesc si capul de ele, sa disturb circuitul armonios al gandurilor?
As fi vrut sa strig, sa scot sunete ca sa atenuez durerea dar mi-au furat si sunetele. Brusc imaginea s-a incetosat, a venit iubitul meu invizibil, Doctorul...

- Iubirea mea, cum te simti? Zi-mi ce te doare....
Pirivirea lui, vorba lui mana lui ma mangaia...dar imi venea gresu sa simt...era o senzatie ca atunci cand nu prea simti gustul mancarii.
-Dragule, da-mi voie sa ma uit la ea...nu inteleg de ce nu scoate nici un sunet si nici nu misca prea mult.
M-a tinut in brate cat timp Doctorul m-a examinat cu o privire disperata. Privirea lui ii tradeaza mereu starea de spirit la fel cum este la mine boticul.
- Se pare ca i-a fost afectat centrul vorbirii.....are o rana adanca in locul cu pricina...trebuie sa o ducem la spital sa vedem ce putem face.
„Vom comunica prin telepatie...macar noi putem sa facem asta pe cand relatia ta cu el este distrusa...fara comunicare o relatie este ca si moarta...acum te voi avea doar pentru mine...nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang...zi-mi ce simti...te rog...un gand...sunt aici sa te ascult..”
„Imi pare rau...nu reusesc sa imi aduc aminte cum te numesti, toate amintirile s-au pierdut in intuneric...ma simt pierduta, simt ca imi pierd energie, centimetru cu centimetru...”
„De ce spui ca iti pare rau? Eu nu sunt el. Nu trebuie sa imi spui ca iti pare rau pentru ce simti, pentru ce gandesti...te rog...nu imi oferi aceeasi moneda pe care i-o oferi lui. Eu exist doar pentru ca vrei tu, pentru ca tu inchizi ochi si imi dai voie sa exist..de fapt noi toti traim datorita tie.”
„Adevarat...vroiam sa iti spun ca imi pare rau dar asta va ramane locul unde am murit prima data. Intelegi? De fapt tu ma intelegi mereu sau macar te straduiesti. Imi vei lipsi ca de fiecare data. Este timpul sa experimentez si eu macabrul avertisement, sa ma las inghitita de natura la fel cum a facut fiecare fulg de zapada pe care l-am impins de pe pod fara nici o mustrare de constiinta. Te las acum chiar daca nu imi aduc aminte numele tau, chiar daca noi voi mai stii cine esti, ce ai fost pentru mine...te voi recunoaste daca ma voi intoarce vreodata”

M-am stins sub sarutarea lui catifelata, ca atingerea unui patratel de ciocolata fina...

-Mada!! Toti ceilalti au luat-o intainte. Vrei sa mergem si noi? Se intuneca.

Am tresarit, una din realitati s-a spart ca un pahar intr-o multime mare de cioburi...nu as fi avut rabdare sa le numar. Trebuia sa plecam chiar daca nu as fi vrut.

-Daaa...mergem...dar nu ai putea sa o iei inainte si vin si eu? Ma gandeam la ceva cand m-ai speriat si as fi vrut sa imi aduc aminte....