MM - ziua Mocanitei

Am auzit de Mocanita de la o gramadoaie de oameni, in oricare top cu lucruri de facut in MM se regaseste. Cine sunt eu sa refuz o astfel de experienta?

Un nimeni de pe Terra care a setat alarma sa sune la 07h16 pentru a mai visa cateva minute inainte de spalat pe dinti si imbracat aceleasi rufe de cateva zile. Eu pretind ca miros frumos, insa fiind frig afara imi vine greu sa ma conving de adevar.

Dupa un  strop mic de cafea, am facut tusti in masina si am calatorit pana la Viseul de Sus. In timp ce pleca primul tren, ne-am cumparat biletele, complet turistice, si ne-am urcat in urmatorul.

Am ales un vagon deschis desi vremea nu era chiar cea mai prietenoasa. Aici am intalnit un grup fain de oameni din care cunosteam deja un artist fotograf. Nu am stat cu ei pentru ca nu aveam locuri.

Prima atractie a fost locomotiva cu aburi. Consumul este incredibil de mare : apa, carbune, lemn si doua tipuri de ulei. In plus, scoate fum cat pentru o fabrica intreaga. Eu zic ca ar trebui sa ne bucuram de progresul tehnologic.

Altfel, pe valea Vaserului, peisajul este verde, molcom, admiri casele altor oameni.
Ne-am oprit dupa 12 km si nu am gasit ceva mai bun de facut decat sa ne urcam in locomotiva. Am uitat sa cerem acordul cuiva, l-am considerat implicit.

Dupa 4 km, Mocanita s-a oprit iar. De data aceasta a fost pentru a primi micul dejun format dintr-o gogoasa pufoasa si una de smalt, plus cate o cafea care, contrar asteptarilor, a fost acceptabila.

Prezenta unui paianjen care se legana in bataia curentului a ridicat o intrebare interesanta : cine este mai tensionat, el care stresat de mutra mea, s-a ridicat pana la marginea acoperisului, sau eu care am varsat din cafea pentru ca nu ma asteptam sa il vad in spatiul meu personal ?

Pentru a completa contextul dilemei, voi descrie ce adauga puls Mocanitei si un strop de adrenalina calatorilor.

Fiecare vagon este prevazut cu sistem metalic din mijlocul caruia tasneste un lant de marime respectabila pana in locul unde se uneste cu urmatorul vagon. In mare parte a timpului, lantul sta intins, insa la viraje, lantul se contracta si vagonele se izbesc intre ele, unindu-se prin partile metalice proeminente.

Fiecare izbitura provoaca un soc, paianjenul se infige cu toate picioarele in marginea acoperisului, eu ma tin de banca. Cine are de suferit mai mult, eu sau el ?

Am trecut prin Noviciori, acolo, unde niste oameni au fost chinuiti de alti oameni, ba unii au fost ucisi fara rost pentru ca acel canal sapat nu a mai fost folosit.

Ma revolt cand vad ca un om crede ca are dreptul de a stresa alt om. Nu ne cunoastem, nu avem aceleasi idealuri si placeri, nu vad de ce un natarau care alege sa isi iroseasca viata pentru niste idei fanatice, sa intre cu forta in linistea mea aparenta. Sa se duca in pisici de unde a venit.

Am depasit repede locul si dupa o vreme am ajuns la capat de linie, la km 21.
Nu mai pomenim de mancare pentru ca fost prea putin placuta. Am papat pentru ca ne era prea foame si apoi am dezinfectat interiorul cu o cola.

Concluzia mea a fost ca daca iti pregatesti cele necesare pentru mic dejun si picnic, este mult mai fain.

Detaliile mici, sordide trec, se duc pe apa Sambetei. Raman altele, mai notabile sau unele care te pun pe ganduri.

A inceput sa ploua, unii oameni au incins hore mai mici si mai mari, altii s-au plimbat cu umbrela aparand de ploaie un paianjen care facea sport extrem pe linia de tren, iar altii….

Se minunau in secret de inceputul lor de poveste. Doi oameni frumosi pentru care diferenta de varsta nu conteaza acum, care au fost deja casatoriti, fiecare cu altcineva, s-au intalnit, cine stie unde, au stat si s-au gandit, hai sa mai incercam o data pana la 96 de ani si om mai vedea apoi…

Se pregateau sa se duca iar in fata Domnului, de asta data la manastirea Barsana, inconjurati de cativa oameni pretiosi si imbracati cu haine venite din imaginatia lor.

Prima oara aproape toata lumea se straduieste sa urmeze traditiile. A doua oara, isi pun poalele in cap si se duc in lume. A treia oara… eu nu as incerca.

Meditand la obiceiurile oamenilor, nici nu am remarcat ca Mocanita s-a intors si ca ordinea vagoanelor s-a inversat.

Nu ramaneam noi acolo. Am ramas in picioare, uitandu-ne pierduti in peisaj pana cand atentia a plecat cu totul si am adormit. Atunci cand m-am trezit, am avut impresia ca mergem pe alta cale. Am recunoscut cateva elemente notabile dar tot nu reuseam sa ma conving intoarcem pe unde am venit. Asa patesc oamenii care viseaza neplanificat.

Ploua cu galeata cand am ajuns in gara si ne-am bucurat de caldura din masina.
Am tras linie si am decretat : a fost o experienta.
Cele mai bune poze ale zilei:
https://photos.app.goo.gl/ddWUhqtPHrYTBwxa9

MM - Ziua comediei umane

Zice-se ca, prin Maramures, esti cel mai norocos daca treci prin Sarasau fara sa fii batut, prin Câmpulung la Tisa fara sa fii barfit si prin Sapanta fara sa fii furat.

 Asadar, intr-o dimineata gri din Iunie ne-am incumetat sa trecem prin Sarasau.
Putem pretinde ca suntem norocosi pentru ca nu ne-a batut nimeni.

 Apoi am indraznit sa trecem prin Campulung la Tisa unde nu am auzit pe nimeni sa ne barfeasca. Am fost si mai norocosi.

 Ne-am oprit la Sapanta Peri pentru a vedea cea mai inalta constructie din lemn. La biserica asta vin oamenii imbracati in straie populare, iar dupa slujba se intorc de unde au venit, printr-un tunel fara ziduri, marcat doar de porti dispuse la distante egale.

 Cand zic port popular ma gandesc la haine vechi si pretioase, imi vine greu a crede ca inca mai sunt maini indemanatice care sa le reproduca.




 Dupa ce am aflat ca nucleul societatii este compus din oameni casatoriti la biserica ce au copii botezati iar o parte dintre ei isi dau sotiile afara din casa,in zapada, eu am propus ca si sotiile sa ii dea afara pe soti, astfel incat sa fie remiza si sa treaca la chestiuni mai serioase.

 Daca tot am ajuns pana aici am trecut si prin Sapanta unde am vizitat Cimitirul Vesel. Am gasit aici o carte cu peste 800 de pagini zugravite in culori vesele si descrise, uneori, in cuvinte amare. Nu le-am citit pe toate ; la unele dintre ele nici se putea ajunge fara o pereche de incaltari impermeabile.

 As fi avut noroc de trei ori daca nu incercam o placinta cu branza dulce peste care am turnat mult zahar. De dragul relativitatii voi preciza ca placinta are forma de langos.


Diferenta dintre o gogoasa si un langos este ca o demonstratie la un curs de matematica incalcita, adica banala, insa diferenta dintre un langos si o placinta trebuie studiata.

 Cu ganduri vesele ne-am intors in Sighet unde am vizitat locul pe care ar trebui sa il vada fiecare roman, Memorialul Durerii. Trecerea de la regimul monarhist la comunist a capatat valente distopice care au patruns in realitate.

Marea majoritate a ramas in starea arhaica de inghet, insa au fost si oameni care s-au opus cu toti sfintii.

 Nu stiu daca noi putem aprecia corect efortul de a compune o astfel de marturie sau dramele celor multi care s-au dus, dar macar sa ne straduim sa impiedicam istoria sa se repete.

Este greu sa ma desprind de un astfel de loc insa trebuie sa trec la altceva. Pun un picior in fata celuilalt, mai intai lent, apoi din ce in ce mai repede pana reusesc sa ma intalnesc cu artistul de gradina.

 Ma impresioneaza cum se traduce pasiunea pentru plante in realitate. Incep sa cred ca perfectionismul submineaza panza Tesatorului si bine ar fi sa renunt la el.

 Unii viseaza cum sa planteze carpen intr-un ghiveci, cum sa isi puna mica gradina de la lidl pe sfoara in timp ce altii, mai putin impresionati de aspectele verzi ale vietii, reusesc sa trimita mingea de fotbal din fundul gradinii pana in cosul de baschet din West Side.

Asa ceva se intampla o data in viata. Fara succes s-a incercat repetarea. A fost un cadru unic.

 Am plecat prin Sighet in cautarea centrului orasului. Pana acolo am intalnit cladiri incredibile, vechi de pe vremea cand se foloseau pietre de rau la constructie, cu fatade atragatoare si cotloane pretiose ascunse in ruinele din spate. Nu ma pricep dar trebuie sa existe solutii pentru revitalizarea unui oras atat de fain.

 In ploaie, sub umbrela in culorile curcubeului, am savurat o cafea care promitea ca rezolva totul. Mi-a fost greu sa o cred… Prin si mai multe balti am mers spre casa, incantand sarmanii cetateni cu Ave Maria.

 Spre fericirea tuturor, ne-am intalnit cu artistul in arta fotografica si cea a picturii. Ne-a hipnotizat povestindu-ne cate in luna si in stele, trezind la viata promisiuni de vechi proiecte. Seara s-a incheiat cu o intrebare ce inca ma roade : am evoluat si fata de ce moment din istorie ne raportam ?

Cele mai faine poze ale zilei:
https://photos.app.goo.gl/H1Y9kgdKhDc7zxXv9

Venetia - ziua lui Eminescu

Unele vacante incep prea devreme. Am putea spune ca la 3h36 este inca noapte si ai prefera sa nu auzi doua farlifuse certandu-se in fata blocului. Imi venea sa scot capul pe geam si sa le fac shhhh.

Oricum nu ar fi stiut de unde vine sunetul pentru ca avem niste copaci simpatici care ne apara intimitatea. Dar eram prea ocupata sa ma invart in jurul cozii. Plus ca ma urmareau ideile contrare ca vreau sa plec cu fetele pentru ca pauzele sunt sanatoase pentru orice relatie, dar parca as vrea sa plec si cu pisicile mele. In fine, fiecare alegere are farmecul ei.

Am plecat sa le luam pe celelate fete prea dragute si prea atragatoare in drum spre aeroport. Prea putine cuvinte am legat pentru ca realitatea se confunda cu visul.

In avion am intalnit pisipui simpatici cu diverse dileme. Cea mai interesanta mi s-a parut aceea legata de cine sta la geam. Clarrrr, daca este unul singur, negociaza bine cu cei mari si obtine ce doreste. Daca sunt doi, unul sta la geam la dus si celalalt la intors. Dar daca sunt trei, fiecare cu turma ei de catari?

Cred ca inca mai am timp sa rezolv aceasta provocare.

Am visat aproape tot drumul. Mie mi s-a parut ca a trecut o noapte intreaga. Pana la urma, perceptia este importanta. Oboseala sau odihna au contribuit la faptul ca am vorbit in engleza fara sa ma gandesc prea mult, fara sa comut automat pe franceza. Mai este si bizareria ca inteleg aproape tot in italiana dar nu ma pot exprima.

Bine am ajuns in necunoscut, in Treviso!

Ne-am descurcat foarte bine sa ajungem in Mestre si apoi la hotel.

Din fericire, camerele au fost disponibile intr-un timp foarte scurt. Eu sperrram sa luam micul dejun. Ni s-a oferit optiunea de a il servi la hotel insa nu m-a incantat.

Am incercat sa gasim la market ceva care chiar sa imi faca placere. 












Iar cafeaua de dupa a fost delicioasa.

Dupa ce s-au aliniat toate planetele si toti strampii au fost lasati la hotel, am plecat in aventura spre Venetia.

Am ajuns in gara de unde am luat 12 bilete, 6 pentru dus si 6 pentru intors. Am calatorit cu trenul timp de 10 minute pana la Venetia. 

No, si de acum, incotro?

Am luat-o la dreapta pe sub soarele arzator pana am ajuns la un magazin. Picioarele ranite de niste pantofi afurisiti nu voiau mai nimic. 

Am admirat podul Constitutiei de jos in sus. M-am asezat pe piatra lui fina si alunecoasa si am privit coama de dragon din metal care mi-a adus aminte de Noul Crobuzon, un oras fantastic din seria cu acelasi nume scrisa de China Mieville. Sticla fierbinte am simtit-o atunci cand am trecut pe deasupra.

Am ajuns la Piata Roma care imi era cunoscuta, insa tot nu imi spunea incotro sa o luam pentru a ajunge in Piata San Marco.

Ne-am incercat norocul spre autostrada dar era prea cald pentru o asemenea destinatie sordida. Am luat-o in sens opus. Abia de aici am inceput sa urmarim doua marcaje misterioase : per Rialto si per S. Marco.

Nu mi-am dat seama ce implica jocul asta, ce comori avem sa vanam sau ce misiune avem de indeplinit.

Ne-am oprit la Due Colonne unde am baut niste apa, am admirat un grup de spanioli si l-am cunoscut pe Renato, un mutunache italian care intreba toate turistele daca sunt libere dupa ora 23 ca sa se intalneasca la un pahar.

Pranzul a fost sub forma de inghetata de mango si fistic. Sunt printre preferatele mele insa combinatia nu este cea mai potrivita.

Ne-am continuat aventura cautand masti venetiene, fustele altor oameni, papuci pentru linistea picioarelor amarate.

Am ajuns pe podul Rialto si m-am entuziasmat. Sa fi fost de la biscuiti?

M-am energizat si mai mult cand am ajuns in piata San Marco. Aici destinul mi-a soptit in spaniola sa ma duc in Machu Pichu pentru ca este o destinatie incredibila.

Am admirat palatul Dogilor, biserica Sf. Marcu si Campanila de pe treptele bibliotecii Sansoviniene de unde politia locala ne-a rugat sa ne ridicam.

Se pare ca nici atitudinea de maimutica escladand stalpi de iluminare nu este acceptata.

M-am uitat la puntea Suspinelor ca pisica la calendar. Nu imi mai puteam aduna gandurile din pricina oboselii dar mai voiam sa ne ratacim si sa descoperim.

La 18h22 sau 23 sau 32 am luat autovaporul spre P.le Roma sau Ferrovia. Informatiile nu s-au mai sincronizat : unde trebuia sa coboram cu unde trebuia sa mancam. Sfantul Cutu.

Intr-un final am ajuns la linia 19, am plecat la 19h19 si asteptam sa se intample ceva in 19 minute.

Ei bine, nu a fost sa fie un cerc perfect pentru ca a aparut Frumosul Adormit pe care nu a indraznit nimeni sa il trezeasca sarutandu-l. Poate a fost asa pentru ca urma sa coboram si ne grabeam sa ajungem la hotel.

Nimic din ce a urmat nu a reusit sa stinga starea de rau generata de oboseala extrema si foame. Dupa ce toata lumea a facut dus plus, am iesit sa vanam ceva bun de papa, la alegere intre pizza si pasta.

Pana la urma a fost chiar fain pentru ca am primit o pizza personalizata si delicioasa.

In camera am asistat la cativa pasi de tango. In cealalta camera m-am folosit de experienta pentru a desface un Chimay rouge cu orice. Dupa doua guri m-am intors de unde am plecat si am ascultat cum se fac exercitii de streching.

Am incercat sa citesc insa neuronii erau implicati intr-o combinatie instabila, prea dureroasa.

Inainte sa se intample neprevazutul am alunecat in somn. Cine stie daca am zis noapte buna, copii…

Aici sunt cele mai bune poze ale zilei
https://photos.app.goo.gl/eCkyeY2ozQ3zfmxi7

Aventuri piticoase de mai

Daca nu mi-as propune prea multe si organizarea ar avea ritmul unui ceas elvetian, cred ca as putea sa povestesc aventurile bebeluselor zi de zi.

Luni am mers catre un nou loc de joaca, relativ apropiat de casa. Pare mai vesel, mai colorat si are mai multe de testat.

Am gasit leagan pentru bebelusi, carusel, tobogan fara trepte, mese de sah. Poate pentru cei de varsta noastra nu pare mare lucru, insa pentru 3M este o realizare sa se dea pe tobogan fara ajutor. 

Ca se intampla sa se uite la toti pamantenii din jur in timp ce escaladeaza, mai aluneca, mai cad, pe platforma mai joaca un cucu-bau, se transforma in covoare, stau in asa fel incat sa ii incurce pe altii, se uita sa vada cum pot ajunge mai jos pe cai neconventionale… face parte din amuzament.

Dar ce te faci cand apar o multime de copii, mari si mici ? La cei mari se uita de parca ar fi gata sa ii studieze pana la ultima celula. Cu cei mici este alta poveste pentru ca interactioneaza si nu intr-un mod previzibil. Suntem fericiti ca nu s-a ajuns la razboi civil, dar s-au imprumutat jucarii.

M-am vazut nevoita sa cumpar o galetusa cu 6 instrumente pentru remodelat nisipul. A fost o idee prea putin gandita din perspectiva 3M. 

Am dat fuga si am mai luat doua asemanatoare. Astfel, lumea micuta si-a recapatat echilibrul interior. In plus, s-au facut schimburi istorice intre 3M si alti omuleti : masinute pentru galetuse. A fost uimitor pana a venit un nor de ploaie si alti omuleti au plans cu 10 lacrimi pentru galetusele afurisite.

Tot in parc, un caine cu mutra de liliac si inofensiv mi-a speriat bebelusele pentru ca le mirosea. Ce-i drept, locul de joaca este pentru copii si adultii care le inlesnesc viata.

In alta zi am invitat bebelusele 3M sa ma insoteasca pana la mercerie si, apoi, la croitorie. Planul a fost sa ne plimbam rapid pentru ca nori gri ne amenintau existenta.

La mercerie au testat cu gura niste papiote cu ata si role cu elastic. Putem spune ca sa cumperi doua fermoare nu este atat de dificil. Fiind un loc colorat, imi imaginam ca vor devaliza rafturile.

La croitorie au vrut sa caute in gunoi. Pana la urma, cate lucruri poti sa furi ? Au doar 6 manute. Am fi fost cu mult mai fericiti daca doamna croitoreasa nu le-ar fi dat cate o afurisita de magura. Am multumit si am plecat spre un parc mare. Pana acolo am tunat si am fulgerat impotriva prajituricilor bine ambalate.

Mare noroc am avut ca intr-un parc se intampla prea multe si asa au ramas fara maguricile afurisite.

Mali a cucerit un bebe care era pe jumatate egiptean. Bona lui a tinut musai sa imi spuna asta desi nu ne pasa, suntem oameni si atat.

Am incercat sa le aratam ceva mai distractiv dar bebelusele obosisera si voiau sa se odihneasca. Le-au fermecat niste porumbei si pentru cateva minute a fost extaz.

Am fost nevoiti sa fugim spre casa in sunet de protest pe motiv de oboseala, sete si picaturi de ploaie.

Au incercat bebelusele sa faca un popas dar treceau prea multe masini, s-au activat toti cainii si cateii din zona. Deci, cutu odihna.

Abia acasa si-au gasit linistea si pacea in patul fiecareia.

Aici sunt cele mai bune poze ale zilei

https://photos.app.goo.gl/DXO9iMuhNBUCoiQe2

Cursa Bebelusilor

           

          Dupa ce ieri a fost o zi superba de primavara spre vara, azi ne-am trezit pe la 9 si era intunecat. M-am uitat pe geam si am remarcat ca infloresc copacii ... dar si ploaia. 

          Din casa nu se simtea vantul, asa ca nu am renuntat la ideea zilei. Recunosc ca am uitat sa ma gandesc la farse de 1 Aprilie si la tooti sarbatoritii zilei in defavoarea cursei bebelusilor si a zilei lui Moni, cel putin pana mai pe seara cand au mai trecut emotiile.

          Mi-am adus aminte ca anul trecut au participat bebelusele la prima lor cursa la care am folosit carutul si scoicile. A inceput linistit si s-a terminat furtunos din pricina foamei.

Anul acesta cursa se va desfasura intr-un cort pe fabuloasa distanta de 5m. Limita de varsta este de 18 luni. Se pare ca va fi prima si ultima oara cand vom participa la aceasta cursa.

Ne-am pregatit sufleteste si am plecat spre parcul Izvor. Cand am ajuns inca mai picura. Bebelusele si-au luat numerele de concurs iar noi le-am luat pe sus pentru ca era prea ud pe jos.

In teorie este foarte indicat sa fii realista cand vine vorba despre asteptari. In practica….era un cort miic, bar de pinguini cu parinti si bebei, prezentatoare si camere de filmat.

Cursa fiind necompetitiva…pisipuii erau pusi pe saltea si atrasi sau convinsi sa se indrepte spre finish. Unii au legat o telecomanda de sfoara si bebe a mers dupa ea, altii cu sticla de apa, altii cu jucarii sau biscuiti.

Maria s-a vazut pe saltea cu prea multi oameni in jur si a inceput sa planga dar luata de manuta si incurajata….a terminat fara lacrimi. Am dus bebe Maria la baza si am asteptat cu emotie urmatorul pisic.

Madi cred ca era la capatul rabdarilor cand a vazut atatia oameni in jur care chitaiau si aplaudau.

Cred ca s-a intrebat de cateva ori : care a fost nataraul care m-a adus aici? 

Apoi a intrat intr-o stare de contemplare fara margine. 

Nici macar nu m-a mai vazut sau auzit ....atat de fascinata era de lumea din jur. 

Cu toate astea...a mers spre finish.

Mali era lipita de Ioana ca marca de scrisoare si putin ii pasa ei ca avea o distanta de parcurs.

Dupa ceva discutii, Mali a cedat si a mers de mana cu Ioana pana la finish, insa nu a zambit, nici macar cand i s-a luat interviu. 

Nu a vrut sa dea lumii nici macar cel mai mic gest prin care sa arate ca i-a facut placere.

Dupa atatea emotii si amuzament, ne-am luat pisicile si am iesit la soare. 

Am vrut noi sa le aratam imprejurimile umede insa bebelusele nu isi doreau. 

Printr-o minunte a lumii am ghicit si le-am dus sa se plimbe pe alee insorita, cu banci, iarba si copaci. 

Nu si-au cedat suzetele pentru nimic in lume dar macar s-au amuzat.

Noi am mai ramas in parc si pe motiv ca s-a organizat si o tombola pentru toata lumea micuta care a participat la cursa bebelusilor. 

Eu as fi plecat pentru ca bebelusele sa ajunga la timp la masa, sa fie spalate si schimbate in liniste, vorba vine, insa Ioana a zis ca sigur vom castiga ceva. 

Am ramas pana mai tarziu cand s-a facut extragerea si iar m-au apucat emotiile. Sa nu ma intrebe nimeni de ce am filmat prima extragere ca n-as putea raspunde. Insa, clarrr, am ramas fara cuvinte cand am auzit numele lui Madi. 

Am fost eu reprezentantul grupului 3M si am ridicat premiul pretios.

Abia mai tarziu am aflat ca au castigat o inscriere gratuita la la ediţia din 2036 a Maratonului Bucureşti.

Am plecat topaind de fericire, cu lumea micuta lesinata de foame, cu noi ...si mai si. Noi sa fim sanatosi.

La multi ani, dragi floricele! 

Aici sunt cele mai bune poze ale zilei
https://photos.app.goo.gl/vnOqmy2C3Kx7oUsB3

Thailanda - ziua 4 - din jungla pana la civilizatie

Neata devreme, am servit micul dejun, pe o terasa superrrba. 

Experimentul cel mai dragut a fost delectarea cu 2 clatite cu cocos apoi am mai facut un catraliard de poze in lumina zilei.

Am plecat sa vizitam Wat Prakeau Dontao Suchadaram. 

La intrare am vazut 3 pisipui, un pic mai mari, impreuna cu parintii lor. 

Am ascultat si am admirat dar gandul mi-a fost mai mult la pisicile mele, mici si mari. 

Mi-am mai revenit cand am ajuns la o plantatie de ananas. 

L-am vazut in format mai mic si mai mare si ne-am mirat de forma unui arbore de cauciuc mai  tinerel. 

Insa cel mai fain a fost ca ne-am regalat cu ananas incredibil de bun.

Ce am gustat aici arata ca noi nu stim cum sa alegem unul bun de mancat dar macar am notat tehnica de curatare.

Mirarea si nestiinta pentru lucruri simple imi demonstreaza ca, desi avem minunea secolului la indemana, google, nu il folosim pentru a ne lumina. 

Despre arborele de cauciuc am invatat la geografie in urma cu multi ani dar nu am avut curiozitatea sa studiez cum arata unul. 

Adevarul este ca nu ma asteptam sa ma intalnesc cu unul. Sau, despre alegerea ananasului… este delicios daca este bine ales. Cate minute m-ar costa sa aflu cum sa aleg unul aproape perrrfect?



Asta a fost doar o oprire pana la Payao unde ne-am plimbat pe marginea celui mai mare lac cu apa dulce din nordul Tailandei, Kwan Paya.

Ne-am oprit la o cafenea unde ne-am aromat cu o cafea servita in cesti prea vechi si prea frumoase pentru a mai profita si altii de ele, zi de zi. 

Din nefericire pentru mine… nu se mai fabrica de 10 ani. 

Am servit pranzul la o terasa oarecare  unde nu am avut curaj sa incerc pestele. 


M-am rezumat la salata cu niste creveti la care am adaugat multe alune pisate plus chilli si mi s-a mai oferit supa de pui cu lapte de cocos. Daca m-am saturat si mi-a fost bine… m-am declarat multumita de experienta.

Plimbarea pe malul lacului a fost prea scurta dar nu le poti avea pe toate.

Plus ca urmatoarea destinatie a fost Wat Rong Khun din Chiang Rai. Prima impresie a fost ca vad o nava extraterestra prea alba in comparatie cu orice am mai vazut pana acum. 

Pe masura ce ne-am apropiat… intriga a crescut pentru ca intrarea este pazita de doua creaturi gata sa trimita in groapa de la picioarele lor pe oricine nu s-ar incadra in sablonul lor comun.

Multimea de maini striga dupa ajutor insa nimeni nu se indura sa le arunce o privire pentru ca toti sunt mai sus si nu au atatea pacate.

Templul are atatea detalii, atatia fractali liberi si albi, incat este imposibil sa nu te gandesti la Sagrada Familia si la Gaudi. Plus ca au in comun faptul ca opera este in continua perfectiune, precum Rose Red.

Podul nu este atat de impresionant insa, de indata ce te gandesti ca la o cale spre locul pur, pasesti mai cu smerenie.

Interiorul este alta poveste. Dupa acest melanj de sentimente neconturate… ajung in fata unor reprezentari ale lui Buddha pe un perete si, pe peretele opus, niste morcovenii hollywoodiene. Nici nu iti mai vine sa iei in considerare peretii laterali unde sunt desenati niste maestri. Sfera magica s-a crapat si s-a dezintegrat in prea multe bucatele.

Parerea asta nu are legatura cu faptul ca am fost infractor prins. Nu m-am putut abtine si am filmat ceva, la intamplare, insa un paznic experimentat m-a vazut si m-a pus sa sterg filmuletul. Socul discrepantei dintre exterior si interior a fost prea mare. 

Aceasta comparatie intre Kositpipat si Gaudi este pe jumatate o exagerare, insa creierul trebuie sa umple cu ceva spatiul gol. Indraznesc sa afirm asta pentru ca Gaudi nu ar indrazni nici intr-un catraliard de ani sa isi pateze opera cu ceva inadecvat.

Iesind din nou la aer… magia s-a reconstruit cu fiecare detaliu admirat. Inainte sa mergem spre muzeul in care sunt expuse operele mai mici ale lui Kositpipat, am remarcat alte elemente, numite in mod indulgent, moderne.

De data asta m-am abtinut eroic sa pozez. A nu se intelege gresit ca il desconsider pe artist, unele operele chiar sunt pretioase, pe altele nu le inteleg si imi permit sa spun ca unele sunt puerile.

Acestea fiind zise am plecat spre hotelul Wiang Inn unde ne-am tras sufletul un cm si apoi, ne-am adunat ca sa discutam despre excursiile optionale. Ne-am dat averea si in scurt timp am plecat in aventura urbana in grup. 

Am intrat intr-o ceainarie in care mai degraba am cautat culori si forme. Am participat la o degustare de ceai albastru. Nu am nici cea mai mica idee de ce acest ceai este unul dintre preferatele mele. Memoria gustului este prea putin tangibila dar nu imi aduc aminte daca gustul m-a fermecat. Poate imi place foarte mult culoarea.

De la monolog interior am revenit in prezent. Am fost avertizata, insa nimic nu te pregateste pentru realitate. Am intrebat o domnisoara daca pot sa fac poze. 


Raspunsul a venit pe un ton masculin. Nu imi dau seama ce a zis fața mea. Eu imi doresc sa nu fi fost ceva notabil. 

Ma straduiesc sa nu judec orice iese din sfera mea de cultura si de intelegere desi imi vine foarte greu. 

Atunci cand inveti ca o persoana care arata ca o femeie, are voce de femeie si intalnesti o situatie contrarianta… te rogi sa fii in stare sa afisezi macar un poker face. 

Trecand peste soc si amuzament… am ajuns langa un loc numit Cat’n’ a Cup, un mic univers al pisicilor incuiat intr-un recipient din sticla.

Am mers mai departe spre bazarul de noapte. Nu stiu cand o sa am dispozitie pentru cumparaturi dar, clarrrr, azi… nu.

In cele din urma ne-am ratacit sau despartit de grup in cautarea a ceva de papa bun. Nimic nu parea suficient de bun si cum sa mananci pizza in Thailanda?

Cat’n’ a Cup a fost alegerea finala, chiar daca nu am papat corect, dar m-am bucurat de prezenta dragutelor pisici. 

In anticamera destinata doar oamenilor am comandat ceva, ne-am descaltat, ne-am spalat pe maini, am primit regulamentul de ordine interioara, apoi, am intrat in spatiul personal al pisicilor care erau pe sus si pe jos, pe oameni sau in farfuriile lor.  

Cel putin unele isi doreau mult sa guste prajituri colorate. Ori a trecut timpul foarte repede, ori am stat prea putin dar nu voiam sa plec. As fi dormit cu ele.

Am adormit in pat… in camera de hotel. 

Cele mai bune poze ale zilei:
https://photos.app.goo.gl/9YyMjyoNm0OvUG5v2