Citisem undeva ca încă din vremuri fără nume thassienii erau renumiţi pentru altruismul si generozitatea lor. Daca doar atât îmi aduc aminte atunci mă întreb la ce mi-au folosit 190 de ani de şcoală? M-am supus tuturor regulilor scrise si nescrise si am ajuns sa primesc misiuni din ce in ce mai îndrăzneţe. Si cu toate astea o umbra de amărăciune se tine scai de mine: nu îmi aduc aminte culoarea ochilor iubitei mele si mici amănunte despre locurile spre care călătoresc.
Am încercat din răsputeri sa rămân fidel ideii de monogamie dar vasul mă poarta in lungul si in latul pământului lor drag. Mie marile îmi sunt iubite si nu mă pot abţine sa le sărut pe fiecare in parte.
Când am întâlnit marea Egee pentru prima oara, in urma cu 20 de ani, eram încă un tânăr timid, idealist…eram un delicat. Am plutit in apele sale doar cu ideea fixa de a îmi duce misiunea la bun sfârşit. Visam eu multe dar nici o secunda nu m-am gândit sa o ating. Si iar mă revolt ca uit amănunte…cumva am intrat in apele ei, in asfinţit mi-am aruncat toate hainele. Am aşteptat sa se lase întunericul si atunci m-am topit in ea. Am crăpat cu pietre lanţurile fanteziilor noastre.
A fost suficient un pas in vârtejul libertinajului ca apoi mi-am găsit eu toate cuvintele justificatoare pentru faptele mele ulterioare.
Acum navigam spre Thassos…cu toate pânzele sus. Trebuie sa verificam daca bunătatea, sau naivitatea as zice eu, thassienilor a rămas in limitele legendei sau le-a venit mintea la cap.
Aa da…eu sunt Άγγελος si sunt asigurator de calitate al istoriei. Trebuia sa va spun asta ca sa aveţi o înţelegere mai buna a ceea ce urmează.
După cum ziceam thassienii au decis sa îşi creeze propriile lor convenţii decât sa le adopte pe ale lumii întregi. Erau gata făcute si funcţionau in limite decente dar asta nu i-a impresionat. De exemplu daca te duci intr-un magazin si spui ca îţi este foame si nu ai nici un ban atunci o primeşti pe gratis.
Nimeni nu si-a pus niciodată problema ce se întâmplă daca oameni cu gânduri mizerabile ar profita de ei? Atunci bunătatea lor s-ar transforma in naivitate costisitoare sau ar rămâne doar buna credinţă?
Zis si făcut. Am navigat pana la insula. Daca as fi citit mai bine comportamentul albatroşilor si al pescăruşilor poate as fi avut inteligenta de apoi. Dansau in ritmuri barbare si aruncau priviri ascuţite. Acum îmi smulg inutil firele din barba, nu ca as avea dar metaforic vorbind îmi vine sa mă las corigent la ştiinţa care se ocupa cu studiul păsărilor al cărui nume îmi scapă acum.
Am debarcat liniştit, am fost întâmpinat ca de obicei de oameni binevoitori care m-au întrebat de vorba. Ne-am pus pe flecărit si in cele din urma am cerut îndrumări spre locul in care se mănâncă cel bine.
„Hmm…greu de spus…prea multe sunt încântătoare. Dar va recomand sa va duceţi la Irene si îndrăznesc sa va cer o favoare sa ii daţi butoiul acesta”
M-am gândit ca daca tot a fost amabil cu mine atunci sa fac acelaşi lucru. Pana la urma un butoiaş de 5 L nu a ucis pe nimeni chiar si carat pe un drum usorrr de munte.
S-a dovedit intr-adevăr ca nu m-a ucis dar eu abia mai aveam energie sa spun buna ziua. Butoiul conţinea bucăţi de lemn de pin modelate in stil nedefinit îmbibate in ulei de măsline.
Am luat o figura de om amarat si am cerut un pahar de apa si o farfurie de mâncare. Doamna Irene mi-a mulţumit pentru butoi, mi-a dat ce i-am cerut, ba chiar mi-a adus si in plus. Când începusem sa îmi potolesc pofta se aşează frumos la masa si mă roagă sa o ajut puţin prin bucătărie pentru ca ajutorul ei se simţea rău in ziua aceea.
Mi s-a părut firesc sa îmi arat recunoştinţa in modul acesta, păcat ca la sfârşit am căzut din picioare din pricina efortului depus.
Oare nimerisem peste singurele excepţii de pe aceasta insula? Sau poate…cine ştie? Ridic din umeri si plec pe drumul pe care urcasem mai devreme. Nimic nu este mai plăcut decât un drum de munte pe care sa îl cobori ţopăind de pe un picior pe altul…atunci când nu eşti deja obosit.
Mă luase cu ameţeli si simţeam ca nu mai am aer. Pământul se învârtea pre repede pentru mine. M-am oprit la prima casa care mi-a ieşit in cale. Din fericire stăpânul casei se odihnea la soare si când m-a văzut s-a oferit sa îmi dea o cana mare de apa si o camera unde sa mă odihnesc o vreme.
Am simţit ca asta era punctul de pe h din misiunea mea. După o vreme mi-am spus ca este timpul sa îmi iau „La revedere” de la thassian si sa mă duc sa îmi scriu raportul.
Dar in loc de salutari am primit rugămintea de a face o favoare mai neobişnuită si m-a tras de mana înapoi in casa pana intr-o camera cu draperii groase. Era semiîntuneric si nu prea distingeam obiectele din jur. Simţeam un parfum puternic, uşor respingător.
„Ştii am o soţie care vrea si altceva iar eu o iubesc mult. Atât de mult încât îmi doresc foarte mult sa ii îndeplinesc aceasta fantezie”
„Mă tem ca nu înţeleg la ce se refera rugămintea dumneavoastră”
„O clipa va rog” si iese din camera închizând uşa după el cu cheia.
Uneori sufăr de claustrofobie si in primele clipe m-am panicat atât de tare ca am rămas fără aer. In nebunia mea scurta am uitat de ce am fost încuiat. Pana am simţit o femeie goala lipita de spatele meu. Asta mi-a distrat atenţia de la afecţiunea mea temporara si mi-a fost clarrr la ce se referea afurisitul om.
Astfel m-am prostituat forţat pentru o cana maare de apa si o camera plăcută pentru odihna. Ea nu a vrut sa audă ca iubitele mele nu sunt umane, ca nu mă iubesc nici cu bărbaţi, nici cu femei ci doar cu mari de toate felurile. Mi-am privit neputincios corpul cum răspunde la stimulii ei puternici. Acum îl urăsc si îmi vine sa îl arunc de pe stanca in marea Egee, in prima mea iubita sa se piardă definitiv.
Deci legenda thassienilor se destramă ca o ceata de pe ochii ignorantului. De aici a rămas vorba ca cel mai scump lucru este cel oferit pe gratis.
Si când mă gândesc ca intr-o zi mă voi întoarce aici pentru a vedea daca noua legenda este încă valabila sau ba…
