luni, 24 septembrie 2007

Noaptea alba - Straini in noapte


Sâmbătă, pe la prânz, mă trezeşte urletul dulce al telefonului meu.. încă visam dar ideea de a petrece o noapte albă prin Bucureşti a spulberat orice urmă de somn. Practic, noaptea asta a început pentru mine pe la ora 20 când am ajuns în faţa la ArCuB. Având în vedere că intrarea era liberă nu m-a mirat coada imensă ce se întindea pe trotuar.

Urma să ne întâlnim cu nişte prieteni care erau deja inseraţi un mulţimea de oameni relativ ordonată. Câtă sete de cultură! Încă mă roade întrebarea : dacă ar fi fost intrare cu bilet ar mai fi fost atâta lume?
Numai bine ce ne-am salutat că au şi început patru gaiţe cu părul alb să ne explice că ele au venit o dată cu prietenii noştri şi noi nu eram acolo. Şi-au exprimat speranţa că ne vom duce şi ne vom adăuga la sfârşitul cozii care se afla cu câţiva metrii mai în spate.

Am plecat într-o vânătoare de plăceri nesănătoase (ţigări) ale unora şi am revenit. Coada înaintase cu paşi de pinguin. Şi ne aşezam din nou…de data asta micile doamne, albite de vreme, au trecut în faţa prietenilor noştri pe motiv că nu s-au mişcat suficient de repede. Şi nici nu am apucat să schimbam două cuvinte când o alta „doamnă” mă apucă de mânecă şi îmi zice „Mă scuzaţi”. Imediat începu o chiţăială generala în jurul meu care s-a stins de la sine pentru că şi ofensata împreună cu soţul ei au trecut în faţa noastră pe motiv că nu le-am zis când plecam şi când venim.

Am intrat în ultimul moment şi am găsit în sala doua rânduri de scaune acoperite cu prelată. Am vrut să o îndepărtam uşor dar au venit oameni cu mai puţină forţă decât noi dar unindu-se au pus-o la pământ. Din nefericire era un decor care s-a cam boţit. Şi asta nu ar fi fost nimic dar imediat după începerea piesei a început să se rupă, încet dar sigur. Lumea ne atrăgea atenţia să încetăm dar cum? Spre jumătatea piesei decorul abandonat începu iar să scârţâie …a încetat repede. Prea multe glasuri s-au repezit să îl potolească.

Piesa, Străini în noapte, adusa de maestrul Beligan de la Paris, este una specială cum rar întâlneşti. Este un puzzle pe care crezi că în cele din urmă îl poţi rezolva dar dacă piesele îşi schimbă forma? Asta i-ar mai accentua complexitatea şi i-ar creşte interesul treptat.

Când eşti necunoscător în ale teatrului nu ştii să apreciezi un actor cu adevărat bun până nu întâlneşti mai mulţi şi printre toţi…unul cu adevărat talentat. Florin Piersic şi Emilia Popescu ne-au impresionat sincer. Acţiunea se desfăşoară în Paris, în apartamentul unui bărbat însurat care vine cu o necunoscută în lipsa soţiei. Jocul de cuvinte, gesturile fals reţinute, în realitatea îndrăzneţe, aduc aminte de spiritului francez şi libertin pentru care morala este remodelată pentru fiecare situaţie în parte.

Probabil că va rămâne în istorie. În final oamenii s-au ridicat şi au aplaudat minute în şir, până am simţit furnicături în palme şi nu se mai opreau. Spiritul exaltat de plăcut şi-a revenit cu greu pentru a intra în atmosfera încărcată de afară.

Noaptea s-a sfârşit pentru noi …ne-am simţit obosiţi. Am fi făcut o excepţie pentru o alta piesă de teatru ca şi cea vizionată mai devreme. Nu des se întâmplă că mintea să reţină atâtea amănunte şi replici, semn de mare plăcere. Viaţa noastră paradoxală se compune din multă durere, rutină. In schimb piesele de adevăr si fericire sunt rare.

marți, 18 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea III


În prima zi în care am locuit în imensul apartament am stat toata ziua să ne uităm la filme, pur şi simplu am popândăit în semiîntuneric pentru că soarele era prea zgârcit cu noi şi i-am răspuns cu aceeaşi monedă. Abia noaptea am ieşit să luam o gura de aer.
A doua zi am găsit o preocupaţie nouă: snorklisori şi lăbuţe de scafandru…drept urmare am făcut cunoştinţă cu tot ce înota mai repede ca noi pe sub apă. S-a făcut seara şi noi tot nu mai vroiam să ne despărţim de cafenea şi de plaja ei. Dar am făcut un efort pentru că trebuia să găsim din nou un loc de dormit. Am mers pe întuneric, din nou spre nicăieri, până am avut impresia că ne apropiem de un incendiu. Ne-am panicat de pomană pentru că era un târg cât China. Eu l-am aproximat ca fiind mai mare decât “complexul” Europa.
Nu am mai avut ocazia să întâlnesc într-un singur loc atâtea categorii de oameni: amărâţi, cerşetori, ţigani, oameni de culoare, oameni obişnuiţi, turişti, localnici, oameni fiţoşi, fete dubioase sau unele chiar prietenoase. Atâtea culori, trupuri trecând unul pe lângă altul cu o nepăsare firească pentru interacţiune cu altele străine, mirosuri care se împleteau dar nu se asortau deloc. Am intrat în locul ăsta în ideea să ne găsim un chiţibuş. Curiozitatea ne-a împins să vedem ce găsim şi nu cred ca îmi ajunge o pagina să înşir toate lucrurile care se vindeau acolo. Pun pariu că aş fi găsit un obiect numit “orice” dar ar fi trebuit să caut mai bine. Într-o margine a târgului era o biserică ce avea porţile larg deschise.. pe treptele ei se făcea comerţ cu lumânări şi alte obiecte neidentificate. Mi-a dat un sentiment bizar de călugăriţă care se prostituează pentru că intrau şi ieşeau din ea atâţia oameni care cumpărau sau vindeau ceva, negociau. Şi muzicile erau amestecate, la fel şi cuvintele ce zburau din toate părţile.
Ne-am pierdut de câteva ori în labirintul acela în care noaptea părea zi şi am ajuns într-o alta parte a lui în care lumea stătea la mese, dansa ori se găseau diverse distracţii de bâlci.
Ni s-a consumat ceva energie cu experienţa aceasta şi am plecat mai departe. Am ajuns în Nea Moudania care trebuia să fie conform hărţii un oraş mare. În schimb am găsit un loc dubios, întunecat şi liniştit. Am intrat pe cel de-al treilea deget din Halkikidi şi ne-am oprit la prima staţiune prietenoasă care ne-a dus pe malul marii. A fost cea mai groaznică noapte pe care am dormit-o în maşină pentru ca aerul era sufocant.
A doua zi am fugit din calea furtunii ce ameninţa să ne strice vacanţa. Şi iar am mers prin locuri pustii, sălbatice dar frumoase. Spre asfinţit, după un colt a apărut şi civilizaţia. Ne-a atras ca un magnet şi ne-am cazat în primul apartament disponibil de pe o plajă. De data asta ne-a costat 55 Eur/noapte dar arata mai modern.
Poate ne ajunsese oboseala pentru că am alergat prea mult peştii pe sub apa dar simţeam că vrem să mergem acasă. Sunt unele clipe în viaţă care sunt atât de pătrunzătoare că ai impresia că se vor conserva în amintire fără a îşi pierde din intensitate. La fel a fost şi ultima zi din sejurul nostru în Grecia. Ultima bălăceală a fost ceva mai rece, soarele se juca printre nori şi lumina alterna cu umbra.
Pe măsură ce ne îndreptam spre casa vremea se întuneca din ce în ce mai mult. Am intrat în „Vestul Sălbatic” numit Bulgaria şi ore în şir am mers fără a avea mari probleme. Ce m-a şocat a fost ca în ţara asta totul este deprimant. Am trecut pe lângă un oraş măricel care arăta ca şi cartierul Ferentari. Poate în mijlocul lui, departe de ochii străinilor se ascunde o privelişte mai plăcută dar nu vom şti pentru că am prefera să nu mai calcăm pe acolo.
De ce aş vrea să mă întorc într-o ţară în care poţi umbla 2 ore în capitala ei fără să ştii încotro este drumul care te interesează, nimeni nu te poate ajuta pentru ca nu se vorbeşte engleza, străzile sunt acoperite cu piatra cubică şi atmosfera tristă domneşte peste tot. Cu excepţia unui indicator nimic nu mi-a spus ca suntem în Sofia. După ce era să îi rup harta în cap lui mr. Juli care se înfoiase la culme că nu mai ieşim din afurisitul oraş ne-am oprit în spatele unei maşini de poliţie. Am fost uşuraţi că un un nenea poliţist ne-a indicat drumul către Russe şi să ocolim un rond ca să ajungem pe sensul dorit.
Surpriza!!!! Ne-am dus în gura lupului pentru ca celalalt poliţist s-a gândit că dacă tot suntem din România şi nu pricepem limba lui încâlcită să ne dea amenda pentru el ştie ce. Ne-a arătat regulamentul scris în bulgară şi ne-a zis că trebuie să plătim 50 Eur sau şoferul rămâne fără carnet. Şi mai aveam doar 25 Eur şi 32 Ron. Pe toţi i-au luat şi ne-au lăsat să plecam în linişte şi pace. Am aflat cum este să fii jefuit doar pentru că eşti străin.
Am mers prin ceaţă, ploaie, întuneric, drum care nu avea curbele semnalizate. Chiar şi aşa… Joi, 6 Septembrie, la ora 5 dimineaţa eram din nou în România. Mi-ar fi plăcut să fac tumbe dar era mult prea frig şi abia mă mai convingeam să stau trează.
Vacanţa noastră dulce s-a sfârşit în câteva zile după aceea dar s-a sfârşit încet şi fără grabă ca o lumânare lăsată să ardă……

luni, 17 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea II

Şi parcă nu prea aş fi vrut să plecam dintr-un loc în care mă simţeam cât de cât în contact cu lumea civilizată. Dar se făcuse ora prânzului şi ne-am luat cele 2 genţi de voiaj, am aşteptat să se răcească maşina şi am plecat spre un supermarket şi ne-am făcut cumpărăturile aproape ca acasă…mai lipseau detergenţii.

Şi iar am mers prin munţi, am văzut marea de la înălţime, curbă la dreapta, curbă la stânga, deal, vale şi iar şi iar acelaşi drum. Până în cele din urmă am ajuns în punctul cel mai apropiat de muntele Athos în care au voie să calce toţi oamenii şi toate creaturile Pământului. Era o ruină, mărturie a unei mănăstiri. Drumul ni s-a sfârşit brusc lângă un anunţ foarte vizibil: „Forbidden entry for all”. Cât Mr. Juli a vorbit cu doi localnici eu m-am împrietenit cu un animal afurisit şi prefăcut: o mâţă care mi-a tors şi când am vrut să o ridic de la pământ mi-a tras o zgârietură de 2 centimetrii. Probabil că vroia să o ţin minte toată viaţa şi cum nu existau şanse să ne întâlnim din nou…

Deja mă înfoiasem pentru că toate pisicile din Grecia sunt sălbatice şi aiurite. Unele vin spre tine şi când mai au puţin să se apropie îşi schimbă brusc direcţia … se pierd în colţuri ascunse iar altele sunt sălbatice şi te zgârie cu cruzime. Oare o fi aşa de greu să oferi puţină afecţiune unui străin vai fulgul lui?

Şi parcă aş fi fost şi eu un pământean aiurit: cum nu ştiam că pe acest munte minunat nu au voie decât bărbaţii cu vârsta peste 18 ani şi musai să fie ortodocşi europeni. Iar mr. Juli ar fi avut voie să facă o călătorie pe mare până la un punct de pe munte unde putea intra şi vizita o parte din el. Nu cred că vrea să ştie nimeni cât de mare a fost revolta mea împotriva oamenilor cu legile şi prejudecăţile lor afurisite, îngropate adânc în conştiinţa umană. Nu aş fi vrut să fiu femeie nici măcar în urmă cu 100 de ani.

Dintr-o dată toate propagandele despre egalitate între oameni, femei şi bărbaţi indiferent de culoare, credinţă, ideologie mi s-au părut nişte ipocrizii reci şi ascuţite ca nişte arme albe gata să străpungă orice împotrivire. Şi poate sunt multe locuri pe Terra de genul ăsta dar m-a revoltat până la cer şi înapoi : de ce bărbaţii au voie să pună piciorul pe muntele acesta şi femeile nu??? Poate există argumente dar nu le-am auzit eu pe toate. În momentele acelea am cules un norişor de pe cer şi l-am cărat deasupra capului meu până seara târziu când am ajuns în paradis. O plajă aproape pustie, apus de soare pierdut printre valuri…apa călduţă, semiîntuneric, costum de baie lăsat pe şezlong, stele, nisip prin buzunare şi apoi întuneric, suflet pierdut sub întunericul ochilor închişi.

În cele din urmă s-a făcut frig, au mai venit nişte maşini şi am decis să dormim în maşina, pe plaja.

A doua zi dimineaţa m-am trezit cu o ameţeală cumplită, marea se legăna puţin mai repede decât aseară iar eu aveam în minte perspectiva unei zile întregi petrecute pe o barcă. Dar nu am avut ocazia să o vad transpusă în realitate pentru că vremea nu era prielnică şi se putea isca furtuna în orice moment. Eu zic că fost o răzbunare împotriva vremii care ne-a stricat planul şi am mers cel puţin 12 ore timp în care am văzut atâtea serpentine şi văi şi dealuri că mă simţeam că în barca aia afurisită cu care trebuia să ne plimbam toată ziua. Într-un timp mă uitam în stânga unde vedeam marea de obicei şi am avut o surpriză ameţitoare: se vedeau doar nori…asta însemna că ne-am îndreptat prea mult spre cer? Puţin mai târziu am coborât din maşină şi am avut o vedere ca din avion. Atunci cum să nu crezi că planeta se învârte prea repede pentru tine, când te vezi un punct în imensitatea naturii ce te înconjoară, frumuseţea ei iţi intra pe sub piele, respiră prin porii tăi, răscoleşte fiecare simt, îţi fură gândurile şi te lasă mut în faţa ei? Poate nu ai voie să rosteşti nici un cuvânt, poate cuvintele sunt străine de natură şi ii pot strica echilibrul aparent fragil.

Cu greu ne-am smuls din vraja aceea sublimă dar se întuneca şi mergeam spre nicăieri, ne era puţin somn şi eram săraţi la culme. În urma rafalelor de chiţăieli am intrat brusc în prima staţiune care ne-a ieşit în cale. Locul părea pretenţios, am întâlnit chiar mai multe grupuri de români.

După ziua asta lungă cât una de post ne-am găsit cazare deasupra unei cafenele: „ Cafe Del Mar”. Vroiam o cameră şi ni s-a spus că ne costa 40 Eur/ noapte. Poate că asta este ţara în care ţi se oferă mereu mai mult decât te aştepţi: era un apartament imens cu o cameră de dormit, living cu terase pe toate părţile şi cu vedere la mare, cameră pentru copii cu paturi supraetajate, bucătărie utilată pe o terasă. Şi totul era curat,proaspăt, gata să primească turişti somnoroşi, înfometaţi, săraţi, plini de nisip şi cu febră musculară din cauza înotului practicat fără nici o limită.

Uneori prea multă aventură te face să zici „Noapte bună” şi să nu te gândeşti că mai sunt câteva zile de vacanţă

luni, 10 septembrie 2007

Impresii din vacantza - partea I


Îmi este teamă că dacă voi începe să scriu ..voi uita să mă opresc pentru că voi avea atâtea de povestit. Dar având în vedere că ieri am aflat că oamenii nu au rabatare să citească povestiri lungi am decis să partiţionez vacanţa. În două săptămâni se adună atâtea impresii, idei, imagini…unde se stochează atâtea informaţii într-o viaţă de om?

Am plecat în marea aventură de aproape 2 săptămâni într-o Marţi după amiaza pe la ora 17. Eram deja preveniţi de la graniţă că în Bulgaria va fi greu, ca mergem pe drumul turcilor, că ne putem rătăci, că nu trebuie să dormim decât lângă tiruri româneşti în parcări luminate, că putem primi amendă doar pentru că suntem din România. Numai lucruri bune am auzit înainte şi astfel că 9 ore am stat cu atenţia încordată la maxim, cu ochii pe hartă ( şi chiar cu harta în braţe ne-am rătăcit bine de vreo câteva ori ). În drum am întâlnit nişte romani într-un Q7 care mergea cu o roată de rezervă. Astfel ca s-a întâmplat ca o SuperNova să conducă un Q7 prin drumurile întunecate ale Bulgariei. Asta până când un indicator ne-a indus în eroare şi am ajuns în munţi lângă un foc mare de tabără. Brusc maşina care ne însoţea a făcut cale întoarsă şi s-a pierdut în beznă. Am făcut şi noi la fel şi am mers pe drumul opus indicatorului. Încurcate mai sunt căile într-o ţară străină în care nu întâlneşti vorbitori de engleză.

Dar după 9 ore eram în Grecia care dormea liniştită dar măcar părea primitoare. Am mers pe un drum european, care puteai să juri că este autostradă, vreo câteva ore. Mă gândeam că suntem blestemaţi să mergem fără oprire până ajungem la mare. Probabil imaginaţia dormea şi avea un coşmar. Când ne-au oprit nişte poliţişti am crezut că vacanţa se va sfârşi brusc pentru că am depăşit limita de viteză dar s-au dovedit a fi foarte amabili şi ne-au zis ca putem dormi oriunde găsim un loc indicat pentru maşini.

După câteva ore de somn am descoperit ca eram în plină vară şi soarele ne trezea brutal. Şi iar am mers foarte mulţi kilometrii până să ne oprim. Am intrat în primul oraş care ni s-a părut noua mare şi bun de relaxare, Kavala. Dar îndată ce am intrat am început să urcam pe străduţe înguste, să încercăm să ieşim neboţiţi din traficul acela împletit şi obositor. Eu nu am văzut semne de circulaţie şi probabil ca făceau economie de semafoare astfel încât am dedus că se foloseşte regula bunului simţ. Nici nu ne-am dat seama când am ieşit din oraş şi nu am suspinat prea mult pentru ca eram siguri ca vom găsi o plaja simpatică. Mai târziu ne-am dat seama că de fapt căutam un loc în care să ne cazăm, să ne spălam de oboseală.

În prima noastră tentativă serioasă de a ne caza am descoperit că în ţara asta cuvântul „recepţie” este străin cu totul. Se poate întâmpla să nimereşti o persoană care să ştie câteva cuvinte în engleza şi să te duca la altcineva care nu te înţelege sub nici o formă dar iţi poate oferi cheia unui studio. Pentru început 60 Eur pentru un apartament utilat ni s-a părut destul de mult aşa ca am mers mai departe.

Într-un final, spre asfinţit, când harta era întinsă ca un liliac în jumătate din maşină în încercarea de a găsi drumul corect spre Agion Oros, m-am revoltat. În mod normal sunt un gps simpatic dar în momentele acelea îmi trecuse orice chef de orientare.

Drept urmare adio hartă, marcaje şi am urmat drumul spre prima plaja pe care am văzut-o în faţa ochilor şi aşa ne-am găsit sfârşitul într-un studio de 25/Eur pe noapte, decent şi utilat. Sforr usorrr de vreo 17 ore astfel că ziua următoare a început pe la amiază când soarele era deja îngrijorat că nu mai apărem şi ne bătea cu afurisenie în geamuri.

Şi bine a făcut pentru ca am descoperit ce înseamnă o plajă bar. Comanzi ca la bar, dai cu banul şi iţi alegi un şezlong, alergi în jurul lui până te prindă cineva să te dezbrace de haine. Comanda vine frumos împreună cu apa plată pe care nu o plăteşti. După care te relaxezi cum iţi trece printre urechiuşe: în apă, sub apă, la umbră…numai nu pe “nisip” care de fapt nu este nisip, sunt pietricele mici şi ascuţite care te pun la punct şi te trimit fie în apă, fie pe şezlong. Morala: nu ţopăi aleator pe plajă, totul este organizat.

Seara am descoperit că grecilor le place mâncare cu extrem de multa ceapă, poate prea multă pentru gustul nostru. Plimbându-ne fără de ţintă pe străduţe ne preocupam să analizam diferenţele dintre noi şi ei: o măcelărie care semănă cu o “marmacie”, foarte multe flori, copaci la fiecare colţ de stradă iar clădirile…toate te atrag să te opreşti să le admiri. Ai zice că seamănă între ele, toate sunt albe iar gazonul din faţa lor creează un contrast puternic, relaxant, au forme regulate şi simple, au ochi imenşi care te îmbie să te odihneşti înăuntru….

Atât de multă linişte şi pace pe care noi am tulburat-o cu filme văzute pe balcon.

Aventura asta neplanificată abia a început…