Dictatura pentru binele oamenilor

Legenda spune că în Texas s-au interzis urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori, nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Ce este fericirea?

 

Unii visează sa obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al părților.

Ignoranța este fericirea supremă.

Alții trăiesc în parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.

În schimb, la începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.

Unii se întreabă daca progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.

Oamenii care trăiesc pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc între ei?

„What is happiness to you, David?”

Mai avem nevoie și de liniște

Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu lovituri de ciocan aplicate în același ritm.

Reminiscențele verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul de celălalt.

Așa mi-am petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică aproape în fiecare zi.

Au fost și momente în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă conving că circul a luat o pauză.

Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.

Mă uit și vad trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura idee rămasă a fost să...

“Lilouuuu, pisi, pisi!”

Pisica pisicilor nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.

Şi deodată țâșnește ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.

Creaturile se sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.

În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Ziua domnișoarei LiLou

Prădătorul lumii moderne vine într-o formă înduioșătoare, aparent vulnerabilă, echipat cu 10 gheare dure pe care le folosește atunci când se simte nedreptățit sau în situații în care nu am înțeles cu ce am greșit.

Simpaticul ghemotoc blănos s-a revoltat împotriva întârzierii cu care noi ne punem în dulapuri hainele care vin de la uscat.

Astfel, a început prin a îmi face prea multe găuri de aerisire în pantalonii de interior; din fericire pentru urechile dumisale nu s-a atins niciodată de pantalonii pentru sport extrem.

O vreme îndelungată ne-a șterpelit deșosețeii pe care i-a băgat prin castronul său cu apă și le-a făcut multiple găuri mici. Nefericirea era ca observam găurile abia după ce ieșeam din casă.

Dacă le-am acorda mai multă atenție șosetelor, atunci cum am mai reuși să purtăm șosete de culori și forme diferite ?

Revenind la zilele noastre, domnișoara Ferocilă sau Cheetah, Cheetah Mărunțica s-a specializat prin a extrage fundele rochiilor, a le trece prin apă și a le pierde prin casă.

Prădătorul nostru, pe vremea când încă era mărunțică, ne vâna farfuriile scoțând doar lăbuțele de pe scaunul de sub masă. În zilele noastre, se aruncă pe masă atunci când i se pare că este ceva prea delicios. Păcat de efort și chiţăială pentru că noi suntem zgârie brânză și nu împărțim cu ea.

Uneori aplica tactici subversive ce implica tors, mângâiat și morlăit rugător.

Trebuie să îți respecți principiile – a se vedea « In Bruges ».

O altă atracție a drăguței LiLou este apa. De nicăieri aterizează oriunde curge niște apă. Atunci când era mai bebe, aveam dileme dacă să fac dus cu riscul de a o uda un pic sau să o conving că pe marginea căzii este un loc mai sigur pentru ea. A decis singură că vânatul stropilor de apă ce aterizează în afara căzii este mai amuzant.

Încă nu am elucidat de ce ține musai să șteargă insistent cu lăbuțele toate ușile închise care ne despart. Nu pot pricepe de ce o deranjează să țin un telefon în mană în timp ce îmi toarce și eu o mângâi.  În semn de protest, mă mușcă fulgerător și fuge.

Misterele pisicii au ajuns la apogeu când după două săptămâni în care nu ne-am văzut, m-a speriat teribil.

Doua săptămâni a conviețuit în armonie cu domnul Black Friday care a stat liniștit în acvariul lui și cu plantele răspândite prin toata casa.

Ne-am întors noi din lume și ne-am reluat rutinele, unii la birou, alții la grădiniță.

Într-o dimineață liniștită, mă trezesc a doua oară și cu ochii larg închiși, calc în câteva bălți mici de apă. Porneau de la dulapul pe care stătea Black Friday. Am crezut că LiLou şi-a vărsat iar bolul de apă și doar m-am aplecat să șterg, când îmi dau seama că nu îl vad pe Black Friday iar planta lui plutea în derivă.

Atunci am văzut că dulapul era plin de apă și m-am speriat teribil. Nu puteam să accept că Black Friday să fie mâncat de către LiLou.

Am luat acvariul, am scos planta și ..nimeni, parcă dispăruse. Am luat micul ghiveci în care stătea planta. Fiind semiîntuneric, interiorul ghiveciului fiind cărămiziu iar Black Friday fiind grena, nu se vedea nimic.

Am aprins lumina și mi-a venit să mă topesc în timp ce i-aș fi făcut urechile funda lui LiLou pentru că Black Friday se ascunsese în micul ghiveci.

Între timp,  viața drăguțului Black Friday a ajuns la final de bună voie și nesilit de nimeni. Noi încă nu l-am putut înlocui, a rămas doar planta lui pe care LiLou vânează ori de câte ori are ocazia.

Pisica iubita este în continua transformare. Port pe tot corpul urmele educației sale. Uneori vorbește cu mine, ea în limba ei, eu într-a mea. Adorrră să se joace cu bonurile fiscale făcute ghemotoc. Cred că ii place să îmi sară în brațe și pentru o vreme să o mângâi și să îmi toarcă. Nu prea înțelege că nu accept să mă spele pe față cu limba ei aspra.

A devenit mai prietenoasa însă mai are de învățat.

Atunci când  lucrez prea mult, îi vine să îmi muște un colt din laptop sau dacă este prea îmbufnată, mă muscă pe mine ca un luptător de gherilă. Cel mai caraghios este când facem activități între noi, se aruncă în mijlocul nostru și se așază în așa fel încât sa inoportuneze. Iar dacă cineva încearcă sa o dea la o parte, tot ea se simte deranjată și ripostează.

Uneori sare pe tocurile ușilor de parca ar avea arcuri. Poate și acesta este un gest pentru atragerea atenției. Cine știe?

Poate LiLou nu este sufletul blănos pereche dar nici o iubire nu seamănă cu alta.

Cele mai faine poze ale Pisicii Pisicilor sunt aici

Ce a mai făcut Furry de când ne cunoaștem vezi aici

Visul politic

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei.  Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Evadare în realitate

 Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!" 

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei