Se cunoaşte în India povestea unui maharadjah din ţara orbilor care nu ştia ce este un elefant. A trimis şase orbi în junglă, cu poruncă să-i descrie animalul. Orbii au pipăit un elefant şi s-au întors cu descrieri contradictorii. "Elefantul", a spus unul, "e lung şi mlădios ca un şarpe". "Nu-i adevărat", a protestat altul, " e lat şi moale ca o foaie de cort". "Ba greşeşti", a făcut al treilea, " e ascuţit şi lucios ca un dinte uriaş". "Vă bateţi joc de noi", s-a supărat al patrulea, "e gros şi aspru ca un trunchi de copac". "Ba e uriaş ca un munte", l-a contrazis al cincilea. "E subţire şi răsucit ca un colăcel de frânghie", a încheiat ultimul, care nu-i apucase decât coada.
Toate acestea ilustrează trei idei importante:
=> informaţia nu conţine niciodată adevărul suta la suta
=> în materie de informare nu există obiectivitate
=> fiecare martor are propria sa impresie asupra unui eveniment.
Dupa indelungi discutii si chitaieli si intrebari am ajuns in Coyote Cafe.
Locul pare foarte simpatic la prima vedere. Depinde in ce scopuri vrei sa il folosesti. Daca vrei sa iesi la o discutie despre cate sunt in luna si in stele...mai bine lasa. Daca vrei sa dansezi...ai nimerit locul perfect...muzica veche, atmosfera zanatica. cu siguranta nu ai nici o sansa nici macar sa te ametesti pentru ca bauturile sunt diluate pana la nivelul ceaiului.
Am închis larg ochii şi ca in fiecare dimineaţă m-am ridicat să opresc afurisitul ceas. Având in vedere ce dezastru este peste tot şi parca mai ales in camera unde dorm nu mi-am văzut surpriza. Si nu as putea zice ca un telescop este mic. Atât timp cat este ziua mă pot uita la vecini pe geam, după porumbeii de pe casa poporului,etc.Abia aştept să vină noaptea in care mă voi uita după stele pana la 3 noaptea.
Cu chiu cu vai am plecat împreună cu o armata de pureci către necunoscut. Intr-un târziu am aflat ca mergem iar spre Canionul 7 Scari. De data asta nu ne-am întâlnit cu nici un fulg si cu toate astea nu am ajuns la destinaţie. Am urcat cu maşina pana la cota 1400 in Sinaia. O idee nefericita, plina de gropi si zăpadă. Au fost 24 km ( dus- întors) de mişcare in stilul pinguinului.
La întoarcere ne-am oprit la Cabana Schiorilor.Poate in general este un loc fain dar petele de pe fata de masa si papanaşii m-au făcut sa imi doresc să plec mai repde. Călătoria noastra s-a îndreptat apoi spre Poiana Brasov. Auzisem noi de la o prietena ca putem gasi ştrudel la metru la Sura Dacilor. Drumul din Brasov pana in Poiana era mai curat si uscat decât la mine in casa deşi in jur era zăpadă.
Am ajuns la Sura Dacilor...arata atât de fain încât am crezut ca se desfasoara un eveniment si noi am dat buzna. L-am întrebat pe un chelner foarte amabil de strudel la metru si a făcut o fata lunga ca i-a ajuns pe masa. Si ne-a zis şocat: "avem la portie". Ne-am dat seama ca am greşit locul având in vedere ca un ştrudel avea cam 5 cm pătraţi. Deci un metru de ştrudel ne costa cam 100 ron.
Am plecat spre locul de unde se vede Brasovul romantic.Ma gândeam ca dacă am avea si noi un ca turn Montparnasse. Ar fi genial si cred ca ar avea succes. Daca as avea un milion de dolari...
Îmi place să mă plimb seara în parc. Aş fi vrut să zic că aerul este “proaspăt” dar puţin probabil să fie aşa. Oraşul ăsta nu închide ochii nici în somn. Mi-ar plăcea să doarmă, măcar o noapte, poate aşa aud liniştea din parc care acum se ascunde în conurile de întuneric. Poetic, romantic, copilăros...gândul îmi este rupt la jumătate….
“Cine sunteţi…” am încercat să întreb dar eu aş paria că a fost inutil. Două matahale m-au luat de mâini, mi-au pus o batista “parfumată” la nas şi am uitat de mine.
Am mai simţit mirosul acela în urmă cu mulţi ani când cotrobăiam prin debara după comori închipuite. Am găsit o sticlă verde cu o etichetă simpatică. Am deschis-o şi am mirosit. Am simţit că mă scurg din realitate şi m-am trezit câteva clipe mai târziu. Dar acum nu îmi aduc aminte cum se numeşte.
Aaaa…mi-am adus aminte şi inima începe să îmi bata nebuneşte….unde sunt şi de ce m-au luat pe sus cei doi. Prea multe gânduri se grăbesc să prindă formă. Şi mi se pare firesc…mi s-a atins un punct sensibil…nu am control a ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt legată la ochi şi gura îmi este acoperită, mâinile şi picioarele îmi sunt legate.
Mă simt ca atunci când…de fapt niciodată nu a fost aşa de rău.
Simt că am ajuns la capătul limitelor mele.. se termină aerul şi respir prea repede….Încep să plâng şi cred că după un timp reuşesc să trec peste criza de claustrofobie. Încerc să mă remontez aşa cum fac mereu în momente de criză…îmi imaginez că mă îndrept fulgerător spre pământ şi urmează să mă strivesc şi tocmai când cred că s-a sfârşit…încep să mă ridic încet…mă întorc de unde am venit.
Se simte miros de lumânări care ard, stau pe un pat pufos, abia acum îmi dau seama că se aude o muzică atât de discretă…ca paşii unei pisici. Oare am să mor? Am să fiu un alt caz de dispariţie neelucidat. Parcă vad un detectiv sictirisit care molfăie încet capacul pixului…”da.. era o persoană singuratică, nu atrăgea atenţia… hm…oare cine să o fi răpit pe fata asta amărâtă?” În cele din urmă renunţă şi declara cazul nerezolvat. Bine că îmi arde să îmi imaginez filme poliţiste de proastă calitate.
Mai să mă apuce iar o criză de revoltă, de frustrare şi neputinţă. Acasă am doi peşti şi un motan. Ei cui rămân dacă eu nu mai sunt? Încep şi mă zbat inutil ca un peşte pe uscat.
„Hai…nu te răni singură…nu îţi voi face nici un rău….ascultă sunetele tale preferate, priveşte în jur cu ochii minţii…” îmi spune o voce masculină…caldă, monotonă.
„mmm..Ave Maria este preferata mea dar cum ai vrea să mă liniştesc şi să vad în jur…creatură afurisită??? Cum? Nici măcar nu îmi dai voie să ţip, să mă manifest, să îţi spun că ai arata ca o zebră cu dungi de sânge dacă nu aş fi legată”
Probabil că zâmbeşte şi îi aud clar respiraţia lângă urechea mea:”poate dacă nu ridici tonul…te voi lăsa să vorbeşti”
Un fior mă străbate şi uit să mă întreb de unde ştia că ani în şir m-am lovit de diferenţa dintre a ţipa şi a ridica tonul. Începe să îmi mângâie părul, faţa, mâinile şi continuă să îmi strecoare şoapte în ureche. Am început să uit de teamă şi revoltă şi frustrare deşi le simt cum revin din când în când cu o încăpăţânare mai mare decât a unei turme de catâri. Dar şi încăpăţânarea lui este mare, a necunoscutului faţă de care încep să simt o atracţie bizară. Înţeleg că mă poate atrage un criminal inteligent, rafinat, încă puţin uman…dar un necunoscut care mă ţine imobilizată? Cine se crede?
Simt cum îmi trage legătura ce îmi astupă gura şi cuvintele mele încep să se inunde camera ..”cine te crezi? Nu ai nici un drept să mă ţii aici!!! Ce vrei? Unde sunt? De ce? De ce eu?”
„Aş zice că DREPTUL este un cuvânt inventat de oameni pentru a delimita ceva. Tu cum stabileşti cine are dreptul să te mângâie sau să îţi dea atenţie? După ce criterii logice sau emoţionale sau sunt aleatorii?”
Pentru câteva clipe am uitat să îi răspund pentru că îmi pregăteam o replică să îl doară. Dar am simţit miros de ciocolata neagră…apoi i-am simţit gustul cum mi se topea în gură…la fel şi revolta mea. Poate din cauza alcoolului din ciocolată. Şi mai era şi parfumul lui…genul de parfum care…şi i-am simţit buzele atât de aproape…m-ar face să sărut pasional. În fine mi-a eliberat picioarele din strânsoare şi ar fi fost plăcut dacă mi-ar fi eliberat şi mâinile ca să îi pot citi faţa.
„Ne cunoaştem? Cine eşti? De ce sunt aici? Ce doreşti?”. Lista mea de întrebări putea continua şi aş fi fost din ce în ce mai recalcitrantă dar din când în când mă săruta pe gură dar nu mai mult de atât.
„Crezi că ai putea pentru o vreme să îţi imaginezi că sunt un necunoscut atrăgător şi să nu mai fii agresivă? Mi-ar plăcea să vorbim puţin…”
Am ţipat cât m-a ţinut gura de parcă aş fi fost pe munte într-o zona pustie.
„Înţeleg că atunci când îţi doreşti ceva foarte mult şi dacă nu îl obţii atunci când te arde dorinţa şi va veni mai târziu la tine ai tendinţa să respingi cu înverşunare. Învaţă din greşeli şi uită de tendinţe. Fă un efort şi gândeşte liber”
Asta chiar mi-a închis gura sau mai degrabă mirarea peste măsură. Aveam eu o teorie greu de testat: dacă gândeşti liber.. vezi lumea cu alţi ochii, fiecare lucru pare din cristal, îl poţi privi în interior şi astfel să îl înţelegi din exterior.
Şi într-adevăr…îmi doream de mult să întâlnesc un bărbat atrăgător, inteligent, rafinat, tandru şi brutal din când în când, complex…iar acum că am iluzia că l-am întâlnit îmi vine să îl fac fâşiuţe. Dintr-o întâlnire de genul asta nu îţi poţi da seama de limbajul corpului, de ce simte, ce gândeşte, de ceea ce este.
Cred că am făcut din nou pasul acela în necunoscut şi am zis iar că mă las purtată de val. Ultima oară când am făcut-o a avut urmări de proporţii apocaliptice dar acum ce rău mai pot face?
Mă gâdil teribil şi în mod normal nu aş fi lăsat pe nimeni să mă mângâie cu un fulg. Dar în situaţia de faţă nu am avut nici un cuvânt de spus. Poate uneori este relaxant să nu ai nici un control, să nu ştii ce urmează.
Şi astfel intimitatea se recreează în fiecare secundă, evoluează, ajunge în punctul unde toate simţurile se îmbată şi nu mai ştiu ce fac.
Îi simt mâinile lui peste mâinile mele…sunt mai mari ale lui…presupun că ating tăblia patului care este din metal. Atingerea fina a metalului contrastează puternic cu senzaţiile fine pe care mi le dau mângâierile manilor sale, ale parfumului sau, respiraţia monotonă în ureche, vocea …..şi cum se amestecă totul. Imaginează-ţi un pictor ce îşi creează culoarea perfectă, aruncă ingredientele într-un bol şi le amesteca până se întrepătrund şi renunţă la existenţa lor independentă.
„Acum te las pe tine să continui aşa cum îţi doreşti….” şi îmi dezleagă şi mâinile. Dar acum nu mai vreau să îl zgârii, mai degrabă să îl simt, să îl descriu prin atingere.
Drepturile de mângâiere şi atenţie devin implicite…dar pe ce criterii?
Cred că s-a sfârşit ca oricare întâlnire cu EL…fără prea multe cuvinte…fără să îi ştiu numele…şi când mă trezesc realizez că am visat şi scriu din nou visul ca să nu îl uit.
Ar fi plăcut să facem fiecare zi să fie specială. Sau să ne găsim timp să ne relaxăm in moduri specifice vacantei. Ieri am sărbătorit sfinţii Mihail si Gavril. Am căutat fără mare zel un traseu foarte uşor de munte. Am prins prima idee care mi-a sclipit din teancul de amintiri si am zis: 7 Trepte( Scări ) care se afla pe lângă un Timiş, nici măcar nu mai ţin minte care. Am plecat din Bucureşti, oraşul prăfuit si extrem de aglomerat pe la ora prânzului. Toate au fost bune si relativ frumoase...daca drumul plin de gropi si de mufloni se poate numi frumos...pana la Sinaia unde a început să cada cate un fulg. Apoi am fost invadaţi de o mulţime furioasa de fulgi care nu ne mai lăsau in pace. Eram dezorientaţi si vroiam o cafea. De plimbare pe jos nici nu se punea problema. In cele din urma ne-am oprit in Predeal si am urcat pe prima strada mare pe care am văzut-o. Din când in când mi-ar plăcea să stau intr-un loc liniştit, plăcut să vorbesc cate in luna si in stele...apoi să mă tăvălesc in zăpada, să ne speriem reciproc făcând pe ursul, să chiţăim cat ne tine gura ca este "zmaga" pe jos si aluneca maşina. Dacă as fi condus lumea as fi stat la Predeal pană s-ar fi topit zăpada si abia apoi as fi plecat cu maşina de acolo. Dar aşa ne-am întors acasă. După ce am trecut de Sinaia...mulţimea de fulgi ne-a părăsit. La fel si muzica, parfumul, iarna....
