Chiar nu observa nimeni ca au murit cladirile? S-au înecat treptat in fiecare noapte, ziua au incercat sa zambeasca…sa nu ne sperie.
Bine, nu ne sperie, ne intristeaza atunci cand le vedem asa inchise la culoare. Am ajuns sa le ignoram, sa nu ne mai inclinam in fata frumusetii lor. In semn de lipsa de respect admiram alte cladiri din alte orase, din alte tari.
Stie cineva ca intre orele trei si patru ale noptii furtuna este brutala, mai mult decat biciuitoare, mai cruda decat un stapan de sclavi.
Noi nu stim ce se intampla noaptea, de fapt in timpul pe care noi il numim noapte pentru ca privit din afara pare ca noi ziua dormim si construim lumi alternative.
Daca ar vedea cineva ce grimase fac cladirile atunci când sunt chinuite de peretii de ploaie care le izbesc fara mila…ar înnebuni la fel de tare ca atunci cand ar asculta o caseta cu distrugerea in amănunt a unei planete. Raman fara aer, una cate una…
Pe mare plutesc multe sticle din plastic. Cele care au prins experienţa înghit mizerie pentru a se menţine la suprafaţa. Ocazional se mai ciocnesc unele de altele.
Doua sticle albe par a avea forme asemănătoare, cel puţin de la distanta, par a avea aceeaşi traiectorie plăcuta. Pentru ca simetria grupurilor ne atrage pe toţi sau din contra doar de dragul de a fi împotriva curentului cineva alege sa se uite la sticlele pierdute.
De fapt nu le-a aruncat nimeni, s-au pierdut de stăpânii lor in condiţii neprecizate. Cele care formează perechi armonioase le-am văzut cum s-au tarat singure, au luptat cu greutăţile vieţii de sticla din plastic pana au ajuns in mare.
Si cum pluteam si eu deasupra lorrr am pus ochii pe un cuplu deosebit de atrăgător. Dorinţa de a mă introduce intre ele m-a ros pana nu am mai răbdat, am zvâcnit puţin mai tare din aripi si apoi am aterizat pe una dintre ele. Era de alb lăptos, delicios la fel ca si perechea ei. M-am foit mult intre cele doua sticle ca sa îmi compar culoarea cu a lor. Oare penele mele s-ar pierde in grupul acesta de doi in care încap si trei?
Fir-ar…m-am dezechilibrat, era sa cad in apa si nu ştiu sa înot. Mi-am înfipt bine ghearele in sticla din plastic. Si ce mă făceam daca era o sticla obişnuita, alunecoasa? Si daca pica si un drob de sare?
Nu m-am gândit ca pot exista consecinţe atât de grave: sticla sfâşiata abia mai respira, era înecata de ape iar cealaltă sticla din plastic încerca sa o susţină.
Sa fie iubire, compasiune, mila?
Sa fie nobila si sa o susţină pana la capătul călătoriei sau sa isi găsească alta sticla din plastic mai buna, cu mai puţine defecte?
Sa sufere împreuna sau măcar unii dintre ei sa trăiască iluzia ca isi poate găsi fericirea pe toate gardurile…pardon…pe toate valurile?
Întrebări existenţiale se balansează in sincron fără fisuri umane. Pescăruşul se retrage, zboară spre cer, apoi se transforma liniştit in om si se uita mirat in bolul de sticla: ce agitata este marea de mânute astăzi!
Noaptea s-a lasat peste noi, am uitat de cladura, de sete si de cuvinte netraduse. Si iar am uitat daca „buna seara” se zice „Kalimera” sau „Kalispera”. Oricum nimic nu mai are importanta, dezastrele se opresc, toti respira in liniste si chitaie agitati.
Ridic ochii spre cer, ma uit la luna cu binoclul si vad ca scrie AC/DC. Cineva a aplicat un sticker peste cratere, munti si alte lacuri de oxigen inghetat.
Privesc multimea, pe toate coarnele lor scrie AC/DC. Nimeni nu se gandeste la Inchizitie. Ba chiar unii se revolta ca nu isi gasesc cozile de dracusoare ca doar ele mai doresc ceva din care sa dea provocator.
Pe scena apare AC/DC, multimea in delir imprima de zor pe suprafata stadionului numele formatiei.
Nu stiu daca a descoperit cineva misterul sufletului, daca exista sau ba dar cu siguranta vibreaza, curge in valuri si tresalta la auzul atator sunete incantatoare: solo de chitara, arcus de vioara, voce pe sfoara.
Scena scoate limba pana in mijlocul multimii, il ridica in aer pe Brian. In virtuozitatea lui canta si nu baga de seama pericolul marii de maini si cornite si uneori codite…lipsa. De altfel nu a observat nimeni fluturele acela de noapte care a zburat tinta spre el si i s-a asezat pe gura ca un plasture.
Si uite asa s-a trezit sarmanul Brian fara sunetele, fluturele le sorbea pe toate. Probabil ca are si el un suflet mai egoist care vroia sa pastreze concertul doar pentru el. In nebunia lui ii intra in gura, il chinuie putin, apoi ii deschide gura si ii foloeste limba pe post de scena. Fluturele pozeaza in vedeta, isi etaleaza miscarile gratioase, isi intinde aripile si pe ele ce crezi ca scria? O fi repetitia mama invataturii dupa parerea unora dar eu nu cred.
Se pare ca nici Angus nu a crezut in el, a venit spre Brian tarandu-se pe burta, cu chitara pe spate si cand a ajuns aproape, a ridicat chitara cu ambele maini deasupra capului si a soptit: „I am on my way to hell” si l-a pocnit pe fluture in numele tuturor sfintilor revoltati.
Din senin au aparut o multime de particule argintii care dadeau din plete, cu moderatie ce-i drept, se protejau de eventualele dureri severe de gat.
Credeam ca ii vom pierde pe Brian si Angus printele ele sau poate ca ar fi uitat de ce erau acolo. De fapt i-au ajutat sa revina la orarul corect al concertului. Si tine minte: doar la opera exista pauza intre acte.
