La plimbare cu Kafka

    — Unde ai ajuns?

    — În pat.

    — În patul cui?

— Amuzant este că mă întrebi tocmai acum. Dar am să îți povestesc oricum, pentru că ești persoana mea preferată.

Eram în tren, mă pierdusem printre gânduri. Mai aveam vreo două ore de mers.

     — Într-o zi ți-aș arăta graffiti-ul de la ieșirea din București.

    — L-am văzut deja. Poate am fost în același tren, dar în altă zi.

La următoarea stație urcă ea. Avea părul roșu, machiajul în stil gotic, la fel și hainele ei, un piercing în ureche și multe bijuterii din argint.

Mi-am zis: „Uite, o altă fată care are nevoie de atenție și afecțiune.”

Din nefericire, atrăgea toate privirile, era ca un magnet. O vreme nici eu nu m-am putut desprinde de imaginea ei.

Apoi am căzut iar pe gândurile care alergau în paralel cu trenul.

La următoarea stație a urcat un grup gălăgios de pensionari, genul acela cum rar vezi, pornit pe aventură și glumă.

Ei au părut mai puțin impresionați de domnișoara gotică, iar ea, neavând bilet cu loc, s-a ridicat buimacă și a început să caute un loc liber.

Atunci privirile ni s-au intersectat, i-am zâmbit, cum fac cu aproape toată lumea, ea m-a întrebat dacă locul de lângă mine este liber, iar eu, galant, ca de obicei, îi fac un semn ca la curtea regelui și îi spun:

    — Vă rog.

Acum chiar a trebuit să-mi întorc privirea pe geam. Purta un parfum atât de atrăgător, încât mă abțineam cu greu să nu o miros.

La un moment dat se aude foșnetul unei pagini întoarse. Evident, mă întorc ca să identific sursa sunetului și atunci remarc că ea citea.

Când văd pe cineva citind în public, mereu îmi doresc să aflu titlul. Pare o misiune imposibilă când cartea se află chiar lângă cotul meu.

Înciudat, încep să citesc și eu. Cred că am rămas fără cuvinte când mi-am dat seama că mai citisem acele rânduri, ba chiar am recunoscut stilul.

Oare nu intrasem în vorbă în urmă cu câteva zile cu acel cuplu din Israel despre Eshkol Nevo și ea ma întrebase dacă citisem Kafka? Pe cuvânt dacă mai știu cum s-a ajuns la întrebarea asta.

Știu doar că am răspuns că am citit o singură carte scrisă de el, romanul său celebru, dar am un lapsus legat de nume. Iar el a zis că, oricum, Kafka este deprimant. Eu am aprobat, îmbufnat că nu mi-am adus aminte numele.

Universul se întoarce și pune cartea chiar lângă mine. Cum aș fi putut să nu o întreb?

Așa am ajuns să aflu că se numea Gabriele și avea 27 de ani. Știi vârsta aceea la care, dacă încă nu ai copii, ai toată viața înainte să mai faci câteva greșeli.

Tocmai ieșise dintr-o relație, intrase în alta, dar era greșită, iar acum era singură și se ducea să își spele sufletul în mare.

    — Ți-am zis că sufăr de sindromul salvatorului?

    — Da, cel puțin o dată.

 

Am sărit de la un subiect la altul, ne-am povestit atât de multe, încât atunci când am ajuns în Constanța, nu am putut să o las să plece singură cu Kafka. Am invitat-o la o ciocolată caldă. Restul este istorie.

 

    — Nu zici nimic?

    — ...

Mai sunt trei ani și câteva luni

Într-o zi de septembrie în care soarele nu mai mușcă, doar mângâie și este perrrfect pentru a adăuga un strat de culoare, făcând o plimbare pe malul mării, a apărut întrebarea despre cum ar fi dacă am trai până în 2100.

Nici nu am reușit să calculez din prima încercare faptul că aș avea 119 ani.

Nimic nu-i perrrfect pe Terra, iar stilul meu de viață nu este excepția care confirmă regula. Mi-ar plăcea tare mult să ajung până acolo, dar sunt mici șanse chiar să vad cu ochii mei ce se va întâmpla atunci.

Bebeluşele au, în schimb, șanse. Dacă vor avea un stil de viață relativ echilibrat, dacă -Doamne ajută - nu ajungem la un război mondial și dacă ne punem sperrranța că nu vom fi invadați de extratereștrii violenți.

La întoarcere, Universul ne-a scos în cale niște „extratereștrii” eșuați. Mi-a fost mila de ei. Nici măcar nu am avut șansa să ne salutam.

Am rămas cu sperrranța până când, câteva zile mai târziu, am văzut în ziar avertismentul că IA ne-ar putea ucide până în 2030.

Atunci am rămas pe gânduri, fără fir narativ.

Mi-am adus aminte de Ex Machina.

Mai sunt trei ani și câteva luni.

Am atâtea cărți de citit, locuri de văzut, oameni de cunoscut.

Concluzia este că nu am timp de sfârșitul lumii.

Dictatura pentru binele oamenilor

Legenda spune că în Texas au fost interzise urmele albe lăsate de avioane pe motiv că oamenilor le este dorrr de nori și nu mai știu cum arată unul.

Adevărat vă spun că de mâine vom fi obligați să purtăm șosete verzi pentru că induc o stare de relaxare.

Coincidența este că în urmă cu ceva ani, acesta a fost exemplul meu atunci când am explicat ce înseamnă dictatura.

Ce este fericirea?

 

Unii visează sa obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al părților.

Ignoranța este fericirea supremă.

Alții trăiesc în parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.

În schimb, la începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.

Unii se întreabă daca progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.

Oamenii care trăiesc pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc între ei?

„What is happiness to you, David?”

Mai avem nevoie și de liniște

Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu lovituri de ciocan aplicate în același ritm.

Reminiscențele verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul de celălalt.

Așa mi-am petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică aproape în fiecare zi.

Au fost și momente în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă conving că circul a luat o pauză.

Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.

Mă uit și vad trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura idee rămasă a fost să...

“Lilouuuu, pisi, pisi!”

Pisica pisicilor nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.

Şi deodată țâșnește ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.

Creaturile se sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.

În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Ziua domnișoarei LiLou

Prădătorul lumii moderne vine într-o formă înduioșătoare, aparent vulnerabilă, echipat cu 10 gheare dure pe care le folosește atunci când se simte nedreptățit sau în situații în care nu am înțeles cu ce am greșit.

Simpaticul ghemotoc blănos s-a revoltat împotriva întârzierii cu care noi ne punem în dulapuri hainele care vin de la uscat.

Astfel, a început prin a îmi face prea multe găuri de aerisire în pantalonii de interior; din fericire pentru urechile dumisale nu s-a atins niciodată de pantalonii pentru sport extrem.

O vreme îndelungată ne-a șterpelit deșosețeii pe care i-a băgat prin castronul său cu apă și le-a făcut multiple găuri mici. Nefericirea era ca observam găurile abia după ce ieșeam din casă.

Dacă le-am acorda mai multă atenție șosetelor, atunci cum am mai reuși să purtăm șosete de culori și forme diferite ?

Revenind la zilele noastre, domnișoara Ferocilă sau Cheetah, Cheetah Mărunțica s-a specializat prin a extrage fundele rochiilor, a le trece prin apă și a le pierde prin casă.

Prădătorul nostru, pe vremea când încă era mărunțică, ne vâna farfuriile scoțând doar lăbuțele de pe scaunul de sub masă. În zilele noastre, se aruncă pe masă atunci când i se pare că este ceva prea delicios. Păcat de efort și chiţăială pentru că noi suntem zgârie brânză și nu împărțim cu ea.

Uneori aplica tactici subversive ce implica tors, mângâiat și morlăit rugător.

Trebuie să îți respecți principiile – a se vedea « In Bruges ».

O altă atracție a drăguței LiLou este apa. De nicăieri aterizează oriunde curge niște apă. Atunci când era mai bebe, aveam dileme dacă să fac dus cu riscul de a o uda un pic sau să o conving că pe marginea căzii este un loc mai sigur pentru ea. A decis singură că vânatul stropilor de apă ce aterizează în afara căzii este mai amuzant.

Încă nu am elucidat de ce ține musai să șteargă insistent cu lăbuțele toate ușile închise care ne despart. Nu pot pricepe de ce o deranjează să țin un telefon în mană în timp ce îmi toarce și eu o mângâi.  În semn de protest, mă mușcă fulgerător și fuge.

Misterele pisicii au ajuns la apogeu când după două săptămâni în care nu ne-am văzut, m-a speriat teribil.

Doua săptămâni a conviețuit în armonie cu domnul Black Friday care a stat liniștit în acvariul lui și cu plantele răspândite prin toata casa.

Ne-am întors noi din lume și ne-am reluat rutinele, unii la birou, alții la grădiniță.

Într-o dimineață liniștită, mă trezesc a doua oară și cu ochii larg închiși, calc în câteva bălți mici de apă. Porneau de la dulapul pe care stătea Black Friday. Am crezut că LiLou şi-a vărsat iar bolul de apă și doar m-am aplecat să șterg, când îmi dau seama că nu îl vad pe Black Friday iar planta lui plutea în derivă.

Atunci am văzut că dulapul era plin de apă și m-am speriat teribil. Nu puteam să accept că Black Friday să fie mâncat de către LiLou.

Am luat acvariul, am scos planta și ..nimeni, parcă dispăruse. Am luat micul ghiveci în care stătea planta. Fiind semiîntuneric, interiorul ghiveciului fiind cărămiziu iar Black Friday fiind grena, nu se vedea nimic.

Am aprins lumina și mi-a venit să mă topesc în timp ce i-aș fi făcut urechile funda lui LiLou pentru că Black Friday se ascunsese în micul ghiveci.

Între timp,  viața drăguțului Black Friday a ajuns la final de bună voie și nesilit de nimeni. Noi încă nu l-am putut înlocui, a rămas doar planta lui pe care LiLou vânează ori de câte ori are ocazia.

Pisica iubita este în continua transformare. Port pe tot corpul urmele educației sale. Uneori vorbește cu mine, ea în limba ei, eu într-a mea. Adorrră să se joace cu bonurile fiscale făcute ghemotoc. Cred că ii place să îmi sară în brațe și pentru o vreme să o mângâi și să îmi toarcă. Nu prea înțelege că nu accept să mă spele pe față cu limba ei aspra.

A devenit mai prietenoasa însă mai are de învățat.

Atunci când  lucrez prea mult, îi vine să îmi muște un colt din laptop sau dacă este prea îmbufnată, mă muscă pe mine ca un luptător de gherilă. Cel mai caraghios este când facem activități între noi, se aruncă în mijlocul nostru și se așază în așa fel încât sa inoportuneze. Iar dacă cineva încearcă sa o dea la o parte, tot ea se simte deranjată și ripostează.

Uneori sare pe tocurile ușilor de parca ar avea arcuri. Poate și acesta este un gest pentru atragerea atenției. Cine știe?

Poate LiLou nu este sufletul blănos pereche dar nici o iubire nu seamănă cu alta.

Cele mai faine poze ale Pisicii Pisicilor sunt aici

Ce a mai făcut Furry de când ne cunoaștem vezi aici