GASHCA ta iti face o surpriza

La multi ani, Narcis!

Antecamera

Azi dimineata in jurul orei 7 cineva suna fara oprire. Am uitat brusc ce visam, dar nici nu am reusit sa ma trezesc de tot. Am deschis usa, am vorbit cateva minute si apoi m-am intors in pat incercand sa innod somnul de unde il lasasem. Mi-am amintit brusc.
In momentul in care suntem conceputi aparem intr-un loc numit „anteviata” sau in traducere libera „inainte de viata”. Este un loc fara culoare, fara timp propriu-zis, fara nimic. Ma intreb cum de nu m-am plictisit.
Cert este ca din momentul sosirii in acest loc incepe un curs despre viata. Nu imi aduc aminte figura sau vocea persoanei care ne-a predat cursul. Poate nu se numeste persoana, se numeste intr-un fel pe care nu mi-l aduc aminte.
Aici am invatat tot ce se putea despre Terra si nu ce ni se serveste acum nou pe post de realitate ci adevarurile pe care le pipaim cu ochii inchisi o viata intreaga. Recunosc ca nu imi aduc aminte decat sentimentul ca am invatat. Si atunci ca si acum eram curioasa si am privit in jur pret de o clipa. O multime imensa de „anteoameni” stateau cu guritele cascate si ascultau ce li se transmitea fara a pune intrebari.
Nu existau ceasuri cum nu exista nici un alt obiect dar clar dupa un timp de sedere de maxim 9 luni fiecare se ridica in picioruse si parasea multimea pentru a ajunge „om”.
Aici urma partea distractiva. Ca la orice final de curs se dadea un test. In caz de promovare primeam dreptul de a trai. Astfel ni se prezenta cuplul mama-tata ce ne erau asociati printr-un algoritm ce nu l-am inteles. Ca bonus aveam posibilitatea de a accepta acel cuplu sau de a apasa un buton pentru a ni se asociat un altul.
In momentele acelea stiam totul despre viata dar nu si despre locul in care inca ne aflam. Am intuit doar ca actul de procreare jucat de un cuplu nu aducea cu sine primirea rezultatului acelui act. Si tind sa cred ca este adevarat pentru ca de multe ori am auzit oameni spunand despre copii „lor” ca nu seamana cu nimeni din familie.
Foarte vag retraiesc momentul cand mi-au fost prezentati Ma’ si Dansul. Pareau asa draguti impreuna astfel incat nu am vrut sa incerc altii. I-am acceptat. Dintr-o data s-a facut lumina si am patruns in „viata”.
Imi dau seama ca pana azi dimineata nu imi aminteam nimic de perioada „de dinainte”. Dar accidental fiind intr-o stare de semitrezie s-a auzit un pocnet printre neuroni si am inceput sa scriu toate astea.
Acum ca stiu ma intreb daca am facut alegerea gresita, daca apasam acel buton primeam niste parinti mai buni sau mai rai? Si daca as fi picat testul unde as fi ajuns?
Acum invatam iar despre viata pe Terra dar din alta perspectiva, stim ca exista un sfarsit nedefinit si atat. Poate in final nimic nu mai conteaza.

In vazul lumii stau copacii

Dupa o zi in care nivelul de energie era inca bun am decis sa ma relaxez in parc. Imi place noaptea in parc pentru ca uneori vad chestii neobisnuite. De exemplu acum am gasit doi copaci cu plete bogate, uniti pana la sfarsit intr-un act de placere.Si culmea este ca nici domnul politist nu le da nici o amenda pentru expunere indecenta in public.
M-am apucat din nou sa citesc Freud ca sa incerc sa imi explic de ce unii oameni au placere iar altii au un sentiment verde de repulsie atunci cand vad alti oameni prefacandu-se ca perpetueaza specia.

Ce s-a intamplat de 8 martie

Intr-o zi de Sambata pe la pranz m-am dus sa o vizitez pe Ma’. I-am dus mai multe flori care spuneau ca este primavara.
Imi place la Ma’ acasa, afara este soare de abia vezi pe unde mergi iar inauntru este semiintuneric. De obicei sun, ma mai uit pe palier pentru ca Ma’ nu se grabeste niciodata sa raspunda. Intru si se inchide usa usor in spatele meu si in acel moment simt cum intreaga casa ma imbratiseaza tandru. Pisica lui Ma’, Ariel, ma asteapta mereu cu acelasi zambet gales.
Si mergem toate trei la bucatarie, incepem sa ne povestim ce am facut in timpul saptamanii, ne foim sa luam pranzul acolo sau inm sufragerie. Mie imi place in sufragerie si fiind sfarsit de saptamana....se voteaza.
In sufragerie ma simt eu cel mai bine, mobila este masiva, neagra, draperiile grele stau nemiscate in fata luminii. Hmm...o noua schimbare, in fata televizorului a aparut un fotoliu. Desi este un necunoscut pentru mine as fi zis ca s-a aflat acolo din totdeauna.
Ma’ cand nu are chef sa socializeze se uita la TV dar sa isi ia fotoliu...asta nu prea este a buna.
De obicei ma plictisesc la masa daca nu imi distrage ceva sau cineva atentia asa ca am vorbit, ca de obicei, cate in luna si in stele si nici nu am simtit cum a trecut timpul. Ariel este prima care se intinde sa isi faca siesta dar tot lipita de Ma’. Asa ne-am ridicat si noi de la masa si ne-am incadrat in decor in locul care ni s-a parut cel mai prietenos, eu in canapea iar Ma’ si Ariel in fotoliu.
Sincer nu prea aveam chef de film dar decat sa stau cu ochii pe pereti....Nici acum nu inteleg ce s-a intamplat....Ariel s-a arcuit brusc in bratele lui Ma’, i-am vazut coada incordata si m-am intins sa o mangai dar s-a uitat asa bizar la mine incat m-am blocat la jumatatea gestului. Nu am realizat niciodata ca exista o diferenta asa mare intre o privire umana si una pisiceasca.
S-a intors cu fata spre Ma’, a privit-o in ochi si a inceput sa intre in ea. Parea ca se topeste pur si simplu in corpul lui Ma’. Si intrebarea care ma roade fara incetare de atunci : de ce nu am incercat sa fac ceva, orice ? Abia cand ultimul centimetru din coada a disparut in Ma’ am inceput sa ma agit, sa tip, sa o intreb ce se intampla.
Si mai chinuitor de atat se poate : Ma’ s-a ridicat masinal si fara sa scoata un cuvant si s-a dus in dormitor, s-a asezat in pat ca un colac asa cum facea Ariel uneori.
Am stat ore in sir si m-am uitat la ea cum doarme, ma uitam sa vad daca mai respira. Doar era 8 Martie, ziua in care Mamicile se simt speciale....dar nu mai inteleg nimic.
Cand am deschis ochii filmul se sfarsise de mult, Ariel dormea langa mine si Ma’ vorbea cu o vecina in bucatarie.

Invitatie la ceai

- Unde este domnul Motan?

- Are un motiv intemeiat sa nu vina. A facut o inspectie in baie cand Domnisoara se spala si a alunecat in cada. De nenumarate ori i-am spus ca intr-o zi ii va cauza. Este prea curios.

- S-a udat rau ?

- Pana la piele si purta un costum bun. Mereu vrea sa o impresioneze pe Domnisoara.

- Off..chiar nu vrea sa inteleaga? Domnisoara are ochi doar pentru altul asemeni ei.

- Dar este elegant, manierat, stie sa alunge stresul. De ce nu si-ar face sperante ?

- Am o vaga idee. Dar Papuceii vin la ceai ?

Acum zambea strengareste.

- O asteptau cumintei amandoi pe Domnisoara. Pacat ca i-a udat domnul Motan cu isprava lui.

- Si nici Domnisoara nu mai vine la ceai ? Macar cateva clipe...

De data asta grimasa exprima ingrijorare si tristete

- Barbatii astia ! Nu spuneai tu ca are ochi doar pentru altul asemeni ei ? Te uiti la tine ? Esti doar un ceainic si nu ca ar fi ceva dar de ce nu privesti mai aproape ? Esti asa placut, oricine si-ar dori sa aiba un ceainic ca tine.

- Esti o dulce !

- Multumesc...zici asta pentru ca stau mereu cu zaharul.

Nici un raspuns, doar un zambet enigmatic ce nu semana deloc a aprobare. Doar o sclipire placuta.

- Zaharnita mea dulce, si nu zic asta din cauza zaharului, nu vrei sa pregatim un ceai ? Poate invitatii nostri vin mai tarziu.

- Ceainicul meu simpatic, cu cea mai mare placere

1 Martisor