Sirena din Marea Mediterana

Am ajuns la un sfert de ceas distanta de miezul noptii. Inca erau oameni pe o terasa si au inceput, pe rand, sa zambeasca. Poate nu i-as fi observat dar privirile lor ma urmareau lent iar zambetele lor rigide erau ca ale papusilor pictate. Lipsea doar papusarul care le intorsese cheile.

Imi auzeam propria respiratie, sacadata iar dorinta ma rascolea fara control sau poate groaza. Nu as vrea sa recunosc dar erau amandoua trairi contrare, disputandu-ma de pe pozitii echilibrate.

Trebuia sa gasesc ceva care sa imi starneasca un vartej nemilos, sa mature tot in calea lui. Mi-am ales doua dintre iubitele lui Bachus, voluptoase si pline de jazz. Mi-au zambit misterios, mi-au atins mainile si m-au atras spre mare ca si cum ar fi stiut ca sunt un desert avid dupa carnalitate.

Pe plaja pustie, ele dansau fara noima, insufletite de vraja emanata de steaua nordului. Mie mi-a ramas doar luna in intregimea ei, revendicata prin legatura translucida si indestructibila cu tine.

In prezenta iubitei mele capricioase hainele se pierd, aluneca pe nisip intr-un ritm fin de matase. Cuprins de briza ei, nu mai simt dorul de tine care ma sfasaie in bucati delicate, aproape transparente, sangerii. Insa nu vreau sa pierd aceasta senzatie otravita, prefer sa ma arunc in valurile ei pentru ca sarea sa imi dea frisoane.

In zadar incearca iubitele mele fantomatice sa ma tina, le aluneca degetele pe corpul meu uns de eforturile semizeice de a ramane in sfera terestra. Abia ma tin sa nu alerg pe treptele selenare. Un ultim efort, disperat, imi impinge pasii in sens invers pana ce ma prabusesc pe spate. Adorrr sa ma las invadat de firele de nisip pe care le-am numarat impreuna dupa ce am botezat stelele sau era invers?

Nimic nu are sens pentru ca totul se invarte mai repede decat in mod normal. As deschide ochii, poate reusesc sa opresc lumea cu o privire in luna dar narile imi sunt invadate de mirosul familiar al pasiunii.

Un corp rece si umed se lipeste de mine, isi striveste buzele de ale mele, ma zgarie usorr pe piept. Limba ei, catifelata, moale, imi deseneaza dorinte la intamplare, ma devoreaza.

Imi sopteste in ureche cum ca s-ar numi Miele, ma infioara. Respiratia ei fierbinte se impleticeste de a mea, mainile incep sa imi umble frenetic pe formele ei atat de rotunde. Nu mi-am dar seama cand a trecut prin mine si am atins marginea abisului, culmea extazului.

M-am ratacit in privirea ei de o adancime la fel de necunoscuta ca a universului. Am uitat sa te caut in ea in timp ce o posedam salbatic. Sau poate ea pe mine. Nu am reusit sa mai deslusesc.

Totul s-a amestecat, sanii ei rotunzi lipiti de ai mei, miscarile ritmate ale corpurilor, ale valurilor, caldura apei, raceala corpului ei de sirena, fierbinteala corpului meu si gheata din atmosfera, culorile au devenit difuze, formele abstracte, goale, lipsite de suflet.

Apoi am incremenit inlantuiti dar nimic din ceea ce iti doreste prea mult nu dureaza. S-a evaporat precum o picatura de apa din desertul cel mai arid de pe Terra.

Am rams atat de singur incat am avut impresia ca doar ce m-am trezit dintr-un cosmar.

M-am ridicat si m-am dus in zig-zag de unde am venit. Oamenii, papusile, aveau ochii mari, mirati, atitintiti catre mine. Poate si pentru ca mi se aliniasera semnele din palma. Cred ca acela a fost momentul in care am facut un pas in afara sferei si am inceput sa rad ca un dement pana fisura din realitate s-a astupat de la sine.

Demonul si vrajitoarea

In marginea cea mai îndepărtata a pădurii se afla o peştera, cum altfel decât întunecata. Miroase a frunze moarte, ude si pline de noroi.

Apa se scurge pe pereţi intr-un ritm înnebunitor de tobe in timp ce vrăjitoarea se unduieşte lin in jurul cazanului. Coapsele si sânii ii lucesc sub jumatatile de raze selenare.

Din parul lung i se preling umbre negre care dansează in jurul ei, agăţându-se încă de suvitele ei parfumate.

In fata purităţii răului, toate tremura, prind viata si fac reverenţe.

Pe jumătate in întuneric, fata i se încleştează intr-un rictus indescifrabil, iar pe jumătatea încă luminata, zâmbetul ii este îmbietor.

Sunt atâtea Josephine pe lume insa aceasta este speciala, isi soarbe puterea din eclipsa, din partea întunecata a lunii.

Vântul se prinde si el in dansul din ce in ce mai sălbatic. Pe ritmul lui, din peştera răzbate un monolog sfâşietor.

- De ce m-ai lăsat singur? Mă simt abandonat, atât de pustiit incat mă mir ca mai simt ceva. M-am aruncat in braţele tale cu ochii larg închişi.

De ce m-ai dăruit întunericului? Mă poţi ierta pentru ce ti-am făcut? Am vrut doar sa te protejez, altfel nu as fi îndrăznit sa le sfâşii carnea in numele tău, zeiţa umana!

Credeam ca nimic nu ne va tine departe, credeam ca prin uciderea lor ne vom uni si vom deveni un întreg, o sfera de foc in care sa îngropam toate păcatele, toate dorinţele se vor fi golit de sânge si de nimic.

De ce m-ai trădat, făptura înşelătoare?

Aripile lui sunt atât de grele din pricina atâtor şoapte, prea multe frângeri si gheare.

- De ce m-ai înlănţuit? Se pare ca destinul mă face sa alunec pe panta nebuniei. Am vrut doar sa te venerez, sa mă arunc la picioarele tale cu întreaga mea natura demonica.

De ce m-ai abandonat?

Eclipsa este completa, inelul de lumina hipnotizează timp de 7 zile si 7 nopţi. Atât au rezistat pana când apa a pătruns ca printr-o epava si totul a fost strivit.

Negarea nu face ca lanţurile sa dispară.

Intr-o clipa de pierdere

- Iubita mea, Jospehine, ma doresti?

- Nu.

- Hmm…nici eu.

- Si atunci de ce ma intrebi?

- Ca sa am motiv sa injur si sa beau. M-am lasat de fumat iar sexul fara sentiment ma deprima. Ce zici?

- Esti pierdut. Pleaca.

- Te vreau, te ador…

- Pleaca

- Josephine, devin metalic…nu ma lasa sa plec.

- Ma plictisesti….dispari in neant de unde ai venit!

- Fato…tine minte ca totul se intoarce.

- ….

- Efemera clipa…doar timpul nu se intoarce. Si tu stii asta foarte bine dar preferi sa joci ceea ce nu ni se potriveste doar pentru ca altii au gasit algoritmul fericirii.

- Prefer sa regret…cu asta pot sa traiesc.

- Pe curand.

Pentru nu stiu a cata oara, imi iau gandul de la tine. Ma amagesc ca nu te voi mai vedea ca si cum nu te-as merita. De fapt, cine esti tu? Faptura sarmana, sordida iti este natura. Ori sunt nebun si te privesc prin lentila mea cu valoare neadecvata, ori te iubesc pana intr-acolo, unde trebuie sa vad intunericul din imaginatie ca sa ma pot lasa coplesit de realitatea inversa.

Dar cine esti tu, Josephine?

Impletituri din fire de nisip

As detesta sa mă pierd printre figurile sărutate de tine. Mi-ar displăcea sa ratacesti sarutarile mele printre altele superficiale, lipsite de sentiment.

***

Chiar m-am plictisit de mine, cuvintele nu se mai leagă intre ele astfel incat sa cred ca ar trezi o imagine. De fapt sunt doar bucati de oglinda aruncate de sus in timp ce mă îndrept spre vis.

Totul se repeta, cuvintele, extremele, plăcerile si gândurile. Si cel mai rău este ca mă îndrept spre vârtejul de nebunie temporara unde principiile isi schimba valenţele in funcţie de argumentele relative.

Daca lucrurile din jur ar avea culori exacte, as reacţiona matematic, as aplica regula de trei păzeşte…măcar o vreme.

Îmi pare rău dar nu mai funcţionează nici asta. Pânza începe sa se destrame, punctul negru începe sa vibreze atât de tare incat mă trezesc din când in când crezând ca este cutremur.

O mare parte se va întoarce de unde a plecat, in locul unde totul pulsează, reacţionează radical si paradoxal pe alocuri.

***

Ridica-te din praful existentei tale, convinge-mă sa iţi dau mana folosind argumente puerile. De indata ce ai reuşit, mergi. La început, intr-un ritm lent, apoi continua cu paşi din ce in ce mai mari. Fugi ! Pierde-ne in mulţime, acoperă totul cu poezie spontana si alege melodia pe care vom dansa când vom merge pe mare.

Damien Rice-Volcano

Asculta mai multe audio diverse

Ruptura

Lasa-ma afara, in calea oamenilor care catadicsesc sa treaca pe trotuarul asta. In general, oamenii care ma cunosc, imi arunca priviri pline de compasiune. Eu cred ca ei cred ca eu simpatizez cu starea lor de spirit cand eu stau lungita, cu mutra pe labe iar colturile gurii imi atarna libere.

Dar este tipul gresit de loc, cel in care ma aflu si nu am nici o scuza pentru asta. Nu sunt trista, pur si simplu ma gandesc la tine. Oare este bine ce fac? Dar ce as putea sa fac daca nu ma tii in brate?

As putea la fel de bine sa ma intind pe spate, sa privesc spre gri inchis cu ochii larg deschisi pana gasesc partea luminoasa. Timpul se scurge prin maini spre pamant dar oare nu este o crima micuta, neobservata?

Cred ca nu culoarea conteaza ci timpul potrivit pentru fiecare stare. Toata lumea stie ca atunci cand vrei sa plangi pe coada, trebuie sa iesi in lume, sa o lasi sa curga pana iti intra pe sub piele, pana ti-a insuflat neobisnuita idee ca ziua soarecelui nu exista decat daca ii dai voie.

Esti de acord ca fiecare zi trebuie sa reprezinte ceva?

Sa fii nimerit eu ziua nepotrivita?

Imi iau dorinta si plec. Ma duc in lume unde sunt atatia oameni relativ unici la fel cum ai fost si tu pentru mine.

Imi iau visul si plec. Ma duc sa il lipesc de altcineva care este dependent de el.

Iti iau sufletul si plec.

La revedere!

Impotriva curentului

Intr-o zi de toamna timpurie, te vei plimba prin parc, vei impinge cu picioarele toate frunzele care ti se vor impiedica de picioare si vei face ceea ce faci aproape in fiecare zi. Fie vei asculta muzica altor oameni, fie vei dori sa auzi ce se va intampla in jur. Privirea iti va fi pierduta, gandurile imprastiate, milioane de melodii cu idei diferite, superficiale sau profunde dar repetitive.

Evident ca vei atrage privirea unor tipi plictisiti de viata sau de ei. Unul dintre ei iti va aduce aminte de un soarece, va avea trasaturi inguste, alungite, ochii mici, in alerta, gura sfidatoare, pistrui si parul blond. Ti-am mai spus dar nu vrei sa asculti: nu te increde in ochii de plumb pentru ca ascund bizarerii.

Va intra in vorba cu tine, isi va da coate cu prietenul lui, umbra lui spirituala. Stiu ca nu vei rezista sa nu raspunzi pentru ca orice replica lipsita de vulgaritate te tine in loc, va aparea si bunul simt de dupa colt si iti va spune ca frumos este sa raspunzi.

Vulgar vine de la vulgaris care in latina inseamna comun, obisnuit, banal. Cand spun „homo vulgaris”, nu vad un om care se scarpina des si vorbeste ca la usa cortului. Si cu toate acestea, in zilele noastre, vulgar inseamna grosolan si josnic.

Culmea este ca oamenii adora obisnuitul, figura comuna nu produce iritatie la nivel de subconstient, apartenenta la o multime, la unul sau mai multe grupuri bine alese, atrage iminent.

Asa imi explic eu de ce te vei aseza langa el si dupa cum te stiu eu ca iti place sa privesti oamenii in ochi, vei continua dialogul pe tonul acela usorrr arogant care uneori ma enerveaza la culme.

Pacat ca el si umbra lui au ales sa faca parte din genul acela de oameni care sunt impotriva curentului.

„Ce faci babi pe aici, prin parc, singura?” ranjeste prosteste el.

Ma incrunt usorrr si inca nu spun nimic.

„Asa imi place mie sa spun, babi, si sa vad tipele cum se miorlaie sa nu le mai spun asa. Se asteapta sa pronunt frumos in engleza dar mie imi place sa le enervez la culme. Pe tine te deranjeaza?”

„As prefera sa imi spui pe nume. Voi ce faceti pe aici?”

„Hih…nu vrem sa facem nimic din ce face toata lumea, nu vrem sa mergem la scoala, nu vrem sa muncim, nu vrem sa avem casa, masina. Nu vrem sa facem parte dintr-o multime de prosti. Ce zici babi?”

Te vei ridica rapid de langa ei. Doar te cunosc, te superi foarte repede. Si in plus, ranjetul lui iti vor arata niste dinti mici, ascutiti care iti vor aduce aminte cum a aparut expresia „a saruta precum un soarece”.

„Dudes, va las. Pot sa vorbesc si eu ca voi dar ma plictisesc repede. Au revoir!!!”

Ti-am spus doar, toti vrem doar ceea ce am invatat ca este bun, la fel dar in acelasi timp are o aura superficiala de iesit din comun. Incep sa cred ca nimic nu este nou sub soare. Exista un set definit de obiecte abstracte care se propaga de la un nivel la altul, de la micro la macro, de la bine la rau. As putea sa ma invart in jurul cercului ce reprezinta infinitul surprins intr-un obiect care la nevoie poate fi ignorat.

Nici eu nu pot sa trec pe langa obisnuinta si sa scriu despre actiunea care se petrece in momentul prezent. Ma voi lega si eu de momentul trecut sau viitor, nici unul nu este real, oamenii din ele vor cadea si ei lati, culorile vor fi niste carpe prafuite. Voi incerca sa nu le dau un aer exotic pentru ca vor cadea prea usorrr in judecata subiectiva.

Ochii plumburii nu sunt nici ei obisnuiti.

Covorul din orasul inchisorii

Am închiriat avionul albastru si am zburat cu maşina (cat China) pana la Bruxelles. Intr-un Peugeot 3008 am trecut de 6 ori prin acelaşi loc fara a avea intenţie dar încurcate mai sunt străzile cu semnele, părerile cu hartile si noi intre noi.

Am ajuns pe strada Véronèse unde am introdus parola, am ridicat plicul si am găsit codul care deschidea lăcaşul in care se afla cheia care deschidea perna noastră. A fost o perna curata timp de 3,14 zile.

Singurul motiv pentru care ne-am reîntoarce la Bruxelles ar fi sa mergem pe langa închisoare (n.r. Comisia Europeana) si sa găsim acel restaurant italian veritabil in care am mâncat o pizza calzone fara cusur.

Oare cum ar fi daca intr-o zi te-ai opri din procesul de câştigare al existentei, te-ai ridica de la birou si ai pleca fara un cuvânt? De obicei nu vrei sa ieşi pentru ca simţi ca oraşul iţi pune mana la gura si te sufoca. De aceasta data te-ai îndrepta cu paşi siguri către gradina botanica, oaza de linişte din miezul unei zarve teribile.

In mijlocul naturii, te aşezi pe o banca si dai mana cu florile si copacii, meditezi la nemurirea sufletului si fredonezi o melodie. Apoi te ridici pentru a face cativa paşi. Zâmbeşti artistului care a creat o fântâna atât de naturala pentru ca iţi dai seama ca alţi artişti din Bucureşti se uita la prea multe filme de acţiune, deşi nu am văzut pe nimeni sa folosească un urcior pe post de arma.

Depun eu mărturie ca am merge cu toţi cu zâmbetul întins de la o ureche pana la cealaltă. Si poate nici noi nu am fi ajuns aici dar ne-am rătăcit in plimbarea spre centrul oraşului.

In cele din urma am tras la sorti si am trimis singurul şofer autorizat sa aducă maşina si sa ne duca pe drumul cel bun. Astfel am ajuns in Piaţa Mare unde am găsit o mare de oameni; ce-i drept nu ţineau mâinile ridicate deasupra capului dar se bucurau de minunea care se întâmpla din doi in doi ani si chiar tine 3 zile.

Întotdeauna am visat sa mă tăvălesc pe un covor verde, plăcut la atingere dar acesta care era făcut din begonii, se înalta la stadiul de fantezie finala, infinita. Mi-au lipsit doar aripile, as fi vrut sa mă ridic deasupra mulţimii pentru a avea o viziune de ansamblu.

Am încercat sa ne momim cu gaufre cu frişca, ciocolata, banane si fragi dar a fost inutil. Se cerea o pauza, impresiile aveau nevoie de un moment de linişte pentru a se aşeza in lăcaşurile lor.

Soarta a făcut sa fim abordaţi si invitaţi de un domn, român, in restaurantul lui care se numea Cipriani. A sosit momentul repetării experimentului Paella. A fost nevoie de un curaj teribil dar s-a dovedit ca aceia care încearcă, au de câştigat.

Ziua părea ca se sfarseste deoarece începeam sa mergem in cerc, sa căutam bere autohtona si alte dulceţuri fine. Doi dintre noi au cedat, alţii au visat dar la căderea serii am luat ideile si prietenii si am plecat intr-o cursa nebuna prin oraş.

Nu mă lăsa sufletul sa nu mergem in piaţa Louise ca sa vedem oraşul de sus, sa încercam din nou sa ne luam zborul peste covorul de flori si in cele din urma sa ne aruncam de pe atom in pat.

Probabil ca unii dintre noi, mai fericiţi cu mustati lungi si fine, se tăvălesc de cald, miorlăie de dorrr. Mie mi-a fost frig si am adormit cu ursul.