Milano, un oraş uşor necunoscut pentru ca l-am vizitat doar vreo 2-3 ore. Dar cu siguranţa l-am reţinut pe DaVinci, stătea in fata Scalei, binevoitor, ducea o conversaţie interesanta cu pescăruş ce ii stătea in cap.
Am făcut cunoştinţa cu galeria unde arta, luxul si eleganta se amestecau intr-un întreg delicios, strălucitor. A fost ispititor chiar si pentru coţofana din mine…pana am ajuns la Vuiton. Un val de râsete ameţite de toate glumele pe care le-am făcut pana acum pe seama Vuitoancelor ( tipe cu gura supraconturata, tencuiala ce rezista, coafura plăcuta de la distanta, hainute de mărimea frunzelor si goluri de aer la nivelul superior al atracţiei feminine ).
Nu am reţinut o mulţime de amănunte din dom. Ştiu ca m-am uitat minute in sir la domnul acesta 
Am ajuns in Verbania in toiul nopţii. Eram curioasa ce fel de loc este pentru ca pentru a ajunge am urcat nişte serpentine ameţitoare, înguste si pustii. Locul in sine părea nelocuit si atât de îngrijit.
Al treilea oraş din Italia ca si siguranţa este considerat loc de vacanta. Asta daca te obişnuieşti cu un ceas care suna la fiecare jumătate de ora diferit fata de cum suna la fiecare ora. Insa imaginea lacului Maggiore compensează
Stresa a însemnat pentru mine o perla pe care si-o permit putini oameni. Nu faptul ca George Clooney si-a făcut apariţia pe o motocicleta ii da valoare. Mai degrabă hotelurile luxuriante, construcţii luminoase pline de flori scumpe, peisajul atât de diferit de cel cotidian.
***
Intr-o marţi dimineaţa, domnul Santore, un domn prezentabil in ciuda vârstei de 65 de ani, împreuna cu domnişoara Angelica au ieşit din hotel pentru a face o plimbare pe lacul malului. Sau cel puţin aşa am crezut eu când i-am văzut la braţ.
Ferrari-ul care si-a făcut apariţia in mare tromba m-a făcut sa îmi schimb părerea. Amândoi au urcat in furia alba si au dispărut. Inca nu îmi revenisem din uimire: el purta o cămaşa bleumarin si ea avea o fusta la fel iar ea purta o cămaşa alba si el avea pantaloni atât de albi. Ca si cum amândoi formau un singur suflet împreuna cu acel Ferrari uimitor.
Cum poate o fata atât de delicata, atât de atrăgătoare, sa zâmbească de parca ar fi fost cu adevărat fericita? De o săptămâna ii vad in fiecare zi si încă nu mi-am dat seama care dintre ei este accesoriul cui. Domnul Santore mi s-a părut atrăgător pana si mie iar eu nu ştiu sa fi fost atras decât de femei. Iar ea…ea este o zeiţă…nu ca as fi văzut vreuna in realitate…dar aşa îmi imaginez ca ar arata. Si par atât de fericiţi împreuna, cu preocupările lor de vacanta continua, cu hainele lor asortate atât de bine, cu zâmbetele lor largi, relaxate.
Iar eu, un pârlit de scriitor, am fantezii egoiste, decupate atât de bine incat nu le pot depăşi conturul. Eu o vad pe ea nefericita si prinsa cu lanţuri invizibile de el iar pe el îl vad cum se dezbrăca de imaginea asta impecabila deîndată ce ajung in camera de hotel. Atunci ea începe sa plângă cu lacrimi mari de crocodil, sa îl ia in braţe in timp ce se zbârleşte toata.
Ar trebui sa mă închidă cineva deşi fanteziile nu au făcut rău nimănui, poate doar puţin greaţă la vederea balelor atârnând lent spre cămaşă. Fir-ar! Abia am luat-o azi din dulap.
- Giaaaniii! Mă ajuţi puţin, te rooog?
Soţia mea, o alta nefericita ca si mine. Noi niciodată nu ne-am zâmbit asa..nici măcar de formă.
Acest târg mi s-a părut o insulta la adresa dulciurilor. Deşi l-am vizitat in ultima zi, in ultimele ore, era mai aglomerat decât clubul in care am fost cu o seara in urma. Nu am avut suficient spaţiu sa admiram putinele prăjituri expuse. In schimb am savurat o îngheţata si o prăjitura din întâmplare. Erau prea puţine mese pentru atât de mulţi oameni iritaţi de căldură si înghesuială.
M-am simţit ca in buzunarul unui uriaş in care s-au aglomerat câteva prăjituri...unele foarte sofisticate iar altele doar comune. Iar noi, oamenii, nişte purici de prăjituri, ne foim in toate părţile si ciupim tot ce ne permitem sa prindem.
În Padova ne-am oprit pentru a intra în biserica Sf. Anton. O vreme am stat în faţa bisericii pentru că am fost neinspiraţi dimineaţă şi ne-am lăsat mânecile în bagaje. Singura soluţie era să cumpăram eşarfe cu 10 euro. De aici a pornit o întreagă polemică legată de respectul dovedit prin ţinuta decentă.
Încercam să înţeleg ce simt oamenii când ajung lângă mormântul Sfântului dar zidul de gri era prea gros pentru a înţelege. Astfel am fost un simplu vizitator care a admirat liniştea grădinilor şi s-a amuzat de părţile Sfântului expuse. Limba lui era galbena-verde. Celelalte părţi, de exemplu corzile vocale, nu le-am reţinut dar noi ştim ca erau acolo.
Revolta eşarfelor a continuat mult timp, chiar şi când am început să căutam un loc să mâncam o pizza. Am întrebat nişte localnici dar păreau dezorientaţi astfel încât ne-am încrezut în Stăpânul nostru, GPS-ul, ca ne îndrumă unde ne trebuie.
Pizza a fost excelenta, mai buna decât cea de la Roma. Deşi bacşişul este trecut pe nota de plată am mai lăsat 2 euro în plus ceea ce ne-a trimis direct în „happy hour” şi am primit cate o băutură din partea casei.
Apoi mai veseli am găsit drumul spre maşini şi am plecat mai departe.
Nu ştiam ce voi găsi în Veneţia dar m-am amuzat teribil cum în toiul nopţii am crezut că maşinile sunt interzise, am crezut că marginile campingului sunt bântuite de şoareci teribili şi că doi adolescenţi beţi fac sex oriunde în public pe timp de noapte. Poate se gândeau ca nimeni nu îi vede la ora aceea târzie, poate erau exhibiţionişti sau poate nu se gândeau la nimic.
Iar ziua a început la fel de amuzant. Am descoperit cum am invadat pătrăţelul unui cuplu francez. Nu am reuşit să îmi explic de ce ar crede un francez că dacă se află în afara ţării lui nimeni nu ii înţelege înjurăturile.
Mi-am imaginat că în spatele zidurilor sunt fete precum Mirandolina care inspiră admiratorii să se dueleze, aprind şi menţin intrigi. Din punctul meu de vedere localnicii trebuie să fi fost nişte oameni boemi, lipsiţi de griji. O parte din ei se ocupă de tot ce se poate face din sticla de Murano, o parte sunt artişti, o altă parte menţin curăţenia iar o altă parte se ocupă de turişti. Cam simplistă imaginea,nu?
Şi am visat cu ochii deschişi, ne-am pierdut în mulţime, ne-am introdus picioarele în Mediterană dar în cele din urmă am plecat cu dorinţa de a savura o cafea. Însă ne vom întoarce şi ne vom pierde în asfinţit.
Viena a fost singurul oras in care am realizat ca turistii nu ar trebui sa imbrace cu primele lucruri care pica din valiza. Turistii trebuie sa fie si ei atragatori si ingrjiti. Mergand printre oameni am realizat ca oamenii au standarde mai ridicate si ca sa fii in cautarea unei relatii nu este chiar o placere.
Inchide ochii si imagineaza-ti..vezi un barbat atragator..ii zambesti...se uita la tine dar nu raspunde cu un zambet..intoarce privirea. Si atunci iti dai seama ca din pricina camasii tale preferate pe care azi nu ai avut chef sa o calci...nu esti suficient de atragatoare.
As zice ca in spatele imaginii ingrijite exista un dram de voluptate perversa, in spatele zambetului perfect se ascund fantezii fara limite.
Se pare ca in orasul acesta a existat un Mao Tze-dun care a promis ca fiecare casa va avea cel putin o floare.
Mi-a facut placere sa merg pe jos prin oras, sa savurez un schnitzel-mau, sa admir oamenii si cladirile si sa imi doresc sa iau unele imagini cu mine.
