Uneori mă uit la 3M
și uit că sunt
oameni mai mici. Poate pentru că uneori limbajul lor este zglobiu dar cifrat
sau au gesturi tandre când nu mă aștept.
Exista și reversul medaliei când urlă și refuză orice.
Așa o fi pe planeta de unde vin,
păstrează echilibrul între drăgălășenie şi isterie.
Azi părea să fie
încă o zi de primăvară, numai bună pentru admirat rațe.
Am luat 3M împreună
cu miorlăielile lor și le-am dus în Carol.
Nu am luat în
calcul că bate vântul de la stânga la dreapta. Asta a stârnit un val puțin grațios de tăvălit, urlat și împiedicat. Poate dacă ar fi
bătut vântul invers….cine știe ?
Ceva rațe și pescăruși am admirat iar spiritele s-au
mai calmat. Am mers la o terasă unde am ascultat muzica faină și am băut un
frappé.
Pentru ca 3M sunt
prea drăguțe, au primit cu împrumut o mică broască țestoasă. Mali a primit o jucărie pe care a
folosit-o pentru a testa rezistenta țestoasei la cucuie.
Până la urmă a fost
pusa într-un lighean. Un vechi amic mi-a zis ca se mănâncă bine aici. Sperrr că
nu folosesc același lighean pentru a face salată.
A fost un act de
curaj să duc ligheanul cu țestoasa la marginea lacului, 3M să mă însoțească fără să mă țină de mâini.
Am fost votată să
pun mâna pe țestoasă şi să o trimit în apă. No…am uitat să nu mă strâmb când m-a atins
cu picioarele. Nu mi-a fost frică, a fost doar o senzație necunoscută.
Ne-am întors la
terasa unde Maria s-a făcut covor, Mali s-a jucat cu pământ de flori iar unii
oameni trăiau drame intense.
Toate sunt intense,
la fel ca în Requiem pentru un vis. Eu cred că ai doua opțiuni în viață, alegi să vezi partea bună sau
te îneci în dependență până la ora prânzului și iți plângi de milă. Succes !
Poate din pricina
acestor derapaje jalnice s-a inventat Minunata lume noua. Cineva s-a saturat, a
urlat ‘Până aici !’ și i-a obligat pe oameni să fie atât de ocupați încât să nu mai aibă timp de
morcovenii.
După mine, nu a
fost o idee prea trăsnet…era prea psihocucu în raport cu sistemul nostru de
valori.
S-a făcut târziu și fiecare
bebelușă a făcut câte o isterie în public. Mali a uitat să se oprească. Ne gândeam
să o vindem sau să o trimitem lui Moș Crăciun…măcar până îi ies toți caninii…
Nu aș putea spune că am dormit, consecință este
că sunt un observator adormit.
Este incredibil cum am trecut de controlul de
securitate fără să îmi fie devalizat ghiozdanul.
M-am grăbit spre locul unde mereu era ceva
notabil de pozat și am rămas indiferentă la faptul că era o reclamă plată.
Părerea de rău dormea și ea.
La fel și muflonul care a cumpărat fanta în loc
de apă plată.
Până la proba contrarie, câte se pot întâmpla
până când se va stinge lumina?
M-am bucurat de puiul de pernă impregnat cu
mirosul pisicului. În avion am avut multe scufundări în somn, nimic odihnitor.
La fel de bine m-am bucurat de locul de lângă
geam pentru că din când în când am aterizat în imaginație. În plus, este
adorabil cum întâlnesc elemente din cărțile pe care le citesc.
Consiliul de fier mi-a ținut companie cât am luat
un mic dejun prea puțin real. Apoi am văzut că avionul zboară cu ajutorul unui
refăcut, Remade. Adorrrabile sincronicități.
Dacă am făcut o oră de la CDG până la Rue
Faubourg Montmartre în timp ce unii oameni sunt în vacanță, nu vreau să vad cum
este în plin sezon. Este clarrr că au nevoie de transport alternativ. Mi-ar fi
plăcut să încerc transportul în comun dar a fost imposibil să mă țin trează.
Neuronul era atât de crăpat încât m-a învârtit
mai mult de jumătate de oră ca să ajung la destinație, aceasta fiind situată la
mai puțin de 500m.
Mai are sens să adaug cum am combinat o rochie
albastră cu ghete înalte asortate? Poate era ca nuca în perete dar nu vom ști
niciodată pentru că nu am avut o oglindă suficient de mare.
La birou pot mereu sperrra să găsesc oameni
simpatici, nu musai din categoria care mă pupa pe obraz. Uneori apar secunde
minuscule în care se remarcă din avion ezitarea mea de a îmi deschide spațiul
personal.
Ziua la birou a fost mai lungă decât urechile
unui câine plictisit.
Pentru a alunga plictiseala, ușa camerei de hotel
a avut o problemă.
Soluția a fost să mă însoțească cineva de câte ori am vrut
să intru în cameră. Norocul lui a fost că nu am ieșit de un catraliard de ori.
Am ieșit cu gândul să caut o clătită, poate două.
Am uitat rapid toate recomandările altora și opțiunile mele. Am decis că mă
rătăcesc pe străzi până găsesc ceva. Ideal ar fi să nu fiu lăsată singura să aleg
unde să pap ceva. Ajung să leșin de foame până mă decid.
Am fost nevoită să nu mă mai opresc să fac poze
deși am promis că mă întorc pe aceeași rută. Am decis rapid că aleg clătităria
de pe Rue Montorgoeuil. Am ajuns acolo prea târziu. De supărare mi-a căzut
inimioara prinsa pe haină iar eu am ales primul loc unde am păpat un burger.
Mă uitam la oamenii de pe strada, de la mese.
Lângă mine era o doamna care cina cu o carte. Părea fericita.
Eu mă amăgeam că nu mă deranjează că sunt singură.
În realitate, nu sunt niciodată singura și asta îmi permite să zâmbesc.
O altă dilema care mă roade este ce să crezi când
vezi doi bărbați atrăgători, luând masa împreuna și zâmbind fără să vezi
detalii ieșite din comun. Mă amuzam în mintea mea că dacă îl privesc un pic pe
unul dintre ei, poate celălalt va fi vexat.
Apoi am realizat ca i-am catalogat deja ca fiind
gay. Găsești asta ca fiind normal?
Am uitat să fiu prea atentă la ce am în farfurie
pentru că mi-a fost greu să mă desprind de spectacolul străzii unde am ocazia
să vad multe sentimente chiar dacă nu le înțeleg pe toate.
De exemplu, erau doi bărbați care și-au pus
fundul pe trotuar și au împărțit o sticlă de alcool. Bizareria este că gestul
este mereu întâlnit la oamenii amărâți iar ei nu păreau deloc vai de fulgul
lor.
Toate astea s-au întâmplat iar lumina nu s-a
stins. Am adormit ascultând muzică pentru relaxare.
Ziua 2
Cu greu am ajuns la birou însă măcar ora a fost
corecta, la fel au fost rochia și pantofii.
Nu am să povestesc cum a fost la birou pentru că
fiind spion francez, totul este strict secret.
Nu mă așteptam să găsesc nems care vine din
Vietnam și ravioli într-un restaurant chinezesc. La fel, toate restaurantele
japoneze din Paris sunt administrate de chinezi.
Seara am avut de ales între restaurant și cină
marocană. Am ales ce m-a atras mai mult. A fost fain dar urmele de răceală
strică toată liniștea.
Nimeni nu știe de ce am vrut o clătită bună de la
Suzette.
Eu cred că motivul ascuns a fost să vad un băiat care pretindea că
este fată în exterior, haine din vinilin, încălțăminte cu tocuri înalte, cercei
și geantă. S-a tot plimbat și, în cele din urmă, s-a oprit la un alt băiat
rujat și cu o zgardă delicată la gât.
Credeam că vor pleca împreună, băiatul mai puțin
feminin a cerut sticla cu alcool pentru a mai lua o gură de încurajare.
Cel care mă intriga mai mult s-a întâlnit cu o
fată, ea fiind cu mult mai puțin ofertantă decât el. Clarrr, nu s-au sărutat
însă au ajuns la teatru.
Am rămas eu singura să mă gândesc unde sunt părinții
lor și ce părere au despre pisipuii lor.
Alți copii au vrut să facă turul lumii și au
fugit de acasă. Spre fericirea tuturor, au fost rapid recuperați.
Cum zicea cineva, dacă democrația nu a funcționat,
am aplicat dictatura în favoarea sănătății mintale.
Cine mai știe cum am adormit cu perna în brațe.
Ziua 3
Azi ar trebui să fie mai frig, în schimb am făcut
o baie de soare la prânz, am încercat un fel de papa libanez și am înțeles că
trebuie să învăț araba literară.
Din nefericire, am ieșit foarte târziu de la
birou. M-am îmbufnat foarte tare pentru starea de oboseală cumplită.
De îndată ce am ieșit din hotel, totul a fost
înlocuit cu un sentiment de lipsă de orice chef. Am plecat să fac mici
cumpărături, am continuat să merg pe străzi la întâmplare, m-am decis că merg
la turnul Eiffel și am ajuns la cea mai bună clătitărie din Paris.
Au P’tit Grec are o istorie de 38 de ani. După 3
ani a trecut la un domn din Grecia, în urmă cu 8 ani și-a adus verișorul și l-a
angajat. Eram atât de fascinată de poveste și detalii încât am uitat să îl
întreb mai multe.
M-a amuzat că știa cuvinte românești și servea pe
cei doritori cu un sos secret care semăna cu tzatziki.
Nu aveam idee că sunt aproape de cineva cunoscut.
Am mers împreună spre Notre Damme unde am ascultat o melodie romantică din Algeria.
Ne-am plimbat pe malul Senei doar pentru a vedea
artiști, rățoi și pentru a afla că istoria lui Marvin Gaye este tristă.
Mi-a părut rău că m-a trădat corpul. Am fost
obligată să mă grăbesc să ajung să dorm.
Ziua 4
Azi chiar plouă. Este ultima zi la birou a unui
domn numit Dali care vine din Tunisia. Am fost foarte curioasă să știu cine
este și cum arată. Dacă părinții nu se înșeală foarte tare, numele spune ceva
despre persoana care îl poartă.
Am ieșit de la birou în patru, poate nu s-a văzut
din avion, am dat un pas în spate.
M-am întâlnit cu o bună prietenă. Așa am aflat că
există un sistem prin care diverse societăți își vând mâncarea care nu s-a dat din ziua cu pricina prin intermediul unei aplicații și la
un preț redus. M-am simțit ca un cerșetor cu punga în mână deși nu era cazul.
În plus, ce am primit a fost foarte bun.
Am mers către turnul Eiffel. Se pare că îmi era
dorrr de el. Apoi am păpat în același loc ca în urmă cu mulți ani. La final, nu
aș putea să zic dacă am primit complimente reale sau au fost generate din
pricina restului pe care nu l-am luat.
Înainte de a lua fiecare altă linie, am primit o
umbrelă prea faină, cu fluturi.
Universul se întoarce către mine, mă cuprinde în brațe
pentru că eu nu sunt în cea mai bună stare posibilă. Din contră.
Ziua 5
Azi plouă mai serios iar eu mă târăsc prin
atmosferă.
Ziua mea la birou a fost scurtă dar intensă.
Unele sincronicități sunt incredibile. Pur și simplu, nu ar fi putut să fie
altfel.
Cred că sunt închisă într-o cutie din sticlă
pentru că aproape nimic nu se lipește de mine.
Abia înainte să mă întorc printre nori mi-am
seama că îmi este foarte dorrr.
În fața foii albe mă gândeam
cum să descriu frumos prima viroză. Ei bine…nu am găsit nici un cuvânt pozitiv.
Era luni, temperatura lui Mali oscila între 40.3 și 40, eu încercam să devin un
cub de gheață iar Maria&Madi performau pe scena ca niște jucării simpatice.
Ele au cântat până la 11
noaptea despre Moș Crăciun, Mali a rămas fierbinte până și mai târziu.
A doua zi s-a virusat Madi, a
treia zi ... Maria și joi, când am ajuns la medic, eram eu deja praf de stele.
Acesta a fost începutul.
Am fost tratate cu substanțe
roz sau dulci și amare, am dormit mult, am păpat cât am putut și am sperat.
Nici nu ne-am dat seama cum
ajuns pe 24 decembrie să fim mai bine.
Ne-am bucurat că am primit un
brăduț înţepăcios. 3M s-au bucurat să fure globulețele
la care au ajuns. S-au cățărat și pe canapea ca să poată ajunge cât mai sus dar
m-am revoltat și le-am cedat jumătatea de jos.
Apoi ne-am împachetat, ne-am
pus fundă și am plecat în lume, asta însemnând la Reka și Tibi.
Aici, 3M au descoperit că, de
fapt, sunt Johann, Sebastian și Bach iar puterile lor combinate s-au adunat
pentru a crea artă.
Seara s-a încheiat pentru 3M
cu o singură victimă din sticlă, trandafirii uscați, plantele cu ţepi și alte
obiecte delicate rezistând eroic.
Din camera unde ne-am
instalat se vedeau luminițe, plus că erau în altă casă; drept urmare, nu s-au grăbit
să adoarmă, spre exasperarea lui Moș Crăciun care tot aștepta să se așeze sub
brad.
În cele din urmă, tati a avut
ideea genială să stingă ‘ominițele’ și , astfel, Moș Crăciun ne-a privit
fericit.
Eu știam că vine în timpul nopții
dar nu m-am gândit niciodată că poate are un algoritm perfect astfel încât să își
împartă timpul pentru mulțimea imensă de pământeni cuminți.
A doua zi, de dimineață, a
fost rândul bebeluşelor să se bucure de cadouri.
Au primit cel puțin 120 de
piese de Lego cu speranța că asta va pune capăt războiului civil ocazional.
Timpul ne va demonstra.
Până seara au descoperit aproape toate chițibușurile
primite, pe motanul Mowgli, telefoanele altor oameni, twister și din nou
pianul.
Ziua lor s-a sfârșit frumos,
cu multă atenție, afecțiune și luminițe.
Eu am profitat și m-am conectat la o sursa de inteligență superioară.
Nu de alta dar diferența între vârcolaci
și vampiri nu m-a impresionat.
Cred că tot din pricina asta am ajuns să discutam
despre Gauss și Cauchy–Bunyakovsky–Schwarz, legătura abstractă dintre o mașină și
micșorarea sânilor.
După o vreme, cuvintele s-au înecat
și ne-am prăbușit in vis.
A mai trecut o scurta noapte,
ne-am reîntâlnit cu Mowgli printre catraliarde de piese Lego, am mai făcut o
plimbare, ne-am împachetat și ne-am întors de unde am venit.
Voi începe prin a îmi cere
scuze pentru că ți-am maimuțărit numele. Se pare că îmi ia mai mult timp decât
am estimat să mă obișnuiesc cu limba maghiară. Eu cred că la concertul de anul
viitor iți voi transmite o apreciere în limba ta.
Nu îmi voi face mea culpa pentru
că nu te-am ascultat pană acum. Mă bucur că s-au aranjat niște biți din matrice
astfel încât s-a creat oportunitatea ca eu să te ascult. Mă gândesc că poate nu
eram suficient de pregătită pentru a participa la fenomenul care ești.
Nu știam la ce să mă aștept,
uneori aleg să fiu surprinsă. Clarrr, nu credeam ca voi vedea un domn purtând
frac dar nici pe cineva atât de neconvențional, perrrfect pentru a se plimba prin
centrul vechi.
Nu zic nimic… aștept.
De la semiîntuneric și vorbe șoptite
am trecut la o explozie de note și imagini. Crobuzonul a prins culoare și s-a
materializat un pic în fața mea.
Muza mea a venit de nu știu unde, m-a luat de
mână, am început să scriu și am continuat să o fac până la sfârșitul
concertului. Singurul meu regret era că nu rămâne nici o urmă materială.
As putea compara concertul cu
un vis prea intens, unde aproape toate simțurile sunt implicate. Eu nu știu să prind
vise în capcană, pot doar să descriu detalii și fragmente. Păcat că unele rămân
stocate în întuneric.
Am trecut de la un subiect la
altul. Mă gândeam ce fericit trebuie să fie omul care poate să se inspire din
orice, chiar și din secvența de 4 note cântate de fiica de câțiva ani. Pianul
trebuie să fi fost magic pentru că rezultatul a fost obsesiv de frumos.
Poate de aceeași intensitate dar
în alt ton, a fost povestea fără introducere, intriga și sfârșit scrisă pentru Eliot
ca să o asculte atunci când este îmbufnat.
Am rămas ca un spectator
suspendat în scena aceea unde munții erau acoperiți cu zăpadă, urmați de un lac
pe care pluteau un catraliard de bărci cu felinar și aurora boreală care îmbrățișa
totul. Nici un personaj și nici o acțiune nu au vrut să se contureze.
Acesta va
fi un memento care va trai până voi ajunge să mă împletesc eu în aurora boreală.
Au fost multe momente care
mi-au amintit de jumătate din Cloud Atlas pentru că era planul superior dedicat
jocului vizual, planul de mijloc unde mulțimea de sufletele creau artă măsurată
în secunde irepetabile și planul frontal unde personaje foarte atrăgătoare își făceau
apariția.
Au fost și explozii de
pasiune sub formă de demonstrații uimitoare.
M-a impresionat Endi Kiss care ți
se potrivește perrrfect. Nu am idee dacă mai exista în lume un toboșar care să îndrăznească
să se dueleze cu tine.
M-a surprins Peter Pejtsik, părea un dirijor serios însă
a schimbat din când în când micul podium pentru bas, violoncel și vioară. Nu că i-ar fi diminuat seriozitatea
cu ceva dar a coborât de pe piedestalul lui și a început să alerge sau să sară.
Cred ca cei din orchestra s-au obișnuit cu ideea.
Iar vocea Edinei Szirtez m-a
teleportat un pic în atmosfera concertului din Al cincilea element. Nu o vedeam
foarte bine însă mi-a creat impresia ca este un elemental. Nu cred ca am mai întâlnit
unul însă convingerea a fost prea puternică.
As putea să continui să iți
povestesc câte în lună și în stele despre impresiile mele, dar, oare, nu toți pământenii
care te întâlnesc fac la fel? Mi-ar plăcea să îmi spui daca te-ai plictisit de catraliardul
de aprecieri sau chiar există cineva care să iți adreseze o critică pentru a păstra
echilibrul succesului.
Închei fără sfârșit cu speranța
că te vom vedea anul viitor.
Aveam de ales în a pleca împreună cu pisicile mele sau deloc. Din fericire am putut să aleg să plec cu ei, fără să cărăm pătuțuri și toate scaunele de masă. Deja părea mai ușor. Misiunea noastră era să nu răcească nimeni și să ne distrăm. După amiază, vineri, mi-a luat jumătate de oră să mă teleportez de la birou până la creșă. A fost un început bun, poate data viitoare va dura mai puțin. Am plecat la drum știind ca vom face în jur de 3 ore până la Sinaia. Au fost momente în care părea ca timpul se oprește și ne prinde într-o buclă infinită.
Am ajuns la timp, exact cât să ne acomodăm și să începem procedura de transfer în pijamale, lapte și Doamne ajută să adoarmă repede pentru că erau obosite.
Era evident că nu ne va salva nici o rugăciune. Pentru prima oara au avut pătuțurile lipite unul de altul și jucării deasupra lor. Transferul dintr-un pat în altul a fost sportul cel mai exersat, iar dărâmatul jucăriilor suspendate a fost motiv de râs până am rămas fără ele. Mi s-au lungit urechile până au reușit să adoarmă. Din nefericire, le-am luat de la creșă tușind, asta cred ca a fost încă un motiv pentru a nu dormi.
Într-un final afurisit au adormit, iar noi ne-am alăturat colegilor care nu aveau chef de dans, poate doar de discuții și un strop de alcool. Chiar și așa, trebuie să fi fost amuzant pentru că am stat până pe la 3 dimineață.
A doua zi, pe la 8 și ceva toata lumea voia papa. Până și pisica pensiunii aștepta același lucru.
După micul dejun, am făcut sport extrem alergând după bebelușe să nu fure sau să spargă ceva. Ele se amuzau copios. Și eu as fi făcut la fel dar cred că am dormit prea puțin. Când am obosit, le-am dus în cameră ca să se joace într-un spațiu în care nu trebuia să fug încoace și încolo. Nu îmi făcusem nici un plan și tocmai asta a fost drăguț : durerea de cap a lui Andre și plecatul în lume cu colegi simpatici s-au potrivit perfect. Am ajuns la cota 2000 cu telecabina, cel puțin așa scria pe bilet. Eu aș fi jurat ca am ajuns într-un loc magic cum rar au pământenii ocazia să admire. Mă gândeam că pentru fiecare peisaj mirific există un om care sigurrr s-a plictisit de el și caută un altul.
Chiar și aici, deasupra lumii, cafeaua mă urmărește și îmi trimite mesaje sub toate formele. Cred ca ar trebui să fiu mai atentă la sincronicitățile care mă urmăresc. Tot ce se duce se și întoarce. În cele din urma, așa am făcut și eu. Poate am stat locului câteva minute. Apoi, a început chițăiala unde păpam, pe cine, cat mai repede ca să avem timp de ieșit afară, la soare. Soare nu am mai găsit pe afară, în schimb am găsit un catraliard de trepte de coborât până să ajungem în parc și un frig teribil. Am stat doar cât să înghețăm puțin și apoi ne-am testat abilitățile de a urca aceleași trepte. Andre și Mali au făcut galerie pentru că altfel nu știu ce ar mai fi putut să o convingă pe Madi să continue. Nu cred ca exista un ursuleț mai mare decât Madi. Asta îmi aduce aminte de un filmuleț în care erau doi căței pe doua benzi de alergat, unul alerga conștiincios având un ritm constant, altul stătea pe margine și din când în când mai punea câte un picior pe bandă, atât cât să 8pretindă că face un pic de mișcare. De îndată ce am ajuns în interior, am scos aproape toate straturile de haine și au început sa alerge în toate părțile. 3M au cunoscut-o pe Irina care era de vârstă apropiată cu ele. Nu știu cât au plăcut-o pe ea dar, cu siguranță, au fost încântate de jucăriile ei. Încă nu îmi dau seama cum procedează pisipuii când vine vorba de relații cu alții de înălțimea lor. Pentru moment, mă mulțumesc cu faptul că se joaca împreună. Clarrr ca fac și pozne împreună, doar moneda are întotdeauna doua fețe. Mai târziu a fost drăguț ca le-am arătat ce înseamnă un foc de tabără și le-am dat să guste ceva mâncare tradițională. Atât doar ca nu le-am dat țuică fiartă, nici noi mari nu am băut. Apoi, cu chiu și vai ne-am dus în camera unde a început și mai mare chițăială. Au adormit greu și s-au trezit de un catraliard de ori din pricina tusei. Am făcut multe curse pe scări în sus și în jos. Cred că dacă aș fi luat liftul ar fi luat mult mai mult să ajung la etajul doi și să le liniștesc. Șah nu am avut plăcere să joc, nici să dansez nu voiam dar, în cele din urma, m-am dezbrăcat un pic. Am tot dansat pana spre 3 neața...iar.
Sfântul Cuțu împreună cu noi s-a trezit dimineață să ia micul dejun. Am fi vrut să mai stăm dar am fost obligați de împrejurări să ne ducem de unde am venit. Poate au mai scăpat amănunte, se întâmplă când consumi aproape toata energia din lume.
Se făcea cã era 1 Noiembrie când am auzit prima
propoziție, « Nu, Mami », autoarea fiind Madi. Vreo câteva zile am
trecut de la agonie la extaz. Primele dăți a fost amuzant, apoi a devenit
supărător sã fiu refuzatã de un catraliard de ori pe zi.
A doua zi era una importantã pentru 3M. Urma sã
vadă prima lor piesa de teatru. Le-am dus la creșă pentru jumătate de zi pe
Madi și Maria. Ele erau prea răcite pentru a nu sta acasă.
Încântarea lor nu a fost chiar pânã peste urechiușe
dar măcar a fost o experiență.
După masa de prânz, mă grăbesc sã duc blonduțele
înapoi de unde au venit. Chem un uber și le pregătim pentru plecare. În același
timp, o doamnã își lua micul cavaler sã îl ducã și ea acasă.
Noi ieșim mai repede din creșă pentru cã părea că
mașina noastră a ajuns. Vãd un domn care coboară de la volan, deschide ușa mașinii,
pun o bebelușă în scaunul special şi pe cealaltă o țin în brațe.
Mă întreabă unde mergem și îi răspund cã în
Rahova. Îmi zice, vine și soția mea imediat.
Urcã doamna cu băiatul lângă care am stat cu
câteva minute în urmã.
Eram cam înghesuiți dar mă gândeam cã nu este așa
grav. Noi mergem în Rahova, ei locuiesc în zona și dacã tot avem același drum,
copiii trebuie sã ajungă la nani…
În câteva minute, dintr-un buzunar la hainei se
aude telefonul. Într-un final răspund.
- -Buna ziua
- -Buna ziua, îi zic eu
- -De la uber sunt, am ajuns
- - Uber ? Sunt deja în uber și am
plecat
- -Cum ați plecat ? Cu ce ? Eu
abia am ajuns
Domnul de la volan
zice, eu nu sunt de la uber dar nu-i nimic, vã ducem noi.
Am simțit senzația
aia cã o mulțime de ace mă înțeapă și coboară cu greutate spre picioare. Era
clarrr cã am făcut o greșeală gravã.
-Mă scuzați, am comis o eroare și am
urcat în altã mașină. Îmi pare rău..
- - Cum, doamnã ? Dumneavoastră nu vã
uitați la număr când vã urcați în mașină ?
Ce sã ii mai explic
cã bebelusele erau agitate, poate somnoroase și ne
grăbeam sã ajungem acasă, eu sã plec la doctor după ce adorm ele….
- -Îmi pare rău, de data asta nu m-am
uitat. Ce pot sã fac pentru a repara greșeala ?
- -Nu aveți ce face. Cursa va fi anulatã
Am închis și m-am întors către cei din mașină.
Scuzele nu mi se păreau suficiente, îmi venea sã intru în pământ de rușine.
Soarta a făcut sã avem copiii la aceeași creșă și
sã locuim în aceeași zonã din cartier.
S-au amuzat teribil din pricina situației deși am
mers înghesuiți ca într-o cutie cu sardine.
Noi sã fim sănătoși iar unii dintre noi sã își ia
doza zilnicã de magneziu.
Așa o fi pe planeta de unde vin,
păstrează echilibrul între drăgălășenie şi isterie. 
