Un fluture si eu

Ce ai face daca ai fi un fluture?

Ai avea de trait doar 3 zile.

Oare ce ti-ar scrie natura in codul genetic pentru a putea profita la maxim de existenta ta?

Respira, inspira, iubeste, imprima-te si in cele din urma, dezintegreaza-te.

Ai fi de asa natura construit incat sa rezisti unui ritm trepidant care ar zdruncina orice om normal care pretinde deja ca nu are timp de nimic.

Intr-un pahar de Daiquiri

Din bar in bar, din om in om, din nimic in nimic pana ajungi sa iti dai seama ca nu ai scapare din peste. Daca ai vedea din exterior ca pestele este de un albastru inchis, intens si sfios…oare ai mai vrea sa il strapungi doar ca sa iesi?

Nici macar nu stii unde ajungi, daca dai peste lumina sau incepi sa vezi cum nimicurile tale de prejudecati iti distrug viata.

Mai degraba alege sa traiesti, sa simti ca fiecare clipa nu se scurge in van, in sensul ca te bucuri de ea.

Alt cliseu pansat. Este imposibil ca cineva sa traiasca fiecare secunda din viata lui ca si cum ar fi ultima desi praful se scurge ireversibil prin clepsidra.

Un om trebuie sa doarma pentru ca altfel  dupa o vreme ajunge la final de sfoara.

Somnul este placut dar la fel de bine exista un curent de opinie care spune ca in loc sa dormi, ai putea sa faci un catraliard de lucruri.

Insa energia si o parte din normalitate isi au originea in somn.

Ca sa nu mai pomenim faptul ca oamenii nu fac asa de multe lucruri pe cat pretind ca ar face daca ar avea mai mult timp. Dar in zilele noastre nu mai ai timp de nimic de parca timpul ar fi intrat la apa.

Sarmanul Freud ne-a facut capul calendar cu frustrarile care devin monstrii daca nu sunt tratate cand inca sunt bebeluse. Insa noi continuam sa il ignoram in valuri, ridicam din umeri pentru ca este mai usorrr sa pretinzi ca nu poti sa schimbi nimic.

Este mult mai usorrr sa incerci sa machiezi frustrarile cu alte senzatii mai puternice, mai putin controlabile, ba chiar pretinzi ca este mai bine sa te lasi dus de val, sa nu ai control asupra reactiilor tale, pana cand ajungi intr-un punct de unde nu te mai poti intoarce.

Charlie si Helen nu iarta pe nimeni, dar nici altii precum Jack sau Johnnie daca stai prea mult in compania lor. Te iau de mana, te leaga la ochi si merg cu tine pana in iad si inapoi.

Lista ar putea continua pana maine dimineata cand m-as intreba din nou unde sunt.

Concluzia mea confuza de azi noapte a fost ca trebuie sa te gandesti ca deciziile tale importante influenteaza istoria. Si asa ajung iar la intrebarea mea din ultimile luni in care m-am imbufnat ca am uitat istoria pe care am invatat-o la scoala: cum se va preda istoria in scoli in anul 3469 cand oamenii ar trebui sa retina ce s-a intamplat in atata amar de vreme?

Cate fapte  notabile se vor fi intamplat, cati oameni importanti se vor fi nascut, vor fi lasat urme celebre si apoi vor fi murit?

Se pare ca oamenii au doua optiuni: fie inceteaza cu maimutareala si isi vor folosi marea majoritate a neuronilor astfel incat sa ajunga la niste performante care in ziua de azi ar parea imposibile, fie ajung sa fie  ingropati in bezna intelectuala.

Sincer, ma asteptam la mai multe din partea omenirii dar se pare ca asteptarile au fost preformatate la un nivel prea inalt, prea dificil de atins fara tocuri imposibil de purtat.

Nu zburam de acasa pana la serviciu, nu apare ciocolata in casa atunci cand apasam un buton, nu avem solutii magice pentru imbracat sau machiat, nu se transforma sufrageria in cinema 8D prin simpla utilizare a unei telecomenzi. In fine, din nou, sunt un catraliard de lucruri pe care le-am putea face altfel.

Dar ca orice de pe Terra, nimic nu este absolut in timp si spatiu.

In consecinta, efectul unei ciocniri cu Delirium Garden Floris trece si el dupa o plimbare pe cladiri si oameni.

Te sarut din fundul unui pahar relativ roz.

Prima zi la Bruxelles - 26 August 2012

Printre nori am zburat cu ochii in soare avand inima precum norii pe care i-am intalnit. Mi-ar fi placut sa fi avut bilet la clasa “aer” dar din motive necunoscute, umbla vorba ca pe Pamant nu le poti avea pe toate.

            M-am reintors pentru a patra oara in Bruxelles si mi-am adus aminte cat de mult imi plac casutele lor, evadate din povesti, cu ferestre largi, intunecate, decorate cu orhidee.

            S-ar fi zis ca as fi picat din nori pentru ca in prima faza am avut o teama inexplicabila ca nu voi stii cum arata valiza mea apoi, pentru 15 minute am avut un scenariu in care imi plateam hotelul cu toti banii pe care ii detineam si incercam sa supravietuiesc cu 50 Eur in urmatoarele 5 zile.

            Am avut sansa ca legea lui Murphy sa se aplice si astfel scenariul a ramas o idée pentru un film de mana a 15-a.

            As fi iesit sa vad ca locuiesc la 5 minute distanta de inchisoare si la 10 de parcul meu preferat dar a trebuit sa fiu un om responsabil practicand o meserie din care in alte vremuri frantuzesti mi-as fi castigat existenta. Am cerut un afurisit fier de calcat si am primit unul care nu se putea tine si doua fete de perna in loc de o masa de calcat.

Poate sub semnului Maului prea indepartat, acesta fiind acasa, am acceptat si asta.

            Noapte buna…orice ai auzi cand inchizi ochii.

Sirena din Marea Mediterana

Am ajuns la un sfert de ceas distanta de miezul noptii. Inca erau oameni pe o terasa si au inceput, pe rand, sa zambeasca. Poate nu i-as fi observat dar privirile lor ma urmareau lent iar zambetele lor rigide erau ca ale papusilor pictate. Lipsea doar papusarul care le intorsese cheile.

Imi auzeam propria respiratie, sacadata iar dorinta ma rascolea fara control sau poate groaza. Nu as vrea sa recunosc dar erau amandoua trairi contrare, disputandu-ma de pe pozitii echilibrate.

Trebuia sa gasesc ceva care sa imi starneasca un vartej nemilos, sa mature tot in calea lui. Mi-am ales doua dintre iubitele lui Bachus, voluptoase si pline de jazz. Mi-au zambit misterios, mi-au atins mainile si m-au atras spre mare ca si cum ar fi stiut ca sunt un desert avid dupa carnalitate.

Pe plaja pustie, ele dansau fara noima, insufletite de vraja emanata de steaua nordului. Mie mi-a ramas doar luna in intregimea ei, revendicata prin legatura translucida si indestructibila cu tine.

In prezenta iubitei mele capricioase hainele se pierd, aluneca pe nisip intr-un ritm fin de matase. Cuprins de briza ei, nu mai simt dorul de tine care ma sfasaie in bucati delicate, aproape transparente, sangerii. Insa nu vreau sa pierd aceasta senzatie otravita, prefer sa ma arunc in valurile ei pentru ca sarea sa imi dea frisoane.

In zadar incearca iubitele mele fantomatice sa ma tina, le aluneca degetele pe corpul meu uns de eforturile semizeice de a ramane in sfera terestra. Abia ma tin sa nu alerg pe treptele selenare. Un ultim efort, disperat, imi impinge pasii in sens invers pana ce ma prabusesc pe spate. Adorrr sa ma las invadat de firele de nisip pe care le-am numarat impreuna dupa ce am botezat stelele sau era invers?

Nimic nu are sens pentru ca totul se invarte mai repede decat in mod normal. As deschide ochii, poate reusesc sa opresc lumea cu o privire in luna dar narile imi sunt invadate de mirosul familiar al pasiunii.

Un corp rece si umed se lipeste de mine, isi striveste buzele de ale mele, ma zgarie usorr pe piept. Limba ei, catifelata, moale, imi deseneaza dorinte la intamplare, ma devoreaza.

Imi sopteste in ureche cum ca s-ar numi Miele, ma infioara. Respiratia ei fierbinte se impleticeste de a mea, mainile incep sa imi umble frenetic pe formele ei atat de rotunde. Nu mi-am dar seama cand a trecut prin mine si am atins marginea abisului, culmea extazului.

M-am ratacit in privirea ei de o adancime la fel de necunoscuta ca a universului. Am uitat sa te caut in ea in timp ce o posedam salbatic. Sau poate ea pe mine. Nu am reusit sa mai deslusesc.

Totul s-a amestecat, sanii ei rotunzi lipiti de ai mei, miscarile ritmate ale corpurilor, ale valurilor, caldura apei, raceala corpului ei de sirena, fierbinteala corpului meu si gheata din atmosfera, culorile au devenit difuze, formele abstracte, goale, lipsite de suflet.

Apoi am incremenit inlantuiti dar nimic din ceea ce iti doreste prea mult nu dureaza. S-a evaporat precum o picatura de apa din desertul cel mai arid de pe Terra.

Am rams atat de singur incat am avut impresia ca doar ce m-am trezit dintr-un cosmar.

M-am ridicat si m-am dus in zig-zag de unde am venit. Oamenii, papusile, aveau ochii mari, mirati, atitintiti catre mine. Poate si pentru ca mi se aliniasera semnele din palma. Cred ca acela a fost momentul in care am facut un pas in afara sferei si am inceput sa rad ca un dement pana fisura din realitate s-a astupat de la sine.

Demonul si vrajitoarea

In marginea cea mai îndepărtata a pădurii se afla o peştera, cum altfel decât întunecata. Miroase a frunze moarte, ude si pline de noroi.

Apa se scurge pe pereţi intr-un ritm înnebunitor de tobe in timp ce vrăjitoarea se unduieşte lin in jurul cazanului. Coapsele si sânii ii lucesc sub jumatatile de raze selenare.

Din parul lung i se preling umbre negre care dansează in jurul ei, agăţându-se încă de suvitele ei parfumate.

In fata purităţii răului, toate tremura, prind viata si fac reverenţe.

Pe jumătate in întuneric, fata i se încleştează intr-un rictus indescifrabil, iar pe jumătatea încă luminata, zâmbetul ii este îmbietor.

Sunt atâtea Josephine pe lume insa aceasta este speciala, isi soarbe puterea din eclipsa, din partea întunecata a lunii.

Vântul se prinde si el in dansul din ce in ce mai sălbatic. Pe ritmul lui, din peştera răzbate un monolog sfâşietor.

- De ce m-ai lăsat singur? Mă simt abandonat, atât de pustiit incat mă mir ca mai simt ceva. M-am aruncat in braţele tale cu ochii larg închişi.

De ce m-ai dăruit întunericului? Mă poţi ierta pentru ce ti-am făcut? Am vrut doar sa te protejez, altfel nu as fi îndrăznit sa le sfâşii carnea in numele tău, zeiţa umana!

Credeam ca nimic nu ne va tine departe, credeam ca prin uciderea lor ne vom uni si vom deveni un întreg, o sfera de foc in care sa îngropam toate păcatele, toate dorinţele se vor fi golit de sânge si de nimic.

De ce m-ai trădat, făptura înşelătoare?

Aripile lui sunt atât de grele din pricina atâtor şoapte, prea multe frângeri si gheare.

- De ce m-ai înlănţuit? Se pare ca destinul mă face sa alunec pe panta nebuniei. Am vrut doar sa te venerez, sa mă arunc la picioarele tale cu întreaga mea natura demonica.

De ce m-ai abandonat?

Eclipsa este completa, inelul de lumina hipnotizează timp de 7 zile si 7 nopţi. Atât au rezistat pana când apa a pătruns ca printr-o epava si totul a fost strivit.

Negarea nu face ca lanţurile sa dispară.

Intr-o clipa de pierdere

- Iubita mea, Jospehine, ma doresti?

- Nu.

- Hmm…nici eu.

- Si atunci de ce ma intrebi?

- Ca sa am motiv sa injur si sa beau. M-am lasat de fumat iar sexul fara sentiment ma deprima. Ce zici?

- Esti pierdut. Pleaca.

- Te vreau, te ador…

- Pleaca

- Josephine, devin metalic…nu ma lasa sa plec.

- Ma plictisesti….dispari in neant de unde ai venit!

- Fato…tine minte ca totul se intoarce.

- ….

- Efemera clipa…doar timpul nu se intoarce. Si tu stii asta foarte bine dar preferi sa joci ceea ce nu ni se potriveste doar pentru ca altii au gasit algoritmul fericirii.

- Prefer sa regret…cu asta pot sa traiesc.

- Pe curand.

Pentru nu stiu a cata oara, imi iau gandul de la tine. Ma amagesc ca nu te voi mai vedea ca si cum nu te-as merita. De fapt, cine esti tu? Faptura sarmana, sordida iti este natura. Ori sunt nebun si te privesc prin lentila mea cu valoare neadecvata, ori te iubesc pana intr-acolo, unde trebuie sa vad intunericul din imaginatie ca sa ma pot lasa coplesit de realitatea inversa.

Dar cine esti tu, Josephine?

Impletituri din fire de nisip

As detesta sa mă pierd printre figurile sărutate de tine. Mi-ar displăcea sa ratacesti sarutarile mele printre altele superficiale, lipsite de sentiment.

***

Chiar m-am plictisit de mine, cuvintele nu se mai leagă intre ele astfel incat sa cred ca ar trezi o imagine. De fapt sunt doar bucati de oglinda aruncate de sus in timp ce mă îndrept spre vis.

Totul se repeta, cuvintele, extremele, plăcerile si gândurile. Si cel mai rău este ca mă îndrept spre vârtejul de nebunie temporara unde principiile isi schimba valenţele in funcţie de argumentele relative.

Daca lucrurile din jur ar avea culori exacte, as reacţiona matematic, as aplica regula de trei păzeşte…măcar o vreme.

Îmi pare rău dar nu mai funcţionează nici asta. Pânza începe sa se destrame, punctul negru începe sa vibreze atât de tare incat mă trezesc din când in când crezând ca este cutremur.

O mare parte se va întoarce de unde a plecat, in locul unde totul pulsează, reacţionează radical si paradoxal pe alocuri.

***

Ridica-te din praful existentei tale, convinge-mă sa iţi dau mana folosind argumente puerile. De indata ce ai reuşit, mergi. La început, intr-un ritm lent, apoi continua cu paşi din ce in ce mai mari. Fugi ! Pierde-ne in mulţime, acoperă totul cu poezie spontana si alege melodia pe care vom dansa când vom merge pe mare.

Damien Rice-Volcano

Asculta mai multe audio diverse