Iordania - Marea Moartă

Totul a început într-o după amiază de vineri.

În urmă cu mulți ani, vineri seara era început de relaxare și aventură. De când biroul s-a mutat în bucătărie, distracția începe oricând se poate.

De data asta a fost un pic extrem, am închis și am ieșit pe ușă cu valiza.

Am ajuns la aeroport pentru a ne întâlni cu opt necunoscuți. Îmi dau seama că pentru unii oameni obiceiurile s-au schimbat. Noi nu mai dăm mâna când ne prezentăm. Chiar și așa, legăturile între oameni se formează atât de fin și lin. Dacă aș fi extraterestru, aș face un documentar doar despre subiectul acesta.

Am zburat rapid spre Istanbul pentru a face legătura cu următorul zbor și pentru a ne întâlni cu un domn picat din Lună.

Ne oprește și ne întreabă:

“Buna ziua, vorbiți engleză?”

Noi: “Da”

Apoi, pauză. Era sondaj de opinie?

Se uită la ceas și ne întreabă:

“unde este poarta de îmbarcare pentru Caracas? Am zbor la ora 2…”

I-am explicat unde erau panourile informative dar nu părea foarte convins că înțelege. Îmi venea să îi spun: “Bine ați venit pe Terra”

Ne-am luat zborul iar și am ajuns în Amman. Aici am mai făcut un test PCR și am fost preluați de către un domn care avea toate bypassurile în buzunar dar părea cam zăpăcit. Ne-a ținut în suspans și pentru câteva minute am crezut că ne-a rătăcit pașapoartele.

Eram somnoroși și amărâți. Ne-am bucurat că am ajuns la Marea Moarta și am adormit într-un pat moale.

Aș fi dormit mult și bine dar deja trebuia să luam micul dejun, apoi am decis că vedem puțin marea și ne-am întâlnit cu Adel, ghidul nostru.

Nimic nu prezice cum se va schimba viața cuiva atunci când se întâlnește cu cineva.

Am sărbătorit întâlnirea noastră și ziua unei frumoase doamne.

Poate din pricina stării ușor euforice, noi am crezut că ne întoarcem la mare, în schimb am ajuns la canionul Wadi Mujib unde am fost preveniți că ne udăm până la talie și atât. Aveam un ghiozdan serios cu aparatul foton, telefonul și pașapoartele.

A început lin, de pe podul Mujib am coborât în râul Mujib.

Zâmbind încântați de experiență, am continuat încrezători. Un domn a râs spunând că sunt norocoasa că am un ghiozdan și sperrră să reziste bine în apă mare.

M-am uitat la el cu o neîncredere infinită. M-am gândit că poate de la soare i se trage.

Am continuat fără grijă până ne-am alăturat unui grup de americani. Doi dintre ei au reușit să ne salveze ghiozdanele din apa care ne ajungea până la piept iar pe noi ne-au luat un pic pe sus.

Cred că din pricina uimirii nu reușeam să îmi controlez mișcările în apa mult prea mare.

Am fost foarte norocoși că am lăsat ghiozdanul în bună pază și am plecat în aventură.

Apa a fost din ce în ce mai mare iar traseul …cuvintele sunt prea puține pentru a descrie ce a urmat.

Mi-am folosit toată forța și concentrarea pentru a nu gândi că înot în apă mai mare ca mine, îmbrăcată fiind cu fostele hainele de alergat.

Am urcat pe stânci cu apa curgând cu putere în față, m-am opus curentului ținându-mă de sfoară și folosindu-mă de peretele de stâncă, am intrat cu totul în apă pentru a trece mai departe.

Gradul de dificultate a crescut exponențial până am ajuns la final. Aici am găsit o cascadă uimitoare, o recompensă surpriză. A fost un moment în care adrenalina ajunsese la maxim, am vrut chiar să intru în cascadă.

Apoi mi-am adus aminte că era udă, rece și parte a naturii puternice. Am preferat să o admir și să mă bucur de energia grupului.

Oricât am fi vrut să prelungim starea de liniște relativa, știam că trebuia să ne întoarcem. Eu aș fi preferat să nu, crezând că parcurgem traseul în sens invers.

Mintea refuza să creadă că provocarea poate să fie mai mare. O mare parte din drum a fost diferit și cu mult mai interesant. Nu aș putea spune dacă mai întâi am fost ghidată pe un tobogan natural din piatră având mai mult de 10m și apoi am plutit pe spate pentru că era cea mai simplă și rapidă cale de avansa, sau poate invers. Au mai fost și altele dar cred că le-am reținut pe cele mai notabile.

Am ajuns la punctul de întâlnire și deja știam că mai avem două obstacole de trecut. Evident că am ajuns de unde am plecat dar pașapoartele noastre au fost cam murate. Printr-o minune la care nu speram, aparatul foto și telefonul au rămas nevătămate.

Am încercat să ne stoarcem hainele, unii părul dar tot eram prea uzi.

Abia acum am înțeles că trebuia să fim instruiți că avem nevoie de încălțări speciale pentru apă, că bagajul poate rămâne într-un dulap încuiat iar telefonul poate călători prin apă într-o husă impermeabilă. Nici măcar nu trebuia să avem noi toate cele necesare, se puteau închiria.

Noi să fim sănătoși, revolta s-a transformat rapid în semn de întrebare dacă domnul șofer ne primește în mașina lui faină pentru a ne returna la hotel. A fost prea amabil cu noi iar noi am fost recunoscători pentru că ne-am întâlnit cu hainele uscate.

Deși îmi tremurau fulgii și energia era în scădere, am decis că vreau să fac o plimbare până la Marea Moartă, să o studiez în liniște și fără grabă.

Pot să zic mulțumesc pentru că am ajuns până acolo dar am fost obligată să mă întorc într-un microbuz prea fierbinte; doua porți metalice au fost închise cu lacăte pentru a fi siguri că nimeni nu se bucură de mare după ora 18.

Supărarea a fost mută și înăbușită de oboseală. Mi-ar fi plăcut să am cel puțin 30 de secunde de imobilitate față în față cu marea, cu cel mai jos punct de pe Terra.

În schimb, am mai adăugat niște frunze în relațiile cu ceilalți, discuții relativ neutre, schimb de impresii despre prima zi într-o țară necunoscută.

Click aici pentru cele mai faine poze din aventura