Aventura care a dus la Musala

 Povestea a început, de fapt, când am ajuns în Borovets, pe la 7 dimineață. Am așteptat aproape până la 8h30 să luam telegondola și doar atunci am aflat că de fapt nu funcționează.

Am pornit pe jos spre cabana Musala, la început un pic nedumeriți cum de nu a observat nimeni că poate scria undeva că telegondola este închisă. Apoi, un pic entuziasmați că nu este un traseu îngrozitor și nici nu știam cât ar trebui să dureze. Toți am citit că de la Yastrebetz până la Musala este un drum plictisitor de 1 oră.

Ori drumul pe care îl făceam noi era relativ ușor pentru cineva care are condiție fizică și nu este îmbrăcat ca un pinguin, ștrampi de iarnă, pantaloni de schi, geacă de schi, căciulă, mănuși.

Teoretic, eu m-am îmbrăcat pentru temperatură sub zero grade. Ori prin pădure bătea soarele iar umezeala ne intra peste tot. Se puteau vedea particule de apă atunci când cineva sufla.

Am tot urcat prin pădure până la Makudjik 2 unde aș fi putut să mă bag în uscător dacă ar fi existat unul.

Ne-am liniștit sufletul și am plecat mai departe. Ne-am bucurat mult că era teren plan dar aflat repede că trebuie să trecem printre jnepeni și să evităm să ne înmuiem de tot picioarele în râul Bistrița.

Am făcut tot posibilul să ajungem cu picioarele uscate la cabana Musala, după 4 ore de mers. Unii dintre noi erau leșinați de oboseală. Lângă lac mi-am găsit sufletul pereche blănos de culoare portocalie. De cum ne-am întâlnit a început să îmi toarcă și mi s-a urcat în brațe. Ne-am plimbat împreună admirând lacul iar când lumina a devenit echilibrată pentru o poză faină, l-am lăsat din brațe și s-a îmbufnat tare, a coborât spre lac.

Am păpat și am admirat lacul până la punctul în care mi-a cazul capul, un fel de somn cu ochii deschiși.

Nu prea am luat în seamă amănunte că ușa toaletei era bătută în cuie, lipsa administratorului și clădirile părăsite.

Eram ocupată să mă îmbufnez pentru că am vrut să cuceresc un vârf foarte înalt și am ajuns fără energie la o cabană abandonată. M-am revoltat până am pornit la drum doar trei din patru. Planul era să merg până la refugiul Everest și să aștept întoarcerea celor doi temerari.

Drumul până la Everest mi s-a părut infinit de lung. La început am pornit cu un sentiment de siguranță deși erau multe pietre, drum sinuos și multă zăpadă topită.

Apoi a intervenit iar oboseala teribilă. Am făcut pauze scurte pentru a imortaliza peisajul cu multa zăpadă, 3 lacuri și alte mici detalii.

Dar până când? Mă gândeam că trebuie să merg înainte, un pas în fața celuilalt. Apoi a pomenit Andre că drumul de 10 000 de li începe cu un pas.

Am început să număr, un li, doi li…ce pisici este un li? Oare tipul din videoclipul pe care curge melodia Remember the name s-ar fi descurcat mai bine? Părea că era foarte motivat să se antreneze.

Poate dacă nu stăteam toată săptămâna cu fundul pe scaun, poate dacă mă țineam de planul de abdomene, poate dacă dormeam mai mult…poate eram în formă.

Hai să mai număr li că poate mă motivez. Si gândurile curgeau în toate direcțiile, când, am văzut în depărtare refugiul Everest.

Părea peste mări și țări pentru că poteca acoperită cu zăpadă și stânci nu o puteam distinge.

Mi s-a părut un moment imposibil când am ajuns, în fine, la refugiu. O parte din mine voia doar ceai cu rom și pauză, o altă parte era iar îmbufnată pe oboseala teribilă.

Ceai am primit, fără rom și fără să îl beau. Am primit un energizant și o cola. Nu am protestat, am zis mulțumesc și m-am mulțumit că am primit un termen de 1h30 pentru a ajunge în vârful muntelui. Oamenii în formă îl parcurgeau în maxim 30 de minute.

Imposibil nu avea cum să fie, deși cărarea era sprijinită mereu de perete de stâncă și mărginită de nimic iar zăpada nu diminua cu nimic oboseala.

Am uitat de motivare pentru că încercam să nu mă sperii prea tare de drumurile spre nicăieri care apăreau uneori în jos.

Când am ajuns în vârf, cred că neuronul și-a luat pauză. Eu, singură, fără el, nici nu puteam să zic ce părere am despre incredibilul fapt că eram în vârf. Singurul gând care mă bântuia era cum mă întorc eu fără să zbor în jos.

Si cu toate astea, drumul spre refugiu Everest a fost unul de antrenare a minții și  a voinței. Am refuzat vehement să mă sperii, am fost atentă la fiecare pas până am ajuns la destinație. Pe drum, s-a risipit și ceața iar viața a părut mai frumoasă. Nu am luat în considerare imediat că siguranța a fost construită prin băgarea picioarelor în zăpadă fără a mai ține cont de consecințe.

O dată ajunși, am decis că dormim în refugiu, fiind atrași de căldura din sala. In perspectivă, aveam o cabana părăsită, fără căldură, cu geamuri sparte, un loc părăsit.

Așa am rămas doar doi. De îndată ce am intrat la căldură, am realizat că șosetele erau murate. Prioritatea a fost să scoatem hainele ude și să încercam să le expunem în fața radiatorului, păstrând speranța că se vor usca.

Dacă tot nu aveam haine de schimb, încărcătoare sau orice altceva notabil în singurul ghiozdan disponibil, ne-am delectat cu ceai, alcool de calitate îndoielnică și  croissante. Doamna de la recepție nu prea înțelegea limba internațională dar am priceput rapid că nu exista toaletă de orice fel.

Ne-am resemnat și adaptat la condițiile cu pricina, astfel încât, eu mi-am pus picioarele goale în căciula de culoare delicioasă iar Andre a stat pe două scaune, în fața radiatorului, fluturând șosete. Din fericire, miroseau a spray de picioare.

Au intrat alți doi turiști și ne-am întrebat ce gătim. No, șosete ude care nu păreau că se vor usca prea rapid.

Apoi, am aflat că urma să vină un grup de 18 tineri sârbi. Perspectiva somnului s-a risipit cam trist, dormitorul comun era cam înghețat pentru că două radiatoare miiici nu făceau mare diferență.

Am adormit de câteva ori în poziții prea putin comode, am vărsat ceaiul îmbuibat de alcool groaznic și m-am decis că voi încerca să dorm într-un pat.

Cu picioarele tot în căciulă, cu geaca și trei pături foarte grele peste mine, am adormit fără să vreau. Am auzit când a venit și Andre să doarmă dar nu am apucat să vad unde s-a așezat. Astfel că din când în când m-am trezit și m-am întrebat unde este și cât mai avem până plecăm.

M-am și încălzit până ne-am trezit înainte ceasului. Bocancii și șosetele păreau aproape uscate și ne rugam să nu răcim îngrozitor. După un ceai și croissant în limba rusă, am aflat că afară era zi iar zăpada, teribil de înghețată. Am folosit un singurul disponibil colțar pentru o vreme. Deja, până la cabana Musala, mi s-a părut că am făcut o veșnicie.

Am uitat repede de tot și toate pentru că m-am întâlnit cu amicul portocaliu, am păpat bine și am stat la soare. Nici nu prea îmi venea să mai plec spre Borovets.

La început, am fost entuziasmată la gândul că ne vom întâlni cu rufe curate și  uscate. Apoi, toate durerile din lume m-au împuiat și mi-am dorit să levitez pentru a scăpa de ele.

Dar oamenii nu folosesc levitația pentru că ii costă enorm de mult iar banii nu folosesc la nimic.

Abia am nimerit drumul spre mașină dar măcar am ajuns.

In Samokov, am făcut schimb de haine și încălțări. Au trecut durerile, a rămas doar febra musculară.

In plus, a fost un mic moment de panică pentru că s-a dezumflat un cauciuc dar s-a reparat rapid. Am plecat spre Sofia cu gândul să găsesc cea mai buna cafea.

In schimb, am vizitat catedrala Alexandr Nevski care impresionează cel puțin prin mărime, am băut o cafea undeva, mi-am adăugat în colecție o ceașcă pentru cafea cu o forma chiar neobișnuită, ne-am plimbat prin centrul vechi până am obosit și ne-am oprit să mâncăm nu pot să descriu ce.

Dar totuși, de ce s-ar muta un domn din Palestina în Bulgaria?

Mi-ar fi plăcut să merg pe străzi mai mult, să colecționez detalii. Poate aș fi descoperit că orașul pe lângă care am trecut de multe ori în drum spre Grecia, este chiar drăguț.

Nu știi niciodată unde ajungi și ce descoperi.

Aventura s-a încheiat peste alte câteva ore când am ajuns în locul iubit și  cunoscut.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Scurt gând despre libertate

 
Zilele trecute mă aflam într-un loc puțin propriu pentru lucrat și nu țineam musai să susțin conversații dar nici nu am putut refuza discuția. Nu pot să știu dacă ajung la un subiect interesant și atunci curiozitatea mă împinge să mă arat interesată de ce are interlocutorul de spus. 

Așa am ajuns la subiecte controversate, privite din toate unghiurile. 

În fața noastră era oprit un troleibuz și un șofer solid, cu parul lung și blond, se străduia să îl pună în mișcare.

La care domnul cu care mă conversam ocazional începe să îl compare pe domnul blond cu o doamnă solidă, să spună că bărbații cu parul lung sunt dizgrațioși, că sunt un exemplu îngrozitor pentru copii. 

Am apucat să spun că oamenii sunt liberi să își poarte parul cum doresc, nu rănesc pe nimeni. 

Dar când a început să îi aducă în discuție pe homosexualii care formează cupluri și cresc copii, am dat să zic ceva dar mi-am dat seama de paradoxul în care mă aflam.

Exprimarea liberrră este acceptată indiferent de subiect și de opinie. De ce mi s-ar permite mie să critic un om care și-a spus părerea fără să se gândească prea mult la consecințe? 

Poate dacă se afla în SUA și în locul meu era un homosexual îmbufnat, atunci s-ar fi ales cu o reclamație, sau mai rău, un proces. 

După mine, asta înseamnă cenzura de cea mai joasă speță. Dacă un om nu învață să respecte părerile diferite ale altor oameni, ar putea măcar să învețe să le ignore.

Unii oameni afirma că Pământul este plat, alții că este rotund, alții cred în niște teorii care par halucinante. 

Oamenii spun câte în lună și în stele. Întrebarea este dacă oamenii sunt lăsați să se exprime liberrr, este musai să ajungă la fapte ireprobabile care să încalce libertatea altora?

Încă studiez de ce unii oameni sunt profund deranjați de părerea contrară a altora.

Pisica de pe Moldoveanu

Ca orice aventură bine planificată, secvențele au avut valențe neașteptate. Vineri seară trebuia să adorm cât mai repede însă bebelușele au înțeles că stingerea se dă la miezul nopții. Cine mai știe dacă am adormit la ele în cameră sau mai târziu în patul nostru?

Cert este că la 4h30 mă întrebam ce sună și de ce, asta până am auzit o alarmă ascuțită și insistentă. Mi-am adus aminte că azi este ziua de mers la munte. M-am întrebat în van dacă să îmi iau bocanci sau ba. Mărturiile altor oameni susțineau că este un traseu relativ lejer de 3h30 și nu trebuie să îmi fac multe griji.

Pentru cineva care stă mult în casă cu 3M, muncește, chițăie, aleargă puțin și vânează echilibrul, traseul spre cel mai înalt punct din România nu zdrăngăne nici un clopoțel.

Ne-am urcat în mașină și am adormit de prea multe ori și am visat că pic în gol. Freud ar fi avut ceva de zis despre asta, sunt convinsă.

M-am trezit definitiv înainte cu 1 km de Stâna lui Burnei și nu am crezut că toate mașinile parcate au adus atât de mulți oameni dornici de atins Moldoveanu.

Am ajuns la baza traseului cu o durere în partea dreaptă a sufletului și o privire lungă până sus unde se vedea o cascadă. Părea atât de departe încât cu greu m-am convins că este fezabil.

In timp, urcușul mi-a adus aminte de Romniceanu, fără trepte colorate și fără Martinez. Am început să mă las atrasă de culorile florilor, de peisajul vast și de curcubeul ascuns în Cascada Mare a Văii Rele.

Până am ajuns la capătul urcușului am mormăit din pricina șirurilor de oameni care treceau pe lângă noi sau viceversa. Pentru cineva care stă prea mult în casă, spațiul personal este extins considerabil comparativ cu mărimea celui din martie 2020. În consecință, orice apropiere fizică străină produce un disconfort.

Întotdeauna am considerat că drumul spre ceva important are legătură cu forțarea unor limite, cu educația personală, cu mottoul 'Un pas în fața celuilalt până ajungi unde trebuie'.

Când am ajuns în Căldarea Văii Rele, eu am crezut că am atins vârful. Întinderea verde îmbia spre odihnă și rostogolit prin iarbă, însă cu băgare de seamă pentru că locul mustea de apă prea rece.

Cu greu m-am motivat să merg mai departe pentru că pentru mine era capăt de drum. M-au mituit mirajele ochiurilor de apă cu flori și bucăți de cer, zăpadă care a uitat să se topească. Apoi a început urcușul unde am mormăit o vreme până m-am întors și am văzut Iezerul Triunghiular, un lac pentru sufletul meu matematic.

Teoretic, mai aveam puțin până să ajungem pe vârf. Am uitat să mă gândesc prea mult pentru că fiind mulți oameni pe centimetru pătrat, puteam auzi conversațiile altor oameni în care să mă amestec fără nici o remușcare.

Așa am aflat că zahărul ne ruinează viața și pentru bunăstarea noastră ar trebui să mâncam animale cu un cod genetic mult mai vechi decât al nostru. De exemplu, dacă mâncam porc, acesta având cod genetic mai apropiat de al nostru, riscăm să ii împrumutăm comportamentul.

Mă amuzam singură când am ajuns în ceață, pe o cărare îngustă. Am ales să fac stânga și așa am ratat vârful Viștea Mare.

Cărarea era, de fapt, o creastă care ducea spre Spintecătura Viștei. Cred că nu am reușit să înțeleg pe deplin până acum ce înseamnă să mergi pe o creastă de munte. Nu îmi imaginam că voi încerca să nu privesc prea mult în stânga sau dreapta de teamă să nu pierd echilibrul.

Deja partea unde a trebuit să mă țin de lanțuri a creat genul acela de tensiune care trece de bariera rațională. Apoi a urmat cățăratul pe stânci cu toate unghiile disponibile, pași mici și tremurat necontrolat.

Am atins vârful Moldoveanu unde erau prea mulți oameni pe centimetru pătrat.

Nu știu ce făceau alții dar eu eram ocupată să declar că niciodată nu voi mai face așa ceva. Poate suna a Malvinuța dar… niciodată!

 Am continuat pe o cărare care a devenit din ce în ce mai prietenoasă după fiecare pas.

Am ajuns pe vârful Galbena unde am început să mă relaxez pentru că drumul părea lin. Şi am tot coborât până la lacul Galbena. Aici am decis că mă odihnesc fără să fac în așa fel încât sufletul să înghețe.

Apoi am tot întâlnit indicatoare spre Valea Rea și parcă toate arătau că mai avem 1h30. Mie mi s-a părut o coborâre fără de sfârșit, am trecut de la agonie la extaz și invers, sinusoidal. Cea mai teribila probă a fost cea din pădure unde țânțarii ne-au devorat de unde au apucat iar picioarele aproape au cedat. Le-am convins să meargă mai departe cu aspirina consumată în cea mai barbară formă.

Atunci când am ajuns la capătul traseului, am așteptat în mijlocului unui roi de țânțari, să ajungă toată lumea și să vină mașina uitată la un kilometru depărtare.

Febra musculară ce a urmat în urma acestei aventuri incredibile va rămâne în istorie pentru multă vreme.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

3M în prima aventură peste mări și țari...în nordul țării

Nu am avut timp de emoții pentru prima călătorie mai lungă pentru 3M, la fel cum am uitat că trebuie să cumpăram o oliță portabilă.

Ne-am întrebat de multe ori la ce oră să plecăm iar soarta ne-a ajutat să ne decidem pentru ora 5.

Nu am idee de ce Madi era treaza încă de pe la 4. Surpriza mare a fost că Mali și Maria s-au trezit fără proteste.

Am luat tot entuziasmul cu noi și am plecat spre Botoșani. Am uitat să dormim, s-a trezit ziua și așa am văzut împreună primul răsărit.

Uitându-mă în soare mi-a venit în minte figura fetei din Marsilia. Magren și povestea ei aproape uitată din care au rămas doar câteva fragmente. Nu mai știu cum a ajuns acolo, de ce a vrut să se sinucidă și cum a ajuns să nu piardă nici un răsărit, motivația care o ținea în viață. În răsăritul soarelui si-a găsit echilibrul.

Cred că am adormit cu gândul la ea când m-a trezit Maria să îmi ceara o pungă. Probabil că am mers prea repede, prea agitat și așa s-a produs incidentul care m-a făcut să le ofer 3M doar biscuiți Wasa.

Au fost tentative de cereri pentru opriri relativ urgente însă nu li s-au dat curs. Am ajuns la 10 la Joldești. Nu știu ce planuri aveau alți oameni dar noi ne-am spălat pe lăbuțe și am păpat împreună cu Ami.

Încercam să o conving pe Măriuca să pape ultimele bucăți de sushi unde orezul a fost înlocuit cu pâine iar peștele cu șnițel-mau.

Ne grăbeam să ajungem la întâlnirea cu Stefănucă, Adi și caii care trăgeau o căruță. Unii au fost mai încântați decât alții de plimbarea cu căruță până la cimitirul satului.

Maria s-a lipit de mine încât ai fi zis că face parte din fusta mea.

Aici ne-am întâlnit cu mulți oameni dragi pe care nu i-am luat în brațe și a fost bizarrr.

În plus, o parte dintre ei au plecat de unde au venit iar noi ne-am dus cu căruța la Siret. Nu ne-a impresionat. În schimb am alergat mult și bine după o turmă mică de oi care s-a speriat și a fugit și mai tare.

Maria s-a speriat teribil de o vacă. Se pare că mărimea din carte și mugetul nu prea reflectă realitatea pentru că m-a întrebat ‘Cine face așa?’

După ce s-a lămurit că animalul nu este periculos, a vrut să pună mâna pe ea. Nu eram chiar incantată să ne apropiem de Doamna Vacă mai ales când am văzut că nu se sperie de ‘Kuliki Taka Tî’ a lui Andre.

Soarta bună a fost că s-a propus să alergăm după căței de pământ. Am alergat până am constatat că strategia noastră nu îi convinge să iasă la lumină. Câțiva stropi de ploaie ne-au convins să ne întoarcem de unde am plecat.

Aici, din nefericire, nimeni nu a uitat de puiul de pisică. Acesta, speriat de oameni mici și gălăgioși, s-a ascuns bine într-un copac însă nu l-a ajutat prea mult. A fost văzut, recuperat și smotocit.

Credeam că pisi va fi motiv de tragedie dacă zicem că plecam. Drama cu dublu sens a avut ca subiect despărțirea dintre 3M și Ami.

Spre surprinderea tuturor, am scăpat rapid de miorlăială pentru că am ajuns la doamna Livioara de unde am luat bujori, cireșe din copac și mângâieri de la un câine prea simpatic.

Următoarea oprire a fost la Angela și Relu. Aici, fiecare clipa a fost ca un pătrat de ciocolată.

La început l-au văzut pe domnul Tolea care deși este foarte bătrân acum încă ne mai sperie când latră. În plus, țarcul în care l-am găsit îi mai ascunde din grandoare.

Apoi, au primit niște jucării roz, trotinetă și mașină. Alternativa la acestea erau un cățel prea blând și o doamnă rață cu bobocei. Atenția noastră era deja praf de stele.

Abia atunci a fost propusă cireașa. Vizita la iepurași care au fost alergați, admirați și mângâiați de către 3M și Roberțel.

Spre fericirea tuturor, iepurii nu își dau duhul atunci când se sperie.

Cu greu s-au dezlipit de Bărboșilă, un iepure cu povești nenumărate pentru adormit copii.

Până am ajuns la Botoșani, Mali dormea în grija lui Roberțel, Madi și Maria sfârâiau în tandem.

Cu greu și-au mai revenit 3M și atunci când au făcut-o, ne-au cerut să mergem afară însă noi nu știam cum să mai dormim și pe unde.

În cele din urmă s-au resemnat și au încercat tot soiul de opțiuni. Ne-au ținut concert cu muzicuțe, au jucat table, cred că au încercat și șah.

După multă gălăgie, urechile noastre aproape au cedat. Din fericire, 3M au acceptat să doarmă cum le-am propus noi: Mali și Maria în pătuțuri iar Madi cu noi în pat.

S-a dovedit cea mai puțin fericita idee pentru că Madi s-a foit prea mult în somn și mi l-a ruinat pe al meu.

A doua zi am pornit în alta aventură spre Românești.

Nici nu am ajuns bine la tanti Olga că deja era un carusel de sentimente. Un vițel care mai avea puțin și se urca în copac de teamă de noi iar Maria ținea musai să îl mângâie.

Apoi un câine rănit care lătra fioros și pe lângă care am trecut rapid pentru a ajunge să vedem niște rozalii puțin grațioși. Mali s-a albăstrit atât de tare încât a calcat în singura baltă cu noroi disponibilă și la care era puțin probabil să ajungă.

Toate au fost relativ bune până am ajuns la doamna Francesca și boboceii ei pentru că aici, cele mai frumoase rochii au fost un pic agățate. Aveam o turma de pisici versus o mulțime de rățuște speriate.

Ne-am mai liniștit până când Maria a plecat cu Andre să culeagă cireșe iar Mali și Madi au rămas cu mine.

 Madi a început să plângă după tati, Maria după mami. Din fericire pentru toata lumea, Marta ne-a salvat de la miorlăială infinita și ne-a ajutat să ne reunim în fața unui cireș ofertant.

Ne-am adus aminte că am văzut pe drum o familie de gâște cu bobocei pe care i-am pus să facă puțină mișcare, fapt care a provocat repetate rânduri de sâsâieli.

Ni s-a făcut mila de ei și i-am lăsat să își caute papucii prin alte parți iar Andre a lansat o provocare bebelușelor să aducă o curcă.

Când l-am văzut pe proprietarul curcilor, eu și Marta ne-am albăstrit pentru că ne gândeam că o să o feștelim. Deja curcilor alergate în toate direcțiile le săreau penele de stres, 3M erau cam îmbufnate pentru că prindeau pe nimeni.

După multe explicații s-au oprit și ironia sorții a fost ca Andre să ne ducă la proprietarul curcilor cu rugămintea să ne arate porcii mistreți. De fapt, era un singur mistreț, doamna lui era roz iar puii erau metiși.

Lângă era un Saint Bernard bătrân care pe mine m-a tolerat dar le-a ignorat pe 3M și le-a întors spatele.

Ne-am uitat în treacăt la niște albinuțe și la un alt Saint Bernard care ne latră teribil.

Eu și Maria am rămas să ne dam în leagăn și să studiem o familie de amorezi. Madi și Mali s-au dus cu Marta ca să învețe cum să facă niște bobocei să zâmbească la poze.

Un strop de ploaie a fost pretextul meu și al Mariei să ieșim din curtea domnului care deși părea foarte amabil, nu îmi inspira încredere.

Un alt strop de ploaie le-a mai convins pe fete să intre în casă și să servească prânzul. Poate și Andre când ni s-a alăturat a mai adus un pic de liniște.

Între noi fie vorba, eu stăteam ca pe ace pentru că Andre a stat prea mult la domnul interesant. Poate sărmanul era un om cumsecade, doar imaginația mea refuza vehement să creadă asta. Eu, cu siguranța, m-am relaxat când l-am văzut întors la noi.

Am respirat doar o dată când bebelușele s-au lipit de niște bibelouri care în alte vremuri au fost apreciate. În zilele noastre, doar Marta le-a mai salvat de la dispariție.

Deja oboseala se simțea iar pentru că mă relaxasem un pic. Însă ne-am luat rămas bun de la toți și ne-am întors la Botoșani.

Aici timpul a trecut cu multa chițăială, prea mult zgomot pentru nimic. Așa ca am inventat un nou amuzament și le-am rugat pe bebelușe să studieze cum vine noaptea.

A treia zi, am făcut o vizită în Suceava, fără a mai trece pe la Făbricuța de cafea. Apoi, soarta afurisita a făcut să primesc o cafea cu zahar. Seamănă perrrfect cu dorința de a avea o pisica alba și cu probabilitatea mare să primesc o pisică neagră.

La fel de bine drumul acesta făcut cu mașina seamănă cu zborul cu avionul. Dacă la dus am făcut cinci ore, la întors am făcut 7 ore.

Am făcut mai multe pauze tehnice care au implicat expunerea unei olițe verzi, folosită pe rând de către fiecare bebelușa, de mai multe ori, și a pantalonilor scurți de sub fusta, plus schimbatul unui scutec în condiții prea puțin decente.

Ultima pauză am făcut-o doar ca să admirăm apusul. Poate nu a fost unul spectaculos însă a fost memorabil pentru că a închis cercul primei noastre calatorii la mai mult de 300 de km de casă.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura

Concert Bucovina sau cum stă omul pe gânduri

Am început seara cu prima parte din Frozen. După ce am oprit televizorul, m-am întrebat de ce oamenii sunt atât de entuziasmați de acest film. Încă nu am prins esența incredibilă sau și filmul acesta este din categoria care te lasă cu un gust amar iar în realitate este un film genial, toate scenele au catraliarde de referințe. Apoi citești, te luminezi și îl revezi cu alți ochi.

Plus că am mai pierdut unele mici detalii pentru ca am primit întrebări din trei surse. Încă nu îmi este clarrr de ce se repetă întrebările:

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-a speriat

Madi: de ce a fugit calul?

Mad: s-o fi speriat, s-a dus în pădure

Madi: unde s-a dus? A căzut în apa?

Maria: a căzut Ana? S-a speriat și a fugit?

Serios? Nici măcar nu am văzut când s-a speriat și a fugit. Mi-a distras cineva atenția pentru câteva secunde.

Dar măcar din curiozitate ne vom uita mâine să vedem ce se întâmplă până la final.

Încă mă roade întrebarea ascunsă de unde știa Maria de Regatul înghețat. Poate i se trage de la faptul că are farfurie cu Elsa și Ana.

Eu m-am grăbit să ajung la Arenele Romane, la concert Bucovina.

Cred că am uitat care este eticheta pentru concert. Mi-am luat hanoracul cu pisica. No..si așa m-am găsit singură în sală împreună cu mulți oameni îmbrăcați în negru.

Uitasem cât este de faină atmosfera de concert rock unde oamenii sunt interesanți, foarte mulți au plete, unii au mutre de criminali în serie, alții de bețivani notorii iar energia care trece prin toți este ca un masiv tren metalic.

Nici prima oară când i-am văzut, în urmă cu vreo 16 ani, nu le cunoșteam versurile. Nici nu mai văzusem Sighișoara sau fantasticul ei festival. Am intrat într-o curte unde o mulțime de oameni erau aplecați și dădeau din plete pentru că Moș Crăciun, Crivăț, cânta demențial.

Aș paria că eram singurul om care admira spectacolul în întregime. Pe vremea aceea nu decisesem încă să ascult Black melodic, genul meu de rock era prea soft, ca blana unei pisici, în comparație cu ce începeam să cunosc. Încă nu învățasem să mă înfrânez să dau din plete cu pasiune pentru că existau consecințe ușorrr neplăcute.

Este foarte posibil ca acesta să fie al treilea concert Bucovina la care asist. Habar nu aveam că recunosc melodii sau că știu versuri și deși mi-am propus să savurez în liniște, a fost imposibil să îmi păstrez coerența.

Îmi place să ii studiez pe artiști în timp ce se deschid către o mulțime de oameni necunoscuți și își etalează frumusețea sufletului, energia creatoare care îi ține departe de un birou.

A fost chiar și un moment de anarhie controlată. S-a golit un spațiu în centru, unii și-au scos hainele de pe ei pe jumătate și au început să danseze într-un mod pe care unii îl considera periculos.

M-am văzut un pic precum peștele alb, mic și pudrat cu zahăr însă au apărut doi solizi care aproape mi-au obturat vederea către spectacol. Măcar m-am simțit în siguranță și nu mi-a venit să cred cât de aproape am ajuns de scenă, de artist care se amuza de spectacolul lumii și continua să cânte.



Atmosfera a devenit mai vibrantă după momentul asta. Oameni care până atunci stăteau nemișcați, au ales să iasă din carapace.

Poate și invitații speciali au aruncat whisky în foc. Era inevitabil ca lumea să reacționeze.

Am avut momente în care m-am uitat la oamenii din jur, i-am privit și m-am întrebat ce ar gândi mămicile lor dacă i-ar vedea atât de mari, maturi, independenți, agitând gesturi puternice, dând din plete. Toți oamenii ăștia au fost niște urlăcioşi cu personalitate cărora cineva le-a oferit atenție, afecțiune şi apreciere. Când te uiți la un bebe oare îți poți imagina un om în toată firea zicând că a fost la un concert demențial?

Oare bebeluşelor le va plăcea să asiste la un concert rock?

Și dacă da, sperrr să miroasă mai frumos decât am fost eu obligată să îndur.

Nu știu de ce mi-a venit în minte ultimul concert Metallica la care am participat unde au venit oameni de peste tot, au călătorit în condiții puțin decente. Cu toate acestea, parul foarte lung al unui băiat aproape mi-a atins fața și am simțit aroma șamponului. Am savurat mirosul intens al unui mit spulberat, rockerii nu sunt niște nespălați. Sau cel puțin aşa se credea înainte de anul 2000. Acum sunt la modă alte morcovenii.

Printre toate senzațiile faine a fost una care m-a zgâriat pe suflet. M-am tot întrebat de ce însă nu știu cât de repede voi găsi un răspuns solid.

Crivăț a menționat aspecte din politică, ba chiar i-a invitat pe oameni să protesteze. S-au aruncat în aer fără ezitare o mulțime de M*** PSD ca și cum această știință și artă este practicată doar de către acest partid.

În plus, în zilele noastre politica este oala de noroi în care intră, poate chiar cu intenții bune, se duc în iad și apoi umblă printre noi. Pentru mine a devenit subiect tabu. Am idealizat-o după ce am citit cartea care a creat răscrucea, Cheile succesului scrisă de Coruţ, și după ce am întâlnit oameni pasionați de alți oameni care au făcut istorie prin deciziile lor.

Cred că am pus-o pe un piedestal prea înalt iar Crivăț s-a folosit de poziția sa pentru a influența lumea. Oare nu asta vor aproape toți oamenii?

Am plecat cu întrebarea dacă a fost un subiect potrivit sau ba.

În același timp m-am întrebat la ce concert aș vrea să mă duc în viitorul relativ necunoscut.

Poze faine din timpul concertului: https://photos.app.goo.gl/2acU13zXf9T1tLnT9

Cum s-a sfârşit Game of Thrones

Prin Aprilie s-a implementat o nouă tradiție, în fiecare luni, după ce cu voia Domnului, adormeau bebeluşele, ne uitam la Game of Thrones.

Fiecare luni seara a fost cu emoție pentru că nu voiau să adoarmă. Ba chiar m-au testat dacă pot să mă uit la serial şi după miezul nopții.

La ultimul episod nu am mai avut răbdare să adoarmă. După cina, le-am dat cărți, creioane colorate și le-am lăsat singure, nu că ar fi fost foarte liniște. In film, atmosfera era sumbră, din hol se auzeau voci vesele care chicoteau fără pauză.

Cred că și-au dat seama ce făceam pentru că și-au abandonat activitatea artistică si ne-au invadat.

Maria : Doamna ?

M : Doamna psihocucu

Madi : Hei, domn, nu mai țipa la doamna ! Mami, de ce țipa domn ?

Maria: Nu mai țiiiipa

M: s-a supărat și vorbește mai tare

Mali: s-a supălat

M: o sa îi treacă

Maria : Pupiiiici

Madi : Ce face doamna ?

Mali : face nani

Madi : Mami, doamna face nani ?

M : face nani, pentru totdeauna

Mali : Dinozaurul

Madi : Dinozaurul

M : acesta este un dragon

Maria : Dragonuul

Madi : Ce face dragon ?

M : Dragonul scoate flăcări pe gură

Mali : Dragonul boală cu doamna, doamna face nani

Maria : face nani

Madi : Dragonul boală ?

…

În timp ce Bran era ales regele celor șase regate, Maria și Mali mi-au furat noptiera și au dat cu ea de podea.

Nu am reușit să înțeleg cum au ajuns la concluzia asta pentru că mi-a fost distrasă atenția.

....

Madi : ce face domn ?

M : vorbește cu fratele lui

Madi : ce face domn ?

M : vorbește cu sora lui

…

Madi : doua cai ?

Maria : doi cal ?

Mali : Caluuul

M : La spalaaat, la baaaaie

Mali : nu pălăm păl

Acestea fiind zise, s-a încheiat episodul iar bebelușele s-au dus la nani.