Mai sunt trei ani și câteva luni

Într-o zi de septembrie în care soarele nu mai mușcă, doar mângâie și este perrrfect pentru a adăuga un strat de culoare, făcând o plimbare pe malul mării, a apărut întrebarea despre cum ar fi dacă am trai până în 2100.

Nici nu am reușit să calculez din prima încercare faptul că aș avea 119 ani.

Nimic nu-i perrrfect pe Terra, iar stilul meu de viață nu este excepția care confirmă regula. Mi-ar plăcea tare mult să ajung până acolo, dar sunt mici șanse chiar să vad cu ochii mei ce se va întâmpla atunci.

Bebeluşele au, în schimb, șanse. Dacă vor avea un stil de viață relativ echilibrat, dacă -Doamne ajută - nu ajungem la un război mondial și dacă ne punem sperrranța că nu vom fi invadați de extratereștrii violenți.

La întoarcere, Universul ne-a scos în cale niște „extratereștrii” eșuați. Mi-a fost mila de ei. Nici măcar nu am avut șansa să ne salutam.

Am rămas cu sperrranța până când, câteva zile mai târziu, am văzut în ziar avertismentul că IA ne-ar putea ucide până în 2030.

Atunci am rămas pe gânduri, fără fir narativ.

Mi-am adus aminte de Ex Machina.

Mai sunt trei ani și câteva luni.

Am atâtea cărți de citit, locuri de văzut, oameni de cunoscut.

Concluzia este că nu am timp de sfârșitul lumii.