Josephine,striveşte-mi întunericul! Te implor nu mă mai lăsa în aşteptare infinită, noi nu suntem infiniţi. Înţelegi? De ce nu spui nimic? Nici măcar un cuvânt nu merit? Dar tocul tău cui îl merit? Îmi dai voie să îţi număr găurile de pe ciorapii din plasă? Sunt un nenorocit cu prejudecăţi multe şi ieftine toate. Daca ar fi fost scumpe, cu siguranţa, nu le-ar fi îmbrăţişat toata lumea. Dar nici nu mi-ar fi plăcut să fiu în mulţimea privilegiată, mulţimea celor bogaţi şi bolnavi. Iar mă lipesc de pleonasme, a fi bogat este echivalent cu a fi bolnav. Altfel cum ai putea numi incestul o excentricitate? Cum??? Pentru numele lui Dumnezeu…tot incest se numeşte, fie că eşti putred de bogat, fie că abia ai de unde bea gura de apă. Si iar cad intr-o baltă. Corect din punct de politic ar fi să nu invoc pe Dumnezeu sau pe Allah sau pe oricine as considera eu că ne conduce universul. Religia este o opţiune intimă…ca şi lenjeria.
Of, iartă-mă Josephine…am plecat de la ceva şi am divagat în asemenea hal că nici eu nu mai ştiu unde sunt. Dar unde te uiţi? Priveşti în gol? Asta înseamnă că nu mă asculţi? La cine te gândeşti? Îţi sta mintea la el? Dar cine este el? Este mai bun ca mine? Răspunde-mi Josephine!!!!! Tu ştii cine sunt eu????
*
În sinea mea mă rostogolesc pe covor şi râd fără limită. Idiotule, eşti un nimeni,, un corp fără identitate, un alt măr sau o altă banană. Ce îmi pasa mie că tu te dai cu capul de masă? Nici nu m-am gândit când am cumpărat-o de ce am ales să fie aşa de solidă. Nu m-am gândit nici măcar o secundă că va fi instrumentul meu de tortură. În sinea mea pot râde precum vrăjitoarele din filmele de groază şi nimeni nu se sperie.
Dar să îl opresc puţin, dacă lasă urme de sânge şi apoi leziunile se vor dovedi a fi letale.. ghici unde vor ajunge în cele din urmă?
- Hai să te iau în braţe, te mângâi şi tu îmi povesteşti tot ce vrei. Cu condiţia să încetezi să îmi mai râneşti masa. Facem aşa?
Ridica ochii injectaţi spre mine, privirea încărcata de vina, de câine bătut de stăpân sau poate de om bătut de soarta. Aproape ca mi se face mila şi îmi vine să mă las...
- Masa nu suferă!!!!! Înţelegi fato???? Eu da. Îşi smulge cămaşa cu o mişcare brusca. Nasturii se împrăştie prin toate colturile camerei.
- Hai să te mângâi, iartă-mi exprimarea prosteasca. Figura mea ştie să joace teatru. A fost la repetiţii zi de zi, conştiincioasa actriţa. Nici eu nu am atâta voinţa să fac ceva..
Îl vad cum se târăşte, îmi apuca piciorul şi…asta îmi aduce aminte de ce nu am vrut să îmi iau câinele meu preferat. Erau o mulţime de motive…dar asta este unul cu care nu as fi putut face un compromis.
Intr-un final se opreşte şi se uita spre tabloul aşezat în fata patului meu şi începe iar să vorbească, poate de data asta reuşesc să mă concentrez, să fiu atenta să ii mai răspund ..măcar din când în când.
- Stau singur, mă întreb de ce….visez la iubire insa ea nu. Ea se tine de mana cu un altul, probabil ca în sfârşit zâmbeşte, pentru ea este vara, pentru mine este iarna continua. Iarna totul pare mai gri, mai murdar. Am observat ca atunci când spun „zăpada” oamenii se gândesc la mocirla, mizerie şi nervi încordaţi. Nu se mai gândeşte nimeni la alb, la mirajul peisajului? Sunt toţi nefericiţi, incastrat în iarna, cerşetori de durere fizica?
Te implor Josephine…stinge-ti ţigara pe mine!
Foarte încet îmi apropii ţigara de figura lui golita. Am jucat scena asta de …nu mai ştiu cate ori…de fiecare data…
- Opreşte-te bestie!! Vrei să îmi distrugi orice şansa de a mai fi jumătatea cuiva? Tu înţelegi ca am avut o şansa unica şi am pierdut-o pentru ca nu aveam tot ce îmi doream! Zi-mi! Înţelegi?
Eram fericit, mergeam pe pante alternative dar per total eram fericiţi. Apoi am rămas fără ea. În timp am adunat cat mai multe mizerii umane, prejudecaţi, răutatea. Revenim mereu la banala tema a dualităţii. Cel puţin eu pentru ca alţii am observat ca îşi construiesc o teorie numai buna ca motiv de sinucidere: suntem rai, de când de naştem şi până murim .Poate prin educaţie, un alt subiect relativ, ne mai îmbunam. Atunci de nu ne ducem dracului să ne sinucidem cu toţii? Ce ne opreşte, în afara de laşitate? Iţi spun eu ca ai la îndemână o infinitate de metode. Oare o fi scris cineva o carte de genul: O mie de metode de a te sinucide.
Izbucneşte în ras isteric…asta este partea la care de obicei mă sperii…poate este un nebun, un psihopat iar eu îl las să intre în casa mea. Este imprevizibil, jucam aceeaşi scena dar replicile sunt mereu altele. Ca şi cum ai trai aceeaşi zi în fiecare zi şi niciodată nu este la fel. Exploatezi toate realităţile alternative, toate amânuntele, senzaţiile, ideile. Îţi dai seama ca în fiecare zi poţi înjura altfel în gând. Educaţia, fie ea buna sau rea, m-a făcut să prind obiceiul de a înjura în gând, niciodată în public.
Acum am trecut de la psihozele lui …la psihozele mele. Cred ca mă voi duce să mă plimb. Aerul din camera se împuţinez, se împuţeşte…nu mai sport.
Îmi iau trenciul, dropsurile mentolate şi plec. Îl las să vorbească singur. Cu puţin noroc s-ar putea să nici nu observe. Îmi este sila de drame, fie ele posibile, fie imposibile.
Mi-ar plăcea ca o vreme să nu mai aud pe nimeni lătrând. Si cred ca mi-ar plăcea să mă uit la desene animate alese cu grija. Si alea pot fi triste. Poate încep să ii înţeleg pe cei care vor să evadeze din realitate cu orice preţ. Unde au fugit gândurile bune din lume?
Sau poate este mai râu decât mi-am imaginat, fericirea este doar un concept inventat pentru a tine oamenii ocupaţi, mereu trişti, antrenaţi intr-o căutare continua a perfecţiunii. Si cum nimic nu este perfect este clar ca sunt în căutarea unei iluzii unde iluzia este egala cu nimic, este egala cu mulţimea vida.
Urăsc să despic firul în patru şi totuşi asta fac fără pauza. Nu iau nimic aşa cum este, totul trebuie analizat, inspectat, disecat pana rămâne fără savoare. Si atunci rămâne întrebarea: câta nefericire încape intr-un om? Unde iar nefericirea trebuie să fie totul, opusul nimicului, opusul mulţimii vide.
*
În timp ce Josephine se topeşte pe străduţe…
- De fiecare data sper să nu pleci, să nu te plictisesc prea tare dar tu nu te poţi abţine. Tu chiar crezi ca sunt atât de orb? Sau atât de prost pentru ca ştii ca voi reveni şi săptămâna viitoare.
M-am gândit mult şi cred ca as vrea să fii a mea. Discuţiile noastre libere, jocurile noastre neconvenţionale mă fac să cred ca putem încerca o vreme să ne purtam ca nişte adulţi normali, să avem şi noi responsabilitatea, bariere şi frustrări. Mi-ar plăcea ca măcar intr-o seara să vii la mine cu coada intre picioare şi să îmi spui timid ca ai vrea să ieşi cu altcineva la o cafea. Da, să îmi ceri voie, eu să îmi împing ochelarii pe vârful nasului ca să te privesc mai bine, tu să începi să îmi aduci argumente rezonabile, eu să îţi spun ca te poţi duce dar să încep să fiu distant, să lăsam tensiunea să ne pleznească pana izbucneşte o cearta rece, biciuitoare şi trecătoare. Apoi să ne spunem reciproc cum ne pare râu. Eu să îţi aduc ursuleţi gumaţi iar tu să îmi scrii o poezie. Cuvintele merg mai bine când au o baza materiala solida.
As putea sta aici toata noaptea să înşir scenarii, scene de amor de toate speciile, să exploatez toate stările umane prin care pot trece doi oameni, uneori singuri, uneori împreuna, uneori din inerţie şi alteori spontan.
As putea să fiu eu normal şi să te las pe tine să fii libera sau din altruism ai putea să faci tu acelaşi lucru pentru mine. Cred ca suntem nişte idioţi care se învârt în jurul noţiunii de normal.
Ştii ceva Josephine, m-am plictisit să te aştept. Eu plec. Te las. Au revoir.
Helloween - A Tale That Wasn't Right
Asculta mai multe audio Muzica »
