Am plecat de joi seara şi am ajuns la Sighişoara abia vineri seara. Festivalul deja începuse şi ne-am cam speriat de atmosferă. In comparaţie cu alţi ani au fost parcă mai puţini oameni, şi mai puţini rockeri, muzică şi mai patetică. Au fost nişte folkăieli dar nu am mai găsit aşa multe grupuri cu chitară. Am zis că poate pentru ca este prima zi din festival, lumea munceşte şi nu îşi ia concediu special pentru evenimentul ăsta deoarece a mai fost acolo.. încercam să găsesc o motivaţie.
In schimb am văzut un film mut din 1922 cu un vampir care a murit "ca prostu'". Si-a înfipt colţii într-o femeie care i s-a aruncat de bunăvoie in braţe şi a uitat să ii scoată. Când şi-a adus aminte ca nu este un izvor infinit de sânge era prea târziu…a răsărit soarele. Pe scena de lângă ecran erau nişte oameni simpatici care asigurau fundalul muzical. Imaginile erau de un cenuşiu închis, sunetele şi culorile te transpuneau in timp. Dar dacă mai întorceam capul in stânga şi in dreapta să vad oameni îmi reveneam rapid.
Mai bine nu o făceam. Mi-am văzut "trecutul", stătea liniştit pe jos, privea plictisit filmul acela vechi şi îşi mângâia iubita micuţa şi finuţă, aşa cum şi-a dorit mereu. In viată faci greşeli in care mai târziu îţi vine greu să te recunoşti, genul acela de greşeală care îţi răstoarnă existenţa, îţi zguduie valorile şi te face să despici firul in patru pană rămâi fără sentiment.
După film am pornit într-o căutare oarbă al unui camping civilizat. In cele din urmă l-am găsit şi am dormit in maşina, aproape ca acasă doar că mă încurcau schimbătorul de viteze şi cotiera.
A doua zi am pornit iar într-o căutare continuă prin cetate in speranţa ca vom regăsi atmosfera de anul trecut. Am încercat să mă integrez între atâtea suflete, să le atrag privirile. Pentru început am vrut să vad ce impact are o idee mai veche: pietre pe post de animale de companie dar trebuia să îmi umplu buzunarele cu ele şi as fi putut fi eu confundată cu unul. Aşa ca am mai găsit o foicică şi am scris că vindem zâmbete contra costului de 1 leu amărât şi plin de pureci. Astfel am descoperit din nou de ce oamenii sunt aşa de atrăgători: un zâmbet este mai preţios decât orice amănunt artificial şi frivol.
Ne-am amuzat pe tema asta şi as fi vrut iar să întâlnesc oamenii aceia care vindeau sărutări, poezii,aţe, iluzii dar au dispărut, au rămas doar câteva reminiscenţe ale ideilor de odinioară. Am plecat in Târgu Mureş unde am crezut noi ca vom găsi rockerii pierduţi şi astfel am descoperit o altfel de civilizaţie, parcă am fi fost in altă tară. Era prea curat, clădirile şi străzile erau mari şi îngrijite şi oriunde era ceva verde plantat. Un oraş liniştit de felul lui cu excepţia unei blonde isterice care mai vorbea şi in maghiară...curată obrăznicie.
Ca să nu mai lungesc vorba...să termin într-o concluzie: am câştigat 12 lei de la Mr. Juli ( am prestat multe zâmbete mai mult sau mai puţin simpatice ), multe priviri dulci, o căsătorie de 3 zile, o altă viziune asupra tării şi o părere cam amară despre festivalul ăsta şi cum arată cetatea azi. Ne trebuie piatră cubică nouă când ziduri stau să cadă? Sunt cerşetori pe care nu ii pune nimeni la munca, muzica s-a cam stins dar nu a dispărut de tot, încă mai radem şi mai aplaudăm mici spectacole dar vrem atmosfera înapoi....să fim iar amândoi...vino la mine...să fiu iar cu tine...
2 comentarii:
f misto articolul, dar m-a umplut de tristete. eram unul din fanii acestui festival, am mers ani la rand, nu am mai fost e adevarat de ani buni pentru ca am simtit, la fel cum s-a intamplat cu Vama Veche, ca s-a pierdut spiritul festivalului. Oamenii liberi, oanmeni plini de idei, oameni dispusi sa rada si sa cunoasca, oameni dispusi sa bea mult (poate asta nu s-a pierdut de tot inca). nu aveam cand sa ma plictisesc, era multa agitatie.
dar nu vreau sa cad in nostalgie, pentru ca nu este o solutie. alta decat sa ma duc in alta parti pentru a cauta ceva pur.
Salut Angel
Nu stiam ca ai blog, da' uite ca mai deschide omu' Mesengeru' si da peste promotionul tau ;o)
Daca iti mai aduci aminte de tizul tau de la Paris, al' batran care va povestea la un pahar de ceai la banca, uite ca am trecut si eu p'aci.
Hei, hei, multa vreme a trecut de la editiile de Sighisoara la care am participat (ca "organizator volutar") prin 1995. Atunci eram studenti, organizatorul principal avea chef sa arate lumii ca orasul ala nu era mort asa cum credeau inclusiv o mare parte din locuitori. Am vopsit steaguri medievale intr-o baie, am lipit afise pe stalpii urbelor studentzesti cu babe care ne certau ca ii stricam. Dar cand am ajuns in Cetate ne simteam Acasa. Cand vedeam o mutime de studenti ca noi care descopereau cladirile si istoria locului, ne crestea sufletul. Cu ei cantam pe strazi, beam in carciumi si ne iubeam noaptea pe mormintele idn cimitirul din deal. Muzica era facuta de pasionati, ca n-aveam bani pt profesionisti. Academia de teatru juca piese cu studentii din diversi ani si noi, organizatoriiii ajutam. Nu pot sa uit un moment in care Dumnezeu trebuia sa apara intr-o piesa si l-am suit pe unul in Turnul cu Ceas, cu o coroana pe care fixasem lumanari pe post de aura. Resp Turnului insistasera sa prevenim incendiile deci dupa un stalp eram eu cu doua galeti de apa gata sa i le trantesc in cap lui Dumnezeu daca avea vreo flama care sarea din aura. Filozofic vorbind, era cam haioasa situatia.
Hai ca te las, imi tremura mustatza albita de emotzie cand imi amintesc, ce bine ca nu mai sunt acolo sa vad rezultatul...
Bafta
Muddy
Trimiteți un comentariu