Impresii din vacantza - partea II

Şi parcă nu prea aş fi vrut să plecam dintr-un loc în care mă simţeam cât de cât în contact cu lumea civilizată. Dar se făcuse ora prânzului şi ne-am luat cele 2 genţi de voiaj, am aşteptat să se răcească maşina şi am plecat spre un supermarket şi ne-am făcut cumpărăturile aproape ca acasă…mai lipseau detergenţii.

Şi iar am mers prin munţi, am văzut marea de la înălţime, curbă la dreapta, curbă la stânga, deal, vale şi iar şi iar acelaşi drum. Până în cele din urmă am ajuns în punctul cel mai apropiat de muntele Athos în care au voie să calce toţi oamenii şi toate creaturile Pământului. Era o ruină, mărturie a unei mănăstiri. Drumul ni s-a sfârşit brusc lângă un anunţ foarte vizibil: „Forbidden entry for all”. Cât Mr. Juli a vorbit cu doi localnici eu m-am împrietenit cu un animal afurisit şi prefăcut: o mâţă care mi-a tors şi când am vrut să o ridic de la pământ mi-a tras o zgârietură de 2 centimetrii. Probabil că vroia să o ţin minte toată viaţa şi cum nu existau şanse să ne întâlnim din nou…

Deja mă înfoiasem pentru că toate pisicile din Grecia sunt sălbatice şi aiurite. Unele vin spre tine şi când mai au puţin să se apropie îşi schimbă brusc direcţia … se pierd în colţuri ascunse iar altele sunt sălbatice şi te zgârie cu cruzime. Oare o fi aşa de greu să oferi puţină afecţiune unui străin vai fulgul lui?

Şi parcă aş fi fost şi eu un pământean aiurit: cum nu ştiam că pe acest munte minunat nu au voie decât bărbaţii cu vârsta peste 18 ani şi musai să fie ortodocşi europeni. Iar mr. Juli ar fi avut voie să facă o călătorie pe mare până la un punct de pe munte unde putea intra şi vizita o parte din el. Nu cred că vrea să ştie nimeni cât de mare a fost revolta mea împotriva oamenilor cu legile şi prejudecăţile lor afurisite, îngropate adânc în conştiinţa umană. Nu aş fi vrut să fiu femeie nici măcar în urmă cu 100 de ani.

Dintr-o dată toate propagandele despre egalitate între oameni, femei şi bărbaţi indiferent de culoare, credinţă, ideologie mi s-au părut nişte ipocrizii reci şi ascuţite ca nişte arme albe gata să străpungă orice împotrivire. Şi poate sunt multe locuri pe Terra de genul ăsta dar m-a revoltat până la cer şi înapoi : de ce bărbaţii au voie să pună piciorul pe muntele acesta şi femeile nu??? Poate există argumente dar nu le-am auzit eu pe toate. În momentele acelea am cules un norişor de pe cer şi l-am cărat deasupra capului meu până seara târziu când am ajuns în paradis. O plajă aproape pustie, apus de soare pierdut printre valuri…apa călduţă, semiîntuneric, costum de baie lăsat pe şezlong, stele, nisip prin buzunare şi apoi întuneric, suflet pierdut sub întunericul ochilor închişi.

În cele din urmă s-a făcut frig, au mai venit nişte maşini şi am decis să dormim în maşina, pe plaja.

A doua zi dimineaţa m-am trezit cu o ameţeală cumplită, marea se legăna puţin mai repede decât aseară iar eu aveam în minte perspectiva unei zile întregi petrecute pe o barcă. Dar nu am avut ocazia să o vad transpusă în realitate pentru că vremea nu era prielnică şi se putea isca furtuna în orice moment. Eu zic că fost o răzbunare împotriva vremii care ne-a stricat planul şi am mers cel puţin 12 ore timp în care am văzut atâtea serpentine şi văi şi dealuri că mă simţeam că în barca aia afurisită cu care trebuia să ne plimbam toată ziua. Într-un timp mă uitam în stânga unde vedeam marea de obicei şi am avut o surpriză ameţitoare: se vedeau doar nori…asta însemna că ne-am îndreptat prea mult spre cer? Puţin mai târziu am coborât din maşină şi am avut o vedere ca din avion. Atunci cum să nu crezi că planeta se învârte prea repede pentru tine, când te vezi un punct în imensitatea naturii ce te înconjoară, frumuseţea ei iţi intra pe sub piele, respiră prin porii tăi, răscoleşte fiecare simt, îţi fură gândurile şi te lasă mut în faţa ei? Poate nu ai voie să rosteşti nici un cuvânt, poate cuvintele sunt străine de natură şi ii pot strica echilibrul aparent fragil.

Cu greu ne-am smuls din vraja aceea sublimă dar se întuneca şi mergeam spre nicăieri, ne era puţin somn şi eram săraţi la culme. În urma rafalelor de chiţăieli am intrat brusc în prima staţiune care ne-a ieşit în cale. Locul părea pretenţios, am întâlnit chiar mai multe grupuri de români.

După ziua asta lungă cât una de post ne-am găsit cazare deasupra unei cafenele: „ Cafe Del Mar”. Vroiam o cameră şi ni s-a spus că ne costa 40 Eur/ noapte. Poate că asta este ţara în care ţi se oferă mereu mai mult decât te aştepţi: era un apartament imens cu o cameră de dormit, living cu terase pe toate părţile şi cu vedere la mare, cameră pentru copii cu paturi supraetajate, bucătărie utilată pe o terasă. Şi totul era curat,proaspăt, gata să primească turişti somnoroşi, înfometaţi, săraţi, plini de nisip şi cu febră musculară din cauza înotului practicat fără nici o limită.

Uneori prea multă aventură te face să zici „Noapte bună” şi să nu te gândeşti că mai sunt câteva zile de vacanţă

Impresii din vacantza - partea I

Îmi este teamă că dacă voi începe să scriu ..voi uita să mă opresc pentru că voi avea atâtea de povestit. Dar având în vedere că ieri am aflat că oamenii nu au rabatare să citească povestiri lungi am decis să partiţionez vacanţa. În două săptămâni se adună atâtea impresii, idei, imagini…unde se stochează atâtea informaţii într-o viaţă de om?

Am plecat în marea aventură de aproape 2 săptămâni într-o Marţi după amiaza pe la ora 17. Eram deja preveniţi de la graniţă că în Bulgaria va fi greu, ca mergem pe drumul turcilor, că ne putem rătăci, că nu trebuie să dormim decât lângă tiruri româneşti în parcări luminate, că putem primi amendă doar pentru că suntem din România. Numai lucruri bune am auzit înainte şi astfel că 9 ore am stat cu atenţia încordată la maxim, cu ochii pe hartă ( şi chiar cu harta în braţe ne-am rătăcit bine de vreo câteva ori ). În drum am întâlnit nişte romani într-un Q7 care mergea cu o roată de rezervă. Astfel ca s-a întâmplat ca o SuperNova să conducă un Q7 prin drumurile întunecate ale Bulgariei. Asta până când un indicator ne-a indus în eroare şi am ajuns în munţi lângă un foc mare de tabără. Brusc maşina care ne însoţea a făcut cale întoarsă şi s-a pierdut în beznă. Am făcut şi noi la fel şi am mers pe drumul opus indicatorului. Încurcate mai sunt căile într-o ţară străină în care nu întâlneşti vorbitori de engleză.

Dar după 9 ore eram în Grecia care dormea liniştită dar măcar părea primitoare. Am mers pe un drum european, care puteai să juri că este autostradă, vreo câteva ore. Mă gândeam că suntem blestemaţi să mergem fără oprire până ajungem la mare. Probabil imaginaţia dormea şi avea un coşmar. Când ne-au oprit nişte poliţişti am crezut că vacanţa se va sfârşi brusc pentru că am depăşit limita de viteză dar s-au dovedit a fi foarte amabili şi ne-au zis ca putem dormi oriunde găsim un loc indicat pentru maşini.

După câteva ore de somn am descoperit ca eram în plină vară şi soarele ne trezea brutal. Şi iar am mers foarte mulţi kilometrii până să ne oprim. Am intrat în primul oraş care ni s-a părut noua mare şi bun de relaxare, Kavala. Dar îndată ce am intrat am început să urcam pe străduţe înguste, să încercăm să ieşim neboţiţi din traficul acela împletit şi obositor. Eu nu am văzut semne de circulaţie şi probabil ca făceau economie de semafoare astfel încât am dedus că se foloseşte regula bunului simţ. Nici nu ne-am dat seama când am ieşit din oraş şi nu am suspinat prea mult pentru ca eram siguri ca vom găsi o plaja simpatică. Mai târziu ne-am dat seama că de fapt căutam un loc în care să ne cazăm, să ne spălam de oboseală.

În prima noastră tentativă serioasă de a ne caza am descoperit că în ţara asta cuvântul „recepţie” este străin cu totul. Se poate întâmpla să nimereşti o persoană care să ştie câteva cuvinte în engleza şi să te duca la altcineva care nu te înţelege sub nici o formă dar iţi poate oferi cheia unui studio. Pentru început 60 Eur pentru un apartament utilat ni s-a părut destul de mult aşa ca am mers mai departe.

Într-un final, spre asfinţit, când harta era întinsă ca un liliac în jumătate din maşină în încercarea de a găsi drumul corect spre Agion Oros, m-am revoltat. În mod normal sunt un gps simpatic dar în momentele acelea îmi trecuse orice chef de orientare.

Drept urmare adio hartă, marcaje şi am urmat drumul spre prima plaja pe care am văzut-o în faţa ochilor şi aşa ne-am găsit sfârşitul într-un studio de 25/Eur pe noapte, decent şi utilat. Sforr usorrr de vreo 17 ore astfel că ziua următoare a început pe la amiază când soarele era deja îngrijorat că nu mai apărem şi ne bătea cu afurisenie în geamuri.

Şi bine a făcut pentru ca am descoperit ce înseamnă o plajă bar. Comanzi ca la bar, dai cu banul şi iţi alegi un şezlong, alergi în jurul lui până te prindă cineva să te dezbrace de haine. Comanda vine frumos împreună cu apa plată pe care nu o plăteşti. După care te relaxezi cum iţi trece printre urechiuşe: în apă, sub apă, la umbră…numai nu pe “nisip” care de fapt nu este nisip, sunt pietricele mici şi ascuţite care te pun la punct şi te trimit fie în apă, fie pe şezlong. Morala: nu ţopăi aleator pe plajă, totul este organizat.

Seara am descoperit că grecilor le place mâncare cu extrem de multa ceapă, poate prea multă pentru gustul nostru. Plimbându-ne fără de ţintă pe străduţe ne preocupam să analizam diferenţele dintre noi şi ei: o măcelărie care semănă cu o “marmacie”, foarte multe flori, copaci la fiecare colţ de stradă iar clădirile…toate te atrag să te opreşti să le admiri. Ai zice că seamănă între ele, toate sunt albe iar gazonul din faţa lor creează un contrast puternic, relaxant, au forme regulate şi simple, au ochi imenşi care te îmbie să te odihneşti înăuntru….

Atât de multă linişte şi pace pe care noi am tulburat-o cu filme văzute pe balcon.

Aventura asta neplanificată abia a început…

Psihicul reanimat de sărutul Iubirii

În ciuda faptului că sunt o mulţime de prejudecăţi despre cum ar trebui să se poarte femeile sau bărbaţii există un punct comun: iubirea. În urmă cu mulţi ani am căutat în dicţionar ce înseamnă iubirea. Nu aveam pe cine să rog să îmi explice ce simt, de ce stăteam noaptea şi le vorbeam stelelor despre viaţa mea. Iar un dicţionar amărât nu poate da lecţii despre viaţă. Există multe definiţii, multe explicaţii. Până şi savanţii au încercat să o explice dar eu susţin că face parte din categoria de fenomene care încă nu pot fi explicate.

Recunosc că nu am citit tot ce a scris Freud pentru că într-un timp mi s-a părut deprimant dar ar putea el să explice de ce sunt atâţia oameni extrem nefericiţi din pricina sentimentelor şi de ce stau împreună?

Din inerţie, din teama de singurătate, din interes, din milă? Mă uit în jur la oamenii care se ceartă oriunde ar fi, mă uit la cei mai în vârstă că mine şi vad cum trăiesc prin alţii mai tineri că ei. Nu ne ţine nimeni legaţi unii de alţii dacă nu ne potrivim. Sau suntem masochişti şi ne place să ne întristăm chiar dacă putem face ceva în privinţa asta.

Avem maxim 100 de ani la dispoziţie să trăim şi încă nu am desluşit de ce ar trebui să fim trişti din cauza iubirii când putem fi veseli. Iar fenomenul acesta inexplicabil ne poate aduce zâmbetul pe buze. Nu îmi închipui că totul este roz şi fain dar ştiu din proprie experienţă că dă gust vieţii şi nu te simţi că într-un banc de peşti.

Relaţia de iubire dintre doi oameni a fost disecată, supusă atenţiei tuturor, mercantilizată până la extrem iar acum nu ştiu ce a mai rămas din ea, ce mai înseamnă pentru cei mai tineri ca mine sau pentru cei mai bătrâni. Îmi vin în minte afacerile matrimoniale care învârt fără nici un sentiment o mulţime de bani. În cele din urma viaţa noastră se reduce la afaceri din care ies bani, nu la afaceri din care să trăim bine şi să iasă şi bani.

Şi cu toata viziunea asta sumbră ştiu ceva despre oameni care nu poate fi nici cumpărat şi nici modificat artificial: oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a supravieţuii din punct de vedere psihic. Şi din asta se nasc căutări şi relaţii iar unii oameni chiar sunt fericiţi.

Cradle of Filth - orăcăiala mea preferată

Cam târziu m-am aşezat să scriu despre aventura din Vamă dar acum am un moment de respiro. Joi seară am plecat ca vântul şi ca gândul să ajungem la Stufstock, de fapt la concertul celor de la Cradle of Filth.

Ţi s-a întâmplat să îţi doreşti ceva foarte mult şi să speri ca într-o zi să îl poţi avea? Este genul acela de speranţa străvezie care arată discrepanţa dintre dorinţă şi faptă. De cele mai multe ori nu primeşti nimic fără efort dar se poate întâmpla şi excepţia care întăreşte regula. Aşa am primit eu acest concert.

Am făcut cam 3h30min până acolo, mai aveam câţiva metrii până să ajungem în ţarcul unde erau cele două scene. A trebuit să ascult Altar, formaţia pe care nu o pot să sufăr pentru că are versuri repetitive, făcute parcă intenţionat să îţi strecoare printre gânduri mesaje subliminale.

Mă uitam în sus, număram stele şi încercam să îmi dau seama cât este ceasul. Un far plasat strategic lângă scenă mă orbea din când în când. O domnişoară simpatică se sprijinea de mr. Juli şi căuta din priviri pe cineva. Nu m-a deranjat asta dar se agita de parcă ar fi avut pureci. Eram deja lipiţi unii de alţii, unii fumau, altele urlau încercând să îl imite pe Danny. Cred că a fost singura oară când m-am gândit dacă ar fi aşa de rău să îi trag unei fete un pumn în mutră şi să o leşin. Nu cred ca ar fi remarcat cineva. Era un bar de pinguini cum nu am mai văzut. Ne ţineam de cald unii altora şi număram stele, clipe, ne mai bâţâiam şi îi mai înjuram pe cei de la Altar.

În cele din urmă a început concertul şi la fel şi nebunia. Nu am avut timp să mă uit în jur să vad ce fel de oameni au aceeaşi preferinţă muzicală ca şi mine. Eram prea preocupată să ascult şi să îi studiez pe cei de pe scenă. Am încercat să vad partea bună pentru că partea proastă am auzit-o suficient şi anume sonorizarea de 2 lei.

Când am să mă fac mare aş vrea să am o pază de corp ca mr. Juli pentru ca m-a salvat de 2 ori. Prima oara a fost la ultima melodie în care toata lumea îşi manifesta starea de spirit dând din plete, sărind…era să primesc un cot în cap…şi mă durea deja capul foarte rău. A doua oară a fost pe plaja când filmam un val şi nu am remarcat ca o domnişoară mai plinuţă de felul ei era aşa de beată încât şi-a închipuit că poate trece prin mine. I-a atras atenţia să urmeze o alta cale pentru că altfel ar fi stat acolo până dimineaţa ca să mă scoată din nisip dacă acea creatura ar fi căzut peste mine.

Am plecat de la StufStock mergând în pas împleticit de fericire. Dar în urmă am lăsat o mulţime micuţă formată în mare parte din adolescenţi în căutare de senzaţii tari.

Ne-am străduit să ne întoarcem la fel cum am plecat. Dar pe la kilometrul 99 am cedat şi am dormit de la 4 la 9 dimineaţa, ora noastră obişnuită de trezire pentru a merge la serviciu. Şi am fi făcut asta dar eram aşa plini de praf, nisip şi iarba uscată aşa că am trecut pe acasă şi ne-am curăţat de urmele unui vis zănatic pentru mine, un fel de coşmar pentru mr. Juli care şi în ziua de azi îl maimuţăreşte pe Danny.

Erau şi alte formaţii simpatice în program dar atmosfera de acolo nu mă atrage să stau. Sunt prea mulţi care vor să se bată fără motiv. Anul trecut cu ocazia aceluiaşi eveniment am evitat în ultima clipă o mulţime prăfuită ce se bătea cu mese. Iar anul asta, de 1 Mai, am văzut un tip călcat în picioare la propriu. Muzica se schimbă…în loc de rock am auzit frecători de platane. Oamenii se schimbă…copii cu vârste fragede, având coafuri de caţei lăţoşi, fete dezbrăcate sau aurii…

Dar nimic în asta nu a mai contat. În câteva ore mi s-a împlinit o fantezie şi asta mă învaţă ca în loc să sper că lucrurile se vor întâmpla de la sine…uneori pot să fac ceva mai mult decât sa visez.

Vă rog să mă scuzaţi

De câte ori nu ai ieşit dintr-un magazin îmbufnat la culme pentru că vânzătoarea ţi-a trântit cu afurisenie pe tejghea o pungă de pufuleţi? Oare de fiecare dată vânzătoarea asta este obosită şi sictirisită pentru că este târziu şi programul ei nu se mai termină?

Sau poate pur şi simplu nu este motivată de salariul ei minim pe economie şi nici de faptul că munceşte ore suplimentare şi nu i se plătesc. Dar dacă nu scrie în fişa postului pe care îl ocupă….pot eu să fac şi tumbe că nu va fi mai amabilă. De obicei se cere seriozitate şi experienţă…ori daca este obişnuită să stea serioasă atunci îi va veni greu să zâmbească…apare riscul de a i se crăpa şi de a îi cădea faţa.

Sau nu o să îmi iasă niciodată din minte: eram într-un bar „La Grande Maguy” de pe Mătăsari. Pe vremea când mă duceam eu era bar de rockeri şi se asculta cu precădere rock. Până când într-o zi de vara au apărut alţi barmani şi am auzit alte muzici. Am protestat, i-am rugat frumos să schimbe afurisita de muzică şi totul a fost în zadar...am primit un refuz cu o picatură de flit.Este reţeta ideală cand ai un local veşnic plin de oameni care vin să se simtă bine. Într-un timp ne-am luat la bătaie cu dopuri care zburau prin toata camera. Nu s-a supărat nimeni în afara de o chelneriţă plinuţă şi puţin vulgară: “Vă rog frumos să nu mai aruncaţi cu doape”. Ne-am găsit o nouă jucărie: să o maimuţărim pe graţioasa domnişoară. După ce că arognţa o urma precum un căţel credincios ...nici măcar nu vorbea corect limba română.

Dar mă uit în jur, pe strada, în autobuz, oriunde şi vad aceeaşi nepăsare dar mai mult de atât, văd lipsa de educaţie, cei 7 ani de la mama de acasă. Nu ajută cu nimic să auzi că “îmi pare rău” când cineva îţi înfige un toc cui în picior sau îţi trage un cot în coaste pentru că se grăbeşte să prindă un scaun liber. Nu ajută dar cu siguranţă mai calmează spiritele.

Să facem un mic experiment: mergem pe stradă, vorbim liniştiţi despre ceva plăcut, încercăm să vedem partea frumoasă că suntem în mijlocul oamenilor. Deodată trece un mate-goale,coate fripte pe lângă tine şi te îmbrânceşte şi nu pentru că este în stare de ebrietate ci doar pentru că merge puţin şui. Trece ca acceleratul şi nu zice nimic. Te-ai grăbi să scoţi papucul din picior să i-l arunci după ceafă? Sau i-ai zvârli o mulţime de injurii mai mult sau mai puţin coafate? Sau în cel mai rău caz ai mormăi şi nu te-ai exterioriza?

În oricare din cazuri ţi-ar strica momentul de plăcere (nici măcar nu şi-a cerut scuze, animalul! ). Parcă mai plăcut ar fi să vezi o faţă zâmbitoare care ţi-ar cere scuze. Nu ai mai rămâne desculţ sau nu ţi-ai mai murdari limbajul cu fundă învăţat în atâţia ani de şcoală sau nu ai deveni casierul care într-o zi ia un pistol mare şi rău şi îi împuşcă pe toţi din jur din cauză de stres, frustrări şi mormăieli acumulate în interior.

Concluzia mea despre politeţe: este necesară pentru ca relaţiile dintre oameni să rămână cordiale şi plăcute, pentru că fără ea ne-am purta ca în neanderthalian, pentru că ne poate scoate din situaţii neplăcute sau ne poate deschide suflete şi uşi.

Îmi pare rău doar că uneori o servim altora cu gheaţa,după gust si chef, când ne-am putea strădui să găsim ceva mai uman, mai cald.

Adevărul este dincolo de noi

“Crezi în extratereştrii?” …întrebarea asta face parte din categoria la care se răspunde “Şi da şi nu” deşi vorbim despre crezul în ceva. Ori credinţa este o certitudine că dacă era doar o jumătate de măsură se numea altfel. Înţeleg că există teama de a nu greşi răspunsul, teama de a crede în fantezii dar chiar şi aşa de ce suntem aşa nesiguri încât să răspundem cu jumătate de adevăr?

Am încercat să merg pe un fir logic. De ce ar vrea un extraterestru să vină pe Terra? Hai să zicem că ar avea o caracteristică umană: curiozitatea şi ar veni să ne viziteze din când în când să ne studieze. Chiar pot eu să cred ca s-ar lăsa văzut de aşa de mulţi oameni, eventual s-ar lăsa prins?

Eu cred că dacă ar vrea să ne studieze mai de aproape ar încerca să arate ca noi, să se poarte ca noi. Aşa s-ar explica de ce unii oameni se poarta bizar…este simplu…nu sunt oameni. Nu vei ştii niciodată cu cine vorbeşti, lângă cine mergi pe stradă şi sigur nu te vei duce să îl pândeşti noaptea să vezi dacă îşi schimbă forma sau încearcă să comunice cu specia lui.

Eu cred că extratereştrii există dar nu sub forma sub care ni se serveşte noua. Şi aici nu mă refer doar la filme sau cărţi unde ai tot dreptul să îţi manifeşti imaginaţia întunecată. Mă refer la ştiri, documentare şi cărţi care ne povestesc cum sunt oamenii răpiţi, cum se fac experimente pe ei sau pe animale, cum a mai fost văzut un obiect neidentificat. Dar dacă se fac experimente şi îi aduc înapoi de unde i-au luat de ce nu le şterg memoria? De ce sunt martori despre cum arată şi ce fac ei? Ori tehnologia extratereştrilor lor nu este atât de dezvoltata încât să le permită să fie invizibili şi necunoscuţi pentru noi?

Mie mi se pare o jignire episodul Roswell şi chiar şi primul pas pe Luna dar aceasta este altă poveste. Şi este prezentat cu atâta seriozitate…adică un extraterestru aiurit s-a prăbuşit şi s-a mai lăsat şi disecat? Şi musai trebuia să se prăbuşească pe teritoriul Americii sau poate a fost o coincidenţă.

Îmi amintesc un episod din copilărie: eram la bunici iar noapte mă uitam la luna plină şi studiam lumea în semiîntuneric. Printre copaci am zărit o formaţie de lumini care zbura. Avea forma unui triunghi plin. Să fi fost un avion? Dar parcă erau prea multe lumini. Încercam să mă concentrez să vad ce susţinea mulţimea aceea de lumini. Şi părea să fie la altitudine joasă, puţin deasupra salcâmilor din curtea vecinilor. Era ceva distanţă dar nu aveam vizibilitate bună. A dispărut în câteva momente şi nu am văzut ce era. Astfel că toată seara am studiat cerul să vad avioane sau ceva care să semene cu ce am văzut sau să îmi explice imaginile. Ca şi cum m-aş fi uitat la un film neclar şi nimeni nu mi-ar explica ce am văzut. Îmi pot imagina orice.

Pe măsură ce trec anii, amănuntele acestui episod se şterg şi rămâne o singură imagine: cea cu triunghiul de lumini. Dar la fel de bine multe pot părea ceea ce nu sunt.

În concluzie: înainte de a da un răspuns la întrebare să vă gândiţi la argumentele care vă determină să alegeţi o posibilitate sau alta.

În viaţa unui om încap cam 876.000 de începuturi

De câte ori nu am auzit zicala „Omul cât trăieşte învaţă”? Probabil ca pe multe altele le-am luat ca atare, le-am aprobat fără ezitare dar de fapt nu simţeam esenţa. Uneori întâmplarea a făcut să realizez fiecare cuvinţel.

În urma cu mulţi ani am avut o vecină, simpatică de altfel…avea 26 de ani, muncea şi încerca să îşi termine facultatea. Eu eram la liceu şi nu pricepeam foarte bine ce însemna munca, examene, oboseala, chiria şi mai puneam întrebări care poate acum mi s-ar părea retorice. De exemplu am întrebat-o de ce nu reuşeşte să termine facultatea şi mi-a zis ca la vârsta ei este foarte greu să înveţi, de fapt nu mai ai nici un chef şi nici o tragere de inima şi trebuie să faci eforturi extraordinare ca să reţii informaţii noi.

Revolta surda şi muta împotriva destinului şi a sorţii! Nu se poate ca după ce că nu ne folosim întreaga capacitate de gândire, la o anumită vârstă nici nu mai pot învăţa? Păi şi planul meu de a deveni un geniu mai mult sau mai puţin pustiu??

Câţi oameni… atâtea păreri aşa ca nu am luat-o în serios. Uneori foloseşte să fii precum Toma Necredinciosul şi să cercetezi cu ochii tăi.

Astfel experienţa mi-a dovedit ca întâlnesc o mulţime de situaţii noi sau poate asemănătoare dar cu parametrii diferiţi şi pot să învăţ o mulţime de chestii noi. Am muncit in timpul facultăţii si după si nu am avut niciodată sentimentul descris de ea, lenea aceea dulce,otrăvită şi mizerabilă.

Bizar îmi este cum fiecare situaţie necunoscuta aduce cu ea întrebări, poate temeri, o mulţime de idei şi gânduri inutile, un comportament defensiv sau puţin modificat artificial. În cele din urma când intervine veşnica obişnuinţă, suportul nostru de a trai mai puţin stresaţi, ne comportăm normal, ne deschidem ca nişte floricele şi arătăm lumii cine suntem şi ce putem. A nu se înţelege greşit că aşa se întâmplă în orice situaţie nouă. De exemplu nu îmi vor tremura niciodată picioarele când mă voi duce pentru prima oară să cumpăr scoici. Mai degrabă mă refer la debutul într-o cariera, intrarea într-un colectiv, la săritul cu paraşuta…

Făcând un inventar am trecut prin x încercări din cele 876.000. Cam ăsta ar fi numărul de începuturi care se pot întâmpla în viaţa cuiva, optimist vorbind, pe o perioadă de 100 de ani ( un an având doar 365 zile ) în fiecare oră (24/24).

Asta scriu acum când încă nu am împlinit cei 26 de ani. Şi nu ar fi amuzant ca după ce voi trece de această limita să primesc o înştiinţare din partea Sindicatului Neuronilor Veseli cum că aproape toţi s-au dus, odihnească-se în pace, şi a mai rămas doar suportul tehnic care mă va ajuta să folosesc informaţiile deja stocate.

Dar nimic nu m-ar mira având în vedere cât de limitaţi suntem şi de cate ori exclamăm naiv: „Nu este drept!” … răspunsul vine sec pe calea privirilor blazate şi reci: „Cine a zis că în viata este totul corect? Bine ai venit în realitate!”