Minunea din Millau

In urma cu o saptamana am plecat de acasa spre Millau. Pentru mine acasa inseamna Trouville, pe malul marii Manecii. Locuiesc intr-o casa umila pe langa cladirile care s-au ridicat in ultimii ani si conduc o buburuza. Cel putin asa zic cei din clubul proprietarilor de Ferrari.

In ziua aia nu am avut stare. Am mers cu bicicletele pe stradutele in panta, ne-am plimbat pe malul marii, am mers la casino si ne-am jucat banii de buzunar in speranta ca vom castiga mai multi si ca vom avea bani de clatite de la “Rose Marie” . Sunt cele mai bune din oras.

In cele din urma ne-am urcat in masina, am plecat si pana la Caen ne-am decis sa vedem cel mai inalt pod din lume. Pentru a mia oara trecem si prin Paris sa bem o cafea amara, sa mancam o caltita dulce si una sarata.

O durere crunta imi furnica spatele si nu am tihna sa savurez nimic. Incerc sa aplic tot soiul de tactici de distragere a atentiei...fara nici un succes. Sufar in continuu si am o multime de vedenii. Mi se pare ca in jurul masinii noastre bantuie creaturi fumurii. Poate s-a acumulat oboseala.

Si toti avem o stare de neliniste pentru ca nu stim cum arata podul sau unde ne oprim sa il admiram. Poate nici nu ne vom da seama ca trecem peste el sau poate va fi ceata si nu vom vedea nici o diferenta. Temerile apar mereu cand vine vorba de necunoscut si mereu exista un sistem care vegheaza si le face sa dispara generand scenarii sceptice.

Pe omoplati aveam o senzatie ca si cand doua fermoare cusute pe piele se deschideau si inchideau fara oprire, cred ca aveam si febra pentru ca incepusem sa aiurez si ma luase ameteala teribil. Asa ma simteam cand am ajuns la viaductul din Millau. Au vrut sa ma lase in masina dar se pare ca am insistat sa ma ajute sa merg cu ei. Partea asta nu prea mi-o amintesc. Poate au crezut ca m-a apucat iar raul de inaltime. Mi se intampla uneori.

In schimb, ce s-a intamplat dupa ce am pus piciorul pe pod mi s-a imprimat in memorie atat de bine incat daca ma vor gasi dupa 2000 de ani vor putea sa ma citeasca usor.

Fermoarele de pe spatele meu au inceput sa se descoasa lent, durerea curgea in valuri prin mine. Apoi a inceput sa imi creasca “ceva” prin orificiile ramase. Nu prea mi-am dat seama ce era anume dar mi-a strapuns tricoul. Am incercat sa pun mana sa simt ce forme aveau. Apoi excrescentele au inceput sa pocneasca din toate unghiurile si pe ele am simtit cum cresc puf, fulgi si pene. Si atunci am realizat ca erau niste aripi pe masura mea.

Lacrimile imi curgeau fara oprire si nu putea sa judec nimic pentru ca durerea nu se oprea si lua forme ametitoare, ma invaluia, roia in jurul meu. Firele de par de pe maini, de pe picioare, de pe piept si de pe spate se albeau pe portiuni, sareau din locurile lor, stateau putin in aer fara sa se miste si in drum spre pamant dispareau. Cred ca semanau cu fulgii de zapada.

Culmea durerii am atins-o cand am ramas fara partea umana care ne provoaca placeri intense. De multe ori m-am intrebat cata durere poate inghiti un om, unde este limita de sus a amaraciunii. Mai intai mi-au cazut hainele pe jos si apoi...Cred ca daca m-as fi vazut in oglinda asa gol cum eram, fara par si fara sex...as fi trecut de partea cealalta a ratiunii. Si asa nu mai eram bun ca si om.

Goliciunea mi-a fost acoperita cu un material alb, confortabil, durerea mi se scurgea prin degetele de la picioare si in locul ei ma cuprindea o senzatie de caldura, de entuziasm infinit de parca as fi putut cuprinde toata lumea in bratele mele.

Ma transformasem cu totul si atunci am inteles. Pentru prima data mi-am miscat aripile si m-am simtit luminat desi o usoara senzatie ca imi lipsea ceva inca statea lipita de mine. M-am intors catre prietenii mei si nu am ramas socat cand m-am vazut printre ei. Era absolute firesc ca nimeni sa nu fi observat prin ce calvar am trecut. Este adevarat ca nu am scos nici un sunet. Eram aici, singur si eliberat de durere dar eram si pe partea celalta a podului, in centrul atentiei prietenilor mei.

Ma priveam pe mine cum inventam scenarii despre cum ar fi fost construit podul. Asa imi placea sa inventez povesti fara logica in realitatea noastra. Si toti ceilalti se amuzau si imi tineau isonul. Uneori prea exageram ca atunci cand am mers noaptea in padure si le-am zis ca in urma noastra se aud copacii cum ne barfesc.

M-am inaltat, mi se parea asa natural sa zbor, sa dau din aripi. Nu imi venea sa ma las acolo, pe pod, printre prietenii cu care am impartit atatea aventuri. Si m-am indepartat si mai mult pana am ajuns mai sus, printre nori.

Senzatia ca stam pe o constructie iesita din comun si facuta de om imi umplea sufletul ca atunci cand trag in piept aer de munte si simt ca ma curat de praf pe interior. In cele din urma ne-am desprins si plecat spre masina. Am aruncat o ultima privire catre pod ca sa memorez imaginea. Undeva in fundal se vedea o poarta catre cer...printre nori.