Verbania si Stresa

View Album

Get your own

Am ajuns in Verbania in toiul nopţii. Eram curioasa ce fel de loc este pentru ca pentru a ajunge am urcat nişte serpentine ameţitoare, înguste si pustii. Locul in sine părea nelocuit si atât de îngrijit.

Al treilea oraş din Italia ca si siguranţa este considerat loc de vacanta. Asta daca te obişnuieşti cu un ceas care suna la fiecare jumătate de ora diferit fata de cum suna la fiecare ora. Insa imaginea lacului Maggiore compensează

Stresa a însemnat pentru mine o perla pe care si-o permit putini oameni. Nu faptul ca George Clooney si-a făcut apariţia pe o motocicleta ii da valoare. Mai degrabă hotelurile luxuriante, construcţii luminoase pline de flori scumpe, peisajul atât de diferit de cel cotidian.

***

Intr-o marţi dimineaţa, domnul Santore, un domn prezentabil in ciuda vârstei de 65 de ani, împreuna cu domnişoara Angelica au ieşit din hotel pentru a face o plimbare pe lacul malului. Sau cel puţin aşa am crezut eu când i-am văzut la braţ.

Ferrari-ul care si-a făcut apariţia in mare tromba m-a făcut sa îmi schimb părerea. Amândoi au urcat in furia alba si au dispărut. Inca nu îmi revenisem din uimire: el purta o cămaşa bleumarin si ea avea o fusta la fel iar ea purta o cămaşa alba si el avea pantaloni atât de albi. Ca si cum amândoi formau un singur suflet împreuna cu acel Ferrari uimitor.

Cum poate o fata atât de delicata, atât de atrăgătoare, sa zâmbească de parca ar fi fost cu adevărat fericita? De o săptămâna ii vad in fiecare zi si încă nu mi-am dat seama care dintre ei este accesoriul cui. Domnul Santore mi s-a părut atrăgător pana si mie iar eu nu ştiu sa fi fost atras decât de femei. Iar ea…ea este o zeiţă…nu ca as fi văzut vreuna in realitate…dar aşa îmi imaginez ca ar arata. Si par atât de fericiţi împreuna, cu preocupările lor de vacanta continua, cu hainele lor asortate atât de bine, cu zâmbetele lor largi, relaxate.

Iar eu, un pârlit de scriitor, am fantezii egoiste, decupate atât de bine incat nu le pot depăşi conturul. Eu o vad pe ea nefericita si prinsa cu lanţuri invizibile de el iar pe el îl vad cum se dezbrăca de imaginea asta impecabila deîndată ce ajung in camera de hotel. Atunci ea începe sa plângă cu lacrimi mari de crocodil, sa îl ia in braţe in timp ce se zbârleşte toata.

Ar trebui sa mă închidă cineva deşi fanteziile nu au făcut rău nimănui, poate doar puţin greaţă la vederea balelor atârnând lent spre cămaşă. Fir-ar! Abia am luat-o azi din dulap.

- Giaaaniii! Mă ajuţi puţin, te rooog?

Soţia mea, o alta nefericita ca si mine. Noi niciodată nu ne-am zâmbit asa..nici măcar de formă.

Dulciuri pentru fiecare

Acest târg mi s-a părut o insulta la adresa dulciurilor. Deşi l-am vizitat in ultima zi, in ultimele ore, era mai aglomerat decât clubul in care am fost cu o seara in urma. Nu am avut suficient spaţiu sa admiram putinele prăjituri expuse. In schimb am savurat o îngheţata si o prăjitura din întâmplare. Erau prea puţine mese pentru atât de mulţi oameni iritaţi de căldură si înghesuială.

M-am simţit ca in buzunarul unui uriaş in care s-au aglomerat câteva prăjituri...unele foarte sofisticate iar altele doar comune. Iar noi, oamenii, nişte purici de prăjituri, ne foim in toate părţile si ciupim tot ce ne permitem sa prindem.

View Album

Get your own

Padova

În Padova ne-am oprit pentru a intra în biserica Sf. Anton. O vreme am stat în faţa bisericii pentru că am fost neinspiraţi dimineaţă şi ne-am lăsat mânecile în bagaje. Singura soluţie era să cumpăram eşarfe cu 10 euro. De aici a pornit o întreagă polemică legată de respectul dovedit prin ţinuta decentă.

Încercam să înţeleg ce simt oamenii când ajung lângă mormântul Sfântului dar zidul de gri era prea gros pentru a înţelege. Astfel am fost un simplu vizitator care a admirat liniştea grădinilor şi s-a amuzat de părţile Sfântului expuse. Limba lui era galbena-verde. Celelalte părţi, de exemplu corzile vocale, nu le-am reţinut dar noi ştim ca erau acolo.

Revolta eşarfelor a continuat mult timp, chiar şi când am început să căutam un loc să mâncam o pizza. Am întrebat nişte localnici dar păreau dezorientaţi astfel încât ne-am încrezut în Stăpânul nostru, GPS-ul, ca ne îndrumă unde ne trebuie.

Pizza a fost excelenta, mai buna decât cea de la Roma. Deşi bacşişul este trecut pe nota de plată am mai lăsat 2 euro în plus ceea ce ne-a trimis direct  în „happy hour”  şi am primit cate o băutură din partea casei.

Apoi mai veseli am găsit drumul spre maşini şi am plecat mai departe.

View Album

Get your own

Venetia

Nu ştiam ce voi găsi în Veneţia dar m-am amuzat teribil cum în toiul nopţii am crezut că maşinile sunt interzise, am crezut că marginile campingului sunt bântuite de şoareci teribili şi că doi adolescenţi beţi fac sex oriunde în public pe timp de noapte. Poate se gândeau ca nimeni nu îi vede la ora aceea târzie, poate erau exhibiţionişti  sau poate nu se gândeau la nimic.

             Iar ziua a început la fel de amuzant. Am descoperit cum am invadat pătrăţelul unui cuplu francez. Nu am reuşit să îmi explic de ce ar crede un francez că dacă  se află în afara ţării lui nimeni nu ii înţelege înjurăturile.

            Mi-am imaginat că în spatele zidurilor sunt fete precum Mirandolina care inspiră admiratorii să se dueleze, aprind şi menţin intrigi. Din punctul meu de vedere localnicii trebuie să fi fost nişte oameni boemi, lipsiţi de griji. O parte din ei se ocupă de tot ce se poate face din sticla de Murano, o parte sunt artişti, o altă parte menţin curăţenia iar o altă parte se ocupă de turişti. Cam simplistă imaginea,nu?

            Şi am visat cu ochii deschişi, ne-am pierdut în mulţime, ne-am introdus picioarele în Mediterană dar în cele din urmă am plecat cu dorinţa de a savura o cafea. Însă ne vom întoarce şi ne vom pierde în asfinţit.

View Album

Get your own

Viena

Viena a fost singurul oras in care am realizat ca turistii nu ar trebui sa imbrace cu primele lucruri care pica din valiza. Turistii trebuie sa fie si ei atragatori si ingrjiti. Mergand printre oameni am realizat ca oamenii au standarde mai ridicate si ca sa fii in cautarea unei relatii nu este chiar o placere.

Inchide ochii si imagineaza-ti..vezi un barbat atragator..ii zambesti...se uita la tine dar nu raspunde cu un zambet..intoarce privirea. Si atunci iti dai seama ca din pricina camasii tale preferate pe care azi nu ai avut chef sa o calci...nu esti suficient de atragatoare.

As zice ca in spatele imaginii ingrijite exista un dram de voluptate perversa, in spatele zambetului perfect se ascund fantezii fara limite.

Se pare ca in orasul acesta a existat un Mao Tze-dun care a promis ca fiecare casa va avea cel putin o floare.

Mi-a facut placere sa merg pe jos prin oras, sa savurez un schnitzel-mau, sa admir oamenii si cladirile si sa imi doresc sa iau unele imagini cu mine.

View Album

Get your own

Pisica ta este sofisticata?

View Album

Get your own
In zilele de 27-28 Septembrie a avut loc expoziţia "Sofisticat". Ce-i drept am ajuns la Sala Palatului in ultima ora. Dar la timp pentru a vedea cele mai apreciate exemplare.

Minunea din Millau

In urma cu o saptamana am plecat de acasa spre Millau. Pentru mine acasa inseamna Trouville, pe malul marii Manecii. Locuiesc intr-o casa umila pe langa cladirile care s-au ridicat in ultimii ani si conduc o buburuza. Cel putin asa zic cei din clubul proprietarilor de Ferrari.

In ziua aia nu am avut stare. Am mers cu bicicletele pe stradutele in panta, ne-am plimbat pe malul marii, am mers la casino si ne-am jucat banii de buzunar in speranta ca vom castiga mai multi si ca vom avea bani de clatite de la “Rose Marie” . Sunt cele mai bune din oras.

In cele din urma ne-am urcat in masina, am plecat si pana la Caen ne-am decis sa vedem cel mai inalt pod din lume. Pentru a mia oara trecem si prin Paris sa bem o cafea amara, sa mancam o caltita dulce si una sarata.

O durere crunta imi furnica spatele si nu am tihna sa savurez nimic. Incerc sa aplic tot soiul de tactici de distragere a atentiei...fara nici un succes. Sufar in continuu si am o multime de vedenii. Mi se pare ca in jurul masinii noastre bantuie creaturi fumurii. Poate s-a acumulat oboseala.

Si toti avem o stare de neliniste pentru ca nu stim cum arata podul sau unde ne oprim sa il admiram. Poate nici nu ne vom da seama ca trecem peste el sau poate va fi ceata si nu vom vedea nici o diferenta. Temerile apar mereu cand vine vorba de necunoscut si mereu exista un sistem care vegheaza si le face sa dispara generand scenarii sceptice.

Pe omoplati aveam o senzatie ca si cand doua fermoare cusute pe piele se deschideau si inchideau fara oprire, cred ca aveam si febra pentru ca incepusem sa aiurez si ma luase ameteala teribil. Asa ma simteam cand am ajuns la viaductul din Millau. Au vrut sa ma lase in masina dar se pare ca am insistat sa ma ajute sa merg cu ei. Partea asta nu prea mi-o amintesc. Poate au crezut ca m-a apucat iar raul de inaltime. Mi se intampla uneori.

In schimb, ce s-a intamplat dupa ce am pus piciorul pe pod mi s-a imprimat in memorie atat de bine incat daca ma vor gasi dupa 2000 de ani vor putea sa ma citeasca usor.

Fermoarele de pe spatele meu au inceput sa se descoasa lent, durerea curgea in valuri prin mine. Apoi a inceput sa imi creasca “ceva” prin orificiile ramase. Nu prea mi-am dat seama ce era anume dar mi-a strapuns tricoul. Am incercat sa pun mana sa simt ce forme aveau. Apoi excrescentele au inceput sa pocneasca din toate unghiurile si pe ele am simtit cum cresc puf, fulgi si pene. Si atunci am realizat ca erau niste aripi pe masura mea.

Lacrimile imi curgeau fara oprire si nu putea sa judec nimic pentru ca durerea nu se oprea si lua forme ametitoare, ma invaluia, roia in jurul meu. Firele de par de pe maini, de pe picioare, de pe piept si de pe spate se albeau pe portiuni, sareau din locurile lor, stateau putin in aer fara sa se miste si in drum spre pamant dispareau. Cred ca semanau cu fulgii de zapada.

Culmea durerii am atins-o cand am ramas fara partea umana care ne provoaca placeri intense. De multe ori m-am intrebat cata durere poate inghiti un om, unde este limita de sus a amaraciunii. Mai intai mi-au cazut hainele pe jos si apoi...Cred ca daca m-as fi vazut in oglinda asa gol cum eram, fara par si fara sex...as fi trecut de partea cealalta a ratiunii. Si asa nu mai eram bun ca si om.

Goliciunea mi-a fost acoperita cu un material alb, confortabil, durerea mi se scurgea prin degetele de la picioare si in locul ei ma cuprindea o senzatie de caldura, de entuziasm infinit de parca as fi putut cuprinde toata lumea in bratele mele.

Ma transformasem cu totul si atunci am inteles. Pentru prima data mi-am miscat aripile si m-am simtit luminat desi o usoara senzatie ca imi lipsea ceva inca statea lipita de mine. M-am intors catre prietenii mei si nu am ramas socat cand m-am vazut printre ei. Era absolute firesc ca nimeni sa nu fi observat prin ce calvar am trecut. Este adevarat ca nu am scos nici un sunet. Eram aici, singur si eliberat de durere dar eram si pe partea celalta a podului, in centrul atentiei prietenilor mei.

Ma priveam pe mine cum inventam scenarii despre cum ar fi fost construit podul. Asa imi placea sa inventez povesti fara logica in realitatea noastra. Si toti ceilalti se amuzau si imi tineau isonul. Uneori prea exageram ca atunci cand am mers noaptea in padure si le-am zis ca in urma noastra se aud copacii cum ne barfesc.

M-am inaltat, mi se parea asa natural sa zbor, sa dau din aripi. Nu imi venea sa ma las acolo, pe pod, printre prietenii cu care am impartit atatea aventuri. Si m-am indepartat si mai mult pana am ajuns mai sus, printre nori.

Senzatia ca stam pe o constructie iesita din comun si facuta de om imi umplea sufletul ca atunci cand trag in piept aer de munte si simt ca ma curat de praf pe interior. In cele din urma ne-am desprins si plecat spre masina. Am aruncat o ultima privire catre pod ca sa memorez imaginea. Undeva in fundal se vedea o poarta catre cer...printre nori.