Azi nu este o zi buna de vizitat Arcul de Triumf dar cum nu am mai avut aceasta ocazie nu m-am putut abtine si am profitat. Mi-au venit in minte imaginile de pe arcul original…al nostru este defazat…piata Charles de Gaulle Etoile se afla in alta parte. Doar am plagiat Parisul, nu l-am copiat bucata cu bucata. Inevitabil am facut comparatii nefericite. Stiu ca este un oras fain dar padurea gri, ceata si lumina intunecata au facut din panorama un tablou bacovian: si totusi este gri in lume.
luni, 26 ianuarie 2009
joi, 22 ianuarie 2009
Regina zapezii
Regina zăpezii a plecat iar in aventură. De fapt a vrut să se plimbe pe lac, să numere stele, să îmbrăţişeze posibile iubiri, să împletească povesti. Se pare că unii câini numără maşini, alţii sărutările turiştilor, oamenii numără oi si stele…toţi vor sa închidă ochii si sa viseze, unii doar nimicuri iar alţii vor ca totul sa fie grandios.
Toţi visam sa locuim undeva. Daca nu visam atunci nu ne rămâne decât sa ne luam puiul de perna si sa ne ducem sub podul Grand. Eu m-am întrebat daca mi-ar plăcea sa locuiesc intr-un palat din gheata. Răspunsul a venit după multe ore de mers cu maşina, după multe minute de cântărit argumente si după doar câteva priviri fără cuvinte ataşate: venim mâine pentru a avea timp sa savuram fiecare detaliu.
Zis si făcut. Intre timp savuram o cafea verde, tragem cu ochiul in spatele gardurilor înalte ale unui ardelean si ne imaginam cum ar fi…daca ar fi…vara.
Dimineaţa ne trezim fără chef, iar trebuie sa ne înghiţim cuvintele, cafeaua fără noima si lipsa de intensitate. Dar mergem sa vedem cu ochii noştri daca visul este real.
Data viitoare sa îţi înghiţi si ideile fără fond si fanteziile fără rost. Pun pariu ca nu te aşteptai sa vezi cum femei dezbrăcate si bărbaţi curioşi stau nemişcaţi in camere. Nu înţeleg de ce nu stau pe holuri, oricum nu exista uşi. Daca fac limita din amănunt care tind la infinit îmi dau seama ca rezultatul este aproximativ kitsch. Poate ar trebui sa refac acest calcul rigid. Dar nu îmi aduc aminte cate teorii trebuie sa aplic si ce artificii de calcul trebuie sa găsesc.
Un mare înţelept a zis sa nu mâncăm zăpadă galbenă. Este aproape un principiu. Deci draga regina, cu părere de rău, sa îţi găseşti alt palat din gheata, alta fantezie transparenta. Mi se pare inadmisibil sa fii dată afară in fiecare dimineaţă pentru a se scutura praful si pentru a se stinge lumina.
Mai bine hai sa facem o plimbare pe lac, sa ne prefacem ca mergem pe apa. Si daca vrei musai te las sa te las sa joci si o piesa de teatru intr-un decor cu totul si cu totul din zăpadă. Iar pentru o imagine artistica adăugăm si un mic gheţar.
Am zis sa joci teatru, nu te sa pierzi in braţele oricui are doi ochi albaştri si îţi oferă un strop de afecţiune pasiva. Te-ai întrebat vreodată daca ai trecut pe lângă jumătatea ta si ai împins-o uşor cu piciorul din calea ta?
Cu siguranţă ca nu pentru ca altfel nu ai fi plecat cu inima aşa de uşoară după doar cinci minute de la despărţire. Totul se drege un desert intens. Si acum priveşte partea frumoasa a vieţii. Zâmbeşte.
joi, 15 ianuarie 2009
À chocolaterie des Anges
Placerea se duce in infinit apoi se intoarce, te invaluie, te mangaie si apoi te chinuie.
Placerea de primi o surpriza
Placere lichida...
Placere intangibila
Placerea din intuneric.
Si totusi nu am gasit toate cuvintele pentru a descrie pasiunea pentru ciocolata si pentru muza mea capricioasa.
marți, 13 ianuarie 2009
Milano pe scurt
Milano, un oraş uşor necunoscut pentru ca l-am vizitat doar vreo 2-3 ore. Dar cu siguranţa l-am reţinut pe DaVinci, stătea in fata Scalei, binevoitor, ducea o conversaţie interesanta cu pescăruş ce ii stătea in cap.
Am făcut cunoştinţa cu galeria unde arta, luxul si eleganta se amestecau intr-un întreg delicios, strălucitor. A fost ispititor chiar si pentru coţofana din mine…pana am ajuns la Vuiton. Un val de râsete ameţite de toate glumele pe care le-am făcut pana acum pe seama Vuitoancelor ( tipe cu gura supraconturata, tencuiala ce rezista, coafura plăcuta de la distanta, hainute de mărimea frunzelor si goluri de aer la nivelul superior al atracţiei feminine ).
Nu am reţinut o mulţime de amănunte din dom. Ştiu ca m-am uitat minute in sir la domnul acesta 
duminică, 14 decembrie 2008
Verbania si Stresa
Am ajuns in Verbania in toiul nopţii. Eram curioasa ce fel de loc este pentru ca pentru a ajunge am urcat nişte serpentine ameţitoare, înguste si pustii. Locul in sine părea nelocuit si atât de îngrijit.
Al treilea oraş din Italia ca si siguranţa este considerat loc de vacanta. Asta daca te obişnuieşti cu un ceas care suna la fiecare jumătate de ora diferit fata de cum suna la fiecare ora. Insa imaginea lacului Maggiore compensează
Stresa a însemnat pentru mine o perla pe care si-o permit putini oameni. Nu faptul ca George Clooney si-a făcut apariţia pe o motocicleta ii da valoare. Mai degrabă hotelurile luxuriante, construcţii luminoase pline de flori scumpe, peisajul atât de diferit de cel cotidian.
***
Intr-o marţi dimineaţa, domnul Santore, un domn prezentabil in ciuda vârstei de 65 de ani, împreuna cu domnişoara Angelica au ieşit din hotel pentru a face o plimbare pe lacul malului. Sau cel puţin aşa am crezut eu când i-am văzut la braţ.
Ferrari-ul care si-a făcut apariţia in mare tromba m-a făcut sa îmi schimb părerea. Amândoi au urcat in furia alba si au dispărut. Inca nu îmi revenisem din uimire: el purta o cămaşa bleumarin si ea avea o fusta la fel iar ea purta o cămaşa alba si el avea pantaloni atât de albi. Ca si cum amândoi formau un singur suflet împreuna cu acel Ferrari uimitor.
Cum poate o fata atât de delicata, atât de atrăgătoare, sa zâmbească de parca ar fi fost cu adevărat fericita? De o săptămâna ii vad in fiecare zi si încă nu mi-am dat seama care dintre ei este accesoriul cui. Domnul Santore mi s-a părut atrăgător pana si mie iar eu nu ştiu sa fi fost atras decât de femei. Iar ea…ea este o zeiţă…nu ca as fi văzut vreuna in realitate…dar aşa îmi imaginez ca ar arata. Si par atât de fericiţi împreuna, cu preocupările lor de vacanta continua, cu hainele lor asortate atât de bine, cu zâmbetele lor largi, relaxate.
Iar eu, un pârlit de scriitor, am fantezii egoiste, decupate atât de bine incat nu le pot depăşi conturul. Eu o vad pe ea nefericita si prinsa cu lanţuri invizibile de el iar pe el îl vad cum se dezbrăca de imaginea asta impecabila deîndată ce ajung in camera de hotel. Atunci ea începe sa plângă cu lacrimi mari de crocodil, sa îl ia in braţe in timp ce se zbârleşte toata.
Ar trebui sa mă închidă cineva deşi fanteziile nu au făcut rău nimănui, poate doar puţin greaţă la vederea balelor atârnând lent spre cămaşă. Fir-ar! Abia am luat-o azi din dulap.
- Giaaaniii! Mă ajuţi puţin, te rooog?
Soţia mea, o alta nefericita ca si mine. Noi niciodată nu ne-am zâmbit asa..nici măcar de formă.
miercuri, 3 decembrie 2008
Dulciuri pentru fiecare
Acest târg mi s-a părut o insulta la adresa dulciurilor. Deşi l-am vizitat in ultima zi, in ultimele ore, era mai aglomerat decât clubul in care am fost cu o seara in urma. Nu am avut suficient spaţiu sa admiram putinele prăjituri expuse. In schimb am savurat o îngheţata si o prăjitura din întâmplare. Erau prea puţine mese pentru atât de mulţi oameni iritaţi de căldură si înghesuială.
M-am simţit ca in buzunarul unui uriaş in care s-au aglomerat câteva prăjituri...unele foarte sofisticate iar altele doar comune. Iar noi, oamenii, nişte purici de prăjituri, ne foim in toate părţile si ciupim tot ce ne permitem sa prindem.
luni, 24 noiembrie 2008
Padova
În Padova ne-am oprit pentru a intra în biserica Sf. Anton. O vreme am stat în faţa bisericii pentru că am fost neinspiraţi dimineaţă şi ne-am lăsat mânecile în bagaje. Singura soluţie era să cumpăram eşarfe cu 10 euro. De aici a pornit o întreagă polemică legată de respectul dovedit prin ţinuta decentă.
Încercam să înţeleg ce simt oamenii când ajung lângă mormântul Sfântului dar zidul de gri era prea gros pentru a înţelege. Astfel am fost un simplu vizitator care a admirat liniştea grădinilor şi s-a amuzat de părţile Sfântului expuse. Limba lui era galbena-verde. Celelalte părţi, de exemplu corzile vocale, nu le-am reţinut dar noi ştim ca erau acolo.
Revolta eşarfelor a continuat mult timp, chiar şi când am început să căutam un loc să mâncam o pizza. Am întrebat nişte localnici dar păreau dezorientaţi astfel încât ne-am încrezut în Stăpânul nostru, GPS-ul, ca ne îndrumă unde ne trebuie.
Pizza a fost excelenta, mai buna decât cea de la Roma. Deşi bacşişul este trecut pe nota de plată am mai lăsat 2 euro în plus ceea ce ne-a trimis direct în „happy hour” şi am primit cate o băutură din partea casei.
Apoi mai veseli am găsit drumul spre maşini şi am plecat mai departe.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)