Draga Havasi,
Voi începe prin a îmi cere
scuze pentru că ți-am maimuțărit numele. Se pare că îmi ia mai mult timp decât
am estimat să mă obișnuiesc cu limba maghiară. Eu cred că la concertul de anul
viitor iți voi transmite o apreciere în limba ta.
Nu îmi voi face mea culpa pentru
că nu te-am ascultat pană acum. Mă bucur că s-au aranjat niște biți din matrice
astfel încât s-a creat oportunitatea ca eu să te ascult. Mă gândesc că poate nu
eram suficient de pregătită pentru a participa la fenomenul care ești.
Nu știam la ce să mă aștept,
uneori aleg să fiu surprinsă. Clarrr, nu credeam ca voi vedea un domn purtând
frac dar nici pe cineva atât de neconvențional, perrrfect pentru a se plimba prin
centrul vechi.
Nu zic nimic… aștept.
De la semiîntuneric și vorbe șoptite
am trecut la o explozie de note și imagini. Crobuzonul a prins culoare și s-a
materializat un pic în fața mea.
Muza mea a venit de nu știu unde, m-a luat de
mână, am început să scriu și am continuat să o fac până la sfârșitul
concertului. Singurul meu regret era că nu rămâne nici o urmă materială.
As putea compara concertul cu
un vis prea intens, unde aproape toate simțurile sunt implicate. Eu nu știu să prind
vise în capcană, pot doar să descriu detalii și fragmente. Păcat că unele rămân
stocate în întuneric.
Am trecut de la un subiect la
altul. Mă gândeam ce fericit trebuie să fie omul care poate să se inspire din
orice, chiar și din secvența de 4 note cântate de fiica de câțiva ani. Pianul
trebuie să fi fost magic pentru că rezultatul a fost obsesiv de frumos.
Poate de aceeași intensitate dar
în alt ton, a fost povestea fără introducere, intriga și sfârșit scrisă pentru Eliot
ca să o asculte atunci când este îmbufnat.
Am rămas ca un spectator
suspendat în scena aceea unde munții erau acoperiți cu zăpadă, urmați de un lac
pe care pluteau un catraliard de bărci cu felinar și aurora boreală care îmbrățișa
totul. Nici un personaj și nici o acțiune nu au vrut să se contureze.
Acesta va
fi un memento care va trai până voi ajunge să mă împletesc eu în aurora boreală.
Au fost multe momente care
mi-au amintit de jumătate din Cloud Atlas pentru că era planul superior dedicat
jocului vizual, planul de mijloc unde mulțimea de sufletele creau artă măsurată
în secunde irepetabile și planul frontal unde personaje foarte atrăgătoare își făceau
apariția.
Au fost și explozii de
pasiune sub formă de demonstrații uimitoare.
M-a impresionat Endi Kiss care ți
se potrivește perrrfect. Nu am idee dacă mai exista în lume un toboșar care să îndrăznească
să se dueleze cu tine.
M-a surprins Peter Pejtsik, părea un dirijor serios însă
a schimbat din când în când micul podium pentru bas, violoncel și vioară. Nu că i-ar fi diminuat seriozitatea
cu ceva dar a coborât de pe piedestalul lui și a început să alerge sau să sară.
Cred ca cei din orchestra s-au obișnuit cu ideea.
Iar vocea Edinei Szirtez m-a
teleportat un pic în atmosfera concertului din Al cincilea element. Nu o vedeam
foarte bine însă mi-a creat impresia ca este un elemental. Nu cred ca am mai întâlnit
unul însă convingerea a fost prea puternică.
As putea să continui să iți povestesc câte în lună și în stele despre impresiile mele, dar, oare, nu toți pământenii care te întâlnesc fac la fel? Mi-ar plăcea să îmi spui daca te-ai plictisit de catraliardul de aprecieri sau chiar există cineva care să iți adreseze o critică pentru a păstra echilibrul succesului.
Închei fără sfârșit cu speranța
că te vom vedea anul viitor.
